Trei zile de bunătate

Sucureala

Pentru a le fi mai bine copiilor si pentru a avea cumva mai multi bani, am hotărît impreună cu soţul meu sa urmez cursurile Facultăţii de Litere – ultimul an. Această licenţă, (a-lll-a) implica un efort fizic foarte mare din partea mea. Am stat pe Internet o noapte întreagă şi am căutat cea mai apropiată facultate de Bacău. Am gasit-o la Braşov. Trebuia să ne trezim la 4 noaptea, să mergem 4 ore cu maşina şi la ora 8 fix să ajungem la facultate. Acolo stăteam 7-8 ore la cursuri, uneori şi 10 ore, după care mergeam iarăşi 4 ore cu maşina inapoi si ajungeam acasă unde copii noştri care ne aşteptau ne luau de “noi”. Daria avea 3 ani, Adela 6, şi Andrei 9 ani. Nu era uşor, mai ales cu problemele mele de sănătate, dar am hotărît să mergem mai departe. Am trecut cu bine sesiunea de iarna. Adică vreo 8 examene! Imediat urma să pregatim lucrarea de licenţă şi cele 11 examene din vară. M-am concetrat pe lucrarea de licenţă care mi-a luat multa energie si atenţie, gîndindu-mă ca sigur voi trece cu bine de cele 11 examene din vară. Lucrarea se numea „Bibliotecile mănăstireşti, tezaur bibliofilic uitat” si lucrînd la ea, am cunoscut oameni extraordinari, calugari de la mănăstirea Petru-Vodă, sau maicile de la mănăstirea Diaconeşti! Am lucrat multe nopţi la ea, cînd dormeau copiii, si am fost foarte fericită cind am reusit să o termin cu puţin timp înainte de a intra in sesiunea de vară. Am reuşit să iau primele 10 examene dar la ultimul examen, aveam pur şi simplu o zonă în cap care refuza să priceapă lingvistica şi teza lui Saussaure! Mi-era imposibil să mă concetrez şi să reuşesc să înţeleg ceva din ce citeam. Printre oale cu mîncare, spălat şi şters nasul la copii mă întrebam ce legătură avea Saussure acesta cu viaţa mea de nu puteam dormi nici noaptea! Am hotărît să mă prezint şi fie ce-o fi.!
Cu o seară înainte de examen m-am aşezat la rugăciune şi mă gîndeam cum să mă rog eu în aşa fel încit nici să nu-l mânii pe Dumnezeu, dar şi examenul să-l iau. Cele câteva noţiuni pe care le învățasem nu făceau de un cinci şi atunci eu cum să mă rog fără să-l supăr?? Încurcată dar şi rușinata, mă ruugam doar cu cuvintele : Doamne miluieşte-mă, Doamne miluieşte-mă! Deodată fetiţa mea, Daria, care dormea cu mine, s-a trezit şi m-a întrebat ce tot spun eu acolo…. I-am răspuns că mă rog să iau examenul de mîine .” Şi aşa se roagă ca să iei un examen? Doamne miluieşte !” m-a întrebat ea? ”Cam aşa ceva” am spus eu.”Ştii ce? Vreau să mă rog şi eu lîngă tine”.”Vai ce bine, hai lîngă mine” am chemat-o eu gîndindu-mă că vrea să se roage pentru acelaşi lucru. După cîteva secunde am auzit-o rugîndu-se cu voce tare : „Doamne, sucureşte-mă, Doamne sucureşte-mă!..Am întrebat-o : „Ce te rogi tu acolo Dăriuca?”
„Cum ce mă rog? Doamne sucureşte-mă! ” „ dar ce înseamna su-cu-reş-te-mă draga mamii?” „Adică să-mi curgă suc prin gură, că tu niciodată nu-mi dai că spui că are chimicale” Am rîs încetişor şi am lăsat-o să se roage.Apoi ne-am bagat amîndouă în pat şi-am adormit.
A doua zi la examen am primit un subiect care am crezut inițial că e la geografie…Nu stiam aproape nimic. Nici colegele din fata, nici cele din spate ….nimic. ” ce ma fac eu ? ma gîndeam, daca nu iau un 5, o să rămîn cu restanţa asta si o să ratez intrarea în licenţă. Şi cînd mă gîndeam cît am muncit la lucrarea de licenţă şi ce speranţe îmi pusesem ca voi termina cu toate in vara ! Imi venea să plîng de ciudă! Şi Saussaure ăsta ce-a putut să inventeze!
Deodată, disperată mi-a trecut prin cap o idee! M-am uitat la foaie de hirtie care era scrisa 3 sferturi dar pe care nu putea sa-mi dea un 5, si m-am hotărît sa-i spun profesoarei de fetiţa mea, Daria, cum s-a rugat ea de dimineaţă, convinsă ca exact aşa va face Dumnezeu! Aşa că am început să-i spun cît de mult imi doream sa intru în licenţă şi ce nevoie aveam de nota 5. Şi am incheiat cu cuvintele :”Doamnă, vă rog, cinciuiţi-mă! ştiu că nu merit dar am nevoie! Fiţi asemenea lui Dumnezeu care nu ne dă după cum merităm ci după cum avem nevoie! Am nevoie de cinci-ul acesta! Vă rog! Nu mă lăsaţi ! Ce-o să-i spun fetiţei mele cînd o sa vin acasă? Vă rog, Doamnă, iertaţi-ma, şi ciunciuiţi-mă! Vă promit că voi face din Ferdinand Saussaure teoria vieții mele ! Vă rog, cinciuiţi-mă!”. Şi am dat foaia doamnei după care am ieşit val-vârtej pe uşă.
Pe drumul spre casă mă gindeam ca am facut-o lată, că nu trebuia să mă exprim aşa în faţa unui profesor universitar… să vezi dacă nu ajung la rector şi s-a zis şi cu licenţa mea şi cu toată facultatea. Putea sa-mi facă mult rău dacă voia doamna.Of, Doamne! cine m-a pus?
Cum am ajuns acasă, făra să vorbesc cu Daria, am intrat pe internet să vad notele. În dreptul meu scria cu litere mari: -NOTA 5! şi în parenteză( în alte condiţii am fi stat noi două de vorbă, Domnişoară!) Am luat-o în braţe pe Daria si am dansat cu ea prin casă! Am reuşit, Daria! Am terminat! Ce fericită sunt! Ce fericită sunt! Seara i-am mulţumit cu lacrimi Lui Dumnezeu!
A doua zi ne-am imbracat frumos si am iesit in oras să ne sucurim . ”Ce sa facem , mama ?” m-a intrebat baiatul derutat? Am lasat-o pe Daria sa le explice, iar ea, cu un zimbet coplice si un aer important le-a spus : „Adica să vă curgă suc prin gură, ce e așa greu de ințeles ?”

Isus a spus : ” Lăsati copiii sa vina la mine si nu-i opriți caci a unora ca ei este Imparatia cerurilor”( Evanghelia dupa Matei 19:13, 14)

Visul

Cu puțin timp în urma am spus adio unui vis. Un vis frumos, măreț si bine-crescut în vreo 20 de ani de viața. Inițial , nu am vrut sa renunț la el, bătăioasa cum mă știți, mi-am zis ca mă voi lupta pentru el. Mai ales ca-l văzusem lovit, călcat în picioare si batjocorit de trecătorii de pe-accesai ulița a vieții mele. Mi s-a făcut mila de el când l-am văzut acolo jos, la răspântie de drumuri amestecat cu praful de pe drum si bătătorit de pașii deznădejdii. L-am mai amestecat și eu cu lacrimile mele in încercarea de-al mai înviora ,l-am strigat, l-am implorat să-și revină…și nimic. In acel moment de maxima tensiune s-a apropiat de mine un prieten care m-a convins sa stau deoparte ,sa mă retrag si sa las visul exact acolo unde se găsea pentru,ca, zicea el , Dumnezeu IL poate face din nou sa renască…într-un alt timp, o alta dimensiune sau alte coordonate. Mi-a mai spus prietenul acela , sa merg acasă și să uit tot ce am văzut. Și să tac. Și să ascult… Și să trăiesc prin credință. Și prin ascultare… Și să-l las pe Dumnezeu să aibă El ultimul cuvânt în aceasta ecuație a visurilor. Si deși toată ființa mea se împotrivea revoltata de atâta nedreptate, deși mă pregăteam sa conving prietenul ca se înșelă, privirea lui, ochii pătrunzători si plini de păsare( mie îmi pasă, așa spuneau) m-au convins să-l ascult.Si hipnotizata de cuvintele lui m-am hotărât sa-i dau ascultare…Si am ales așteptarea. Si tăcerea. Am ales sa dau la o parte dreptatea omeneasca si sa fac loc harului lui Dumnezeu. Am ajuns acasă si m-am cuibărit in pat, urmărita de privirea prietenului meu. Am rememorat toate cuvintele Lui direct de pe suprafața inimii mele pe care ele, cuvintele, se întipăriseră ca odinioară cuvintele Legii pe tablele de piatra ale lui Moise. Inima mea era singura care bătea in ritmul cuvintelor citite…Am strivit între gene o lacrima ce nu se hotărâse încă dacă să cadă sau nu si am închis surâzând poarta unui vis ce se nevoia să rămână în amintirea mea…I-am spus „rămas bun vis frumos, poate intr-o alta viața, cu miresme de veșnicie… si-am adormit.
Aștept in tăcere promisiunea sfânta a lui Dumnezeu. Aștept sa plămădească un nou vis, sa ia cate puțin din roua dimineții, din nectarul unei flori si din lacrima prelinsă pe un geam de autobuz… din rasul unui copil ,din bucuria unui nou început, cate puțin din mine, cate puțin din tine,si sa încropească un nou vis…sa-l dea de-a rostogolul prin amarul si dulceața acestei vieți si-apoi cu o azvârlitura de praștie sa-l pomenească direct in inima mea! O inima care sa cuprindă veșnicia !si care sa îmbrățișeze visul cu toate arterele si venele purtătoare de viața… Si visul sa pulseze în ritmul inimii mele iar eu sa IL iubesc, sa-l stropesc cu flori de cireș si-un pic de praf de stele, sa-l privesc cum îi cresc aripile,pentru ca într-o zi sa înflorească întru realitate…O floare mare si una mai mica . Pe cea mare ti-as dărui-o Tie, cititorule ca sa te ocrotească si sa te împlinească iar pe cea mica as păstra-o pentru mine, si i-as așterne petalele una cate una printre filele unei cărți de copii…a fost odată ca niciodată ….
Hei, voi oameni ajunși „mari”, nu mai tăiați aripile visurilor plămădite cu șoapte si rugăciuni firbinti in nopțile târzii …așteptați o fărâmă de timp !
Sa nu mă uiți Doamne! Am ales ascultarea si am ales așteptarea… prin credința am ales.

”Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.”
( Epistola către Evrei 11:1)

Slava Ție Dumnezeule mare,care dai cu două mâini (cerești) ceea ce pierd oamenii cu o mână (pământeasca).

MIC DEJUN CERESC

Dimineața, devreme, abia trezita din somn fetița mea Cristina (4 ani ) mă întreabă veselă :
– Ce păpăm astăzi la micul dejun?
– Cereale cu lapte îi spun eu repede.
– Și trebuie să-i mulțumim lui Doamne – Doamne pentru aceste cereale?
– Desigur, draga mea, atâția copii și-ar dori să le aibă și nu le au…
Rămâne gânditoare o clipă apoi:
– Mami, dar Doamne – Doamne ce papă la micul dejun?
– Ce papă?
– Da, cu ce se hrănește El dimineața?
– Cred ca… ezit o clipă…cu dorul omului de El, cu asta se hrănește dimineața.
Cristina, stă o clipă pe gânduri cu ochii spre geamul bucătăriei, de unde se vede cerul albastru.
– Vai, mami, ce rău îmi pare… ce rău imi pare că de-atâtea ori l-am lăsat pe Dumnezeu să flămânzească după mine…
O secundă doar îmi vine să spun și eu același lucru dar rușinată, îmi păstrez în gând iertarea și șoptesc doar: Mulțumesc Ție, Doamne, că vorbești prin gura copiilor !

Japoneza

Japoneza este o melodie pe care tatăl meu o cânta la acordeon. Acest instrument mi-a marcat pentru totdeauna viaţa şi nu-l voi putea privi niciodată fără să tresar de emoţie. Întreaga mea copilărie am privit cu ochi măriţi de curiozitate un bărbat infirm, bolnav, care nu avea altă bucurie decât să deapăne poveşti după poveşti celor 4 copii ai săi şi să-i adoarmă cântându-le din acordeon. Când ne trezeam îl găseam aplecat tot deasupra unui acordeon „meşterind” ceva la el. Boala de care suferea (era cocoșat) i-a făcut pe oameni să se depărteze de el neştiind ce comori de frumuseţe ascunde în sufletul lui.
Cu acordeonul pe umăr s-a apropiat de oameni, dar oamenii l-au respins. I-a chemat prin cântecul lui, să impartă impreună necazuri şi suferinţe dar oamenii l-au lăsat să-şi audă doar ecoul acestor suferinţe. A vrut să strângă la pieptul lui iubire dar braţele lui nu au găsit decât dispreţ şi ironie. ..Deşi inima lui sângera, vocea sa cânta cântece de petrecere… hore, sârbe şi câte şi mai câte… Aproape niciodată nu erau bani în casă şi tata era nevoit să meargă pe drumuri şi să cânte. Uneori sufletul lui era impovărat de imaginea noastră, a copiilor care plângeau de foame… i se opreau cuvintele melodiilor printre şiroaie de lacrimi şi tăcea… Lăsa doar acordeonul să vorbească şi să deschidă el inima acelora pe lângă care trecea. Se întorcea apoi lângă noi, copiii lui, locul său adevărat şi dintotdeauna şi continua să ne adoarmă în cântecele numai de el ştiute. Când am crescut mari, nu i-a rămas decât să verse lacrimă după lacrimă deasupra acelui acordeon de care s-a legat aşa cum se leagă ploaia de cer..
Viaţa a fost aspră cu el dar a ştiut să găsească fericirea în lucrurile cele mai mărunte ale vieţii. Pensionat la vârsta de 27 de ani, s-a revoltat impotriva unei boli necruţătoare (spondilită anchilopoetică)dar mai ales în faţa unei lumi ce şi-a închis braţele în faţa lui. Avea atâta nevoie de dragoste… L-au durut cei 250 de lei ajutor social pe care i-a primit şi care erau tare, tare puţini pentru cei 4 copii pe care-i avea de crescut.
Când mama mergea la serviciu în tura de noapte şi când foamea noastră era atât de mare încât îl copleşeam pe tata cu „insistenţele” noastre „ia-ne pâine caldă,tată, ia-ne pâine caldă”, tata se îndrepta uşor spre acordeonul lui, ne privea pe toţi patru ghemuiţi la picioarele lui şi ne şoptea: „n-are tata pâinică… da’ o să vă cânte un cântecel frumos, frumos… ” Şi probabil că avea ceva misterios cântecelul acela al lui pentru că rând pe rând adormeam toţi. Pe mine mă fascina pentru că avea în el acorduri ciudate, neobişnuite. Când am crescut mai mare la liceu, îl auzeam pe tata cântând acea melodie din ce în ce mai rar, doar când îl durea prea tare sufletul de atâta întristare şi nedreptate… Eu nu-l întrebam nimic pentru că ghiceam totul. O singură dată, în timp ce-l priveam cum cântă, tata s-a oprit brusc, a hohotit în plâns şi mi-a spus „SE USUCĂ SUFLETUL ÎN MINE, când vă văd ce mari aţi crescut şi nu vă pot ajuta” Atât, o singură dată! Mai târziu l-am întrebat cum se cheamă melodia aceea şi mi-a spus că – Japoneza  pur şi simplu. Veneam uneori de la şcoală şi mă duceam în baie să plâng pentru toate rochiile râvnite şi pentru pantofii pentru liceu şi câte şi mai câte îi trebuiau unei fete, şi bani nu erau!
Mă încuiam în baie şi plângeam încet să nu m-audă nimeni. La fel de încet îl auzeam pe tata cum cânta Japoneza şi ştiam că deşi nu mă mai poate lua în braţe şi alinta mă înţelegea, mă iubea şi-mi cânta…
Când am crescut şi mai mare, la facultate, veneam acasă şi-l găseam pe tata tot aplecat deasupra unui acordeon „meşterind” ceva la el. Îl întrebam: „mai cânţi tată, mai cânţi?” „Mai cântă tata să facă nişte bani să-ţi trimită la facultate… are tata fată bună!” Mi-era ciudă atunci că nu pot termina mai repede facultatea ca să-i pot oferi eu bani şi să-i mulţumesc pentru tot ce-a făcut. Mă duceam într-un colţ de cameră (casa era plină de fraţi şi nepoţi şi era greu să găseşti un colţişor liber) îi povesteam cum e, ce-am mai făcut, şi deşi îi ascundeam ce era mai dureros pentru mine, lipsa de bani, el ghicea totul. Mergea în camera alăturată, lua acordeonul şi cânta „Japoneza” aşa, ca din întâmplare, şi din cele mai intime resorturi ale fiinţei mele ieşeau la suprafaţă amintirile dureros de vii ale copilăriei mele; duioşia tatălui meu şi încercarea lui de a-şi ajuta copiii într-o lume nedreaptă.
Astăzi, acordeonul care ne-a încântat copilăria stă cuminte într-un colţ. Mâinile tatei mai vorbesc încă despre dragostea pentru copiii lui, în mângâierile duioase deasupra clapelor uzate ale acordeonului. Cuvinte nu mai are şi ”când nu-ţi mai poţi pune dragostea în cuvinte, nu eşti decât o lacrimă şi nimeni nu-ti aude plânsul. Eşti lacrima căzută în praful de pe drum şi bătătorită de paşii deznădejdii.”
Dar … „mulţumiri fie aduse Domnului nostru Iisus Hristos care dă viaţă nouă celor trudiţi şi obosiţi”… Mulţumiri Domnului Iisus care a reînviat speranţa în sufletul acestui om şi i-a arătat Calea, Adevărul şi Viaţa!
Datorită Lui, tata se apropie iar de oameni cu speranţa că îi va găsi mai buni, mai umani; îi cheamă la un cântec nou, şi poate ei înşişi vor deveni cântec!
Mai e încă timp… mai e încă HAR! Să facem fiecare din Pământ un loc de trecere spre Raiul sufletului! Mai e încă timp!
Cu aceeaşi voce care a cântat cântece de petrecere, astăzi, tata cântă cântări de laudă şi mulţumiri… azi nu mai cântă pentru un bănuţ ci pentru a mulţumi Domnului pentru locul său din cer… Şi nu mai plânge… decât rar… şi atunci de bucurie! Bucuria de-a fi AFLAT şi SALVAT!

Amin!

Septembrie 2001

Rochia aceia…

Mergea aiurită pe străzile Bucureștiului cand deodată privirea îi căzu pe o rochie din vitrina unui magazin.Simți că i se oprește respirația…era o rochie cu o croială foarte simplă, de culoare albă dar , din cand in cand pe materialul alb se iveau ca din pământ, câteva fire de levănțică prinse in buchet, atat de frumos, atat de elegant…de parca rochia însăși se dăruia unei persoane anume… Vai, se gandi Ioana, oare cate burse va trebui să economisesc ca s-o pot cumpăra? Totuși să intru să vad cat costă. Intră în magazin si in mod surprinzător, rochia avea un preț acceptabil. ”O bursă , atat, o singură bursă și o voi putea cumpăra. Numai să nu se vandă pană atunci se gandi si temătoare făcu o cruce mare gandind ” să- nu- se vandă- până- atunci- Amin !”
Toată ziua se gândi numai la rochie , la cat de frumos erau imprimate florile de levănțică, cat de discret…cat de delicatei, numai să nu se vândă, Doamne, să nu se vandă … Si rochia nu s-a vândut, a trăit bucuria să intre in magazin si s-o îmbrace . Când văzu că era exact măsura ei , și că îi venea ca ”turnata”, încremeni în fața oglinzii. Doamne, cât de frumos vine pe mine, E superbă ! Ieși amețită de bucuria de a-și fi cumpărat prima ei rochie, si nu orice fel de rochie ci una care îi venea perfect. Dar abia făcu câțiva pași că se opri derutată…unde va îmbrăca ea rochia asta ? cu ce prilej, la ce manifestare că doar se vedea clar că nu e o rochie obișnuită…o spuneau clar atât materialul cat si imprimeul delicat al florilor de levănțică… unde să meargă îmbrăcată așa frumos că doar nu la cursuri…acolo toate fetele veneau în blugi și adidași și așa se obișnuise dintotdeauna, de cand se stia. Deci, unde , la ce eveniment să îmbrace ea rochia? Nu contează își spuse, va rândui Dumnezeu ocazia, cu siguranță.
Si evenimentul veni, sfârșitul facultății, unde toate fetele se îmbrăcau cu ce aveau mai frumos, doar că ea, nu putea participa, pentru că banchetul avea costuri uriașe…cu mult mai mari decât își putea permite ea… Nu-i nimic, îsi zise printre lacrimi, va rândui Dumnezeu un alt eveniment, cu siguranță!
Și nu după mult timp, află că este însărcinată … Ce bucurie, ce frumos, va avea un copil …repede- repede să caute o rochie pentru gravide ca să poată încăpea în ea. Dar rochia pe care o cumpără, în grabă ce-i drept, ” si așa o voi purta scurt timp ”, era foarte, foarte largă, iar burtica ei mult prea mică, așa că împrumută o rochie de la o prietenă care scăpase de burtică. Totuși, așeză cu multă grijă rochia în dulap, alături de cea albă, cu flori de levănțică, pentru că erau singurele ei rochii si pentru că le iubea foarte mult . Si ca nu cumva să le mănânce moliile, puse flori de busuioc , care zicea bunica ei, îndepărtează toate gângăniile si , discret, așeză si câteva flori de levănțică mângâind rochia albă. Nu-i nimic, îsi zise, nu-i nimic, rochie dragă, te voi îmbrăca la botezul copilului meu, da, exact, era momentul cel mai potrivit, acolo o va îmbrăca prima dată.
Numai că după naștere, trupul ei se învârtoșase puțin, rămăsese cu burtică si nicidecum nu putuse îmbrăca rochia la botez ci împrumutase o alta, de la o prietenă bună. Nu-i nimic voi aștepta puțin , pană îmi va trece burta, si apoi o voi îmbrăca. Si ca să fie sigură de asta scrise un bilețel pe care îl lipi de rochie”pentru ocazii speciale ” si-o mai mângâie odată.
Anii au trecut unul după altul si diversele evenimente care s-au succedat in viața ei, nu i-au permis să îmbrace rochia, pentru că, după nașterea celor 4 copii aștepta să-i crească sau să-i scadă burta, să slăbească sau să se ” așeze„ trupul ei , dar ea continua să spere că intr-o zi, cu o ocazie specială, rochia aceea va fi îmbrăcată… Cu timpul, în șifonierul ei , începu să apară și alte rochii cumpărate cu gândul că le va purta când ”voi merge la banchetul băiatului, la terminarea liceului ”, sau la primul concert al fetelor, sau la revelionul- acela-unic, sau atunci cand voi deveni directaore, sau la noul meu loc de munca…sau.. sau… sau. Nu le imbrăcase niciodată și rochiile continuau să stea cuminți in dulap, purtand fiecare eticheta ” pentru ocazii speciale, pentru banchetul lui Andrei, pentru concertul Adelei, pentru revelion, pentru… pentru…pentru
Si intr-o zi, veni acasă mai repede ca de obicei. Din pragul casei o învălui un miros de busuioc, de levănțică, de lăcrămioare uscate …și ce să vadă ??! Fata ei, se chinuia să-și închidă fermoarul la spate, îmbrăcată în rochia albă, frumoasă cu imprimeuri cu buchețele de levănțică… și ce bine îi venea, corpul ei îmbrățișa perfect rochia, iar rochia, ca într-un dialog mut, se mula perfect pe trupul ei tânăr, zvelt, așa cum fusese odată și trupul ei…. ”Ce faci ? nu mă ajuți ? ce faci plangi?? ”o întrebă fata uimită…. ”Nu , nu , nimic, mi-am adus aminte de ziua în care am cumpărat rochia aceasta, atâta tot” își zise și închise ferm și brusc fermoarul la rochie, simțind în sufletul ei, cu o siguranță care o năucea, că nicodată, dar niciodată nu va mai îmbrăca rochia aceea….
Ieși pe stradă să se plimbe după ce își văzu fata plecand la o ”întalnire specială”. Si ca de fiecare dată se uita lung si întrebător la vitrenele magazinelor. Cauta ceva care să se potriveasca bine cu starea ei , stare pe care nici ea însăși nu și-o putea explica foarte bine…o nostalgie, o melancolie că , fără să vrei timpul trece, si nimic, niciodată nu-l va mai aduce înapoi…ah, dar ce să-i vadă ochii? O rochie…o rochie superbă in aceleasi tonuri ca starea sa… Avea culoarea frunzelor de toamna incă verzi pe alocuri dar pătrunse de frig, rosietice, cărămizii, iar sus, in dreptul umerilor erau imprimate de-a dreapta si de-a stanga rochiei, 2 frunzulițe verzui, mici, discrete care semanau cu cele de trifoi… Ce frumoasă e ! îsi spuse , e xtraordinară, perfecta, exact culorile care-mi plac. Cat o costa ? Intră in magazin, și fără să o probeze, o cumpără imediat. Sa nu se vandă, mai tarziu, mai știi?!… Dar abia făcu cațva pași că iar se pomeni întrebând? Pe asta unde o voi purta? Păi cum unde? Își răspunse rapid? Nu vine acușica pensionarea colegei mele de muncă? E perfectă pentru un asemenea eveniment ! da, da, va aranja Dumnezeu ocazia perfectă în care o voi purta. Numai că gerul năprasnic de la pensionarea colegei o convinse să-si ia un pantalon și un sacou care i se păreau ” sfinte ” pe un asemenea ger.
Și timpul trecu mai departe și rochia ultimă din dulapul înmiresmat își aștepta cuminte ziua în care va fi îmbrăcată. Intr-o noapte lunga, cu o insomnie cruntă,căreia nici ceaiul puternic de tei nu-i făcu față, încercand zadarnic să se plimbe prin casă doar-doar a veni somnul, Ioana se gândi să se îmbrace și să facă o plimbare pe stradă. Ce dacă e noapte? Numai câteva minute…până obosesc puțin picioarele si gata…scapă de insomnie!In plus, afară era o primăvară caldă că nici nu trebuia să-și mai ia paltonul ci doar un sacou si gata. Numai că încercând să dea de sacoul subțire, deschise dulapul cu rochiile acelea…si deodată o izbi în față mirosul puternic de busuioc, levănțică și lăcrămioare uscate…Ochii îi căzu pe rochia albă, , cu buchete de levănțică…cat de frumoasa era…cat de dragă amintirea ei …cat de rău îi părea că nu reușise s-o îmbrace niciodată. Timpul nu-i stirbise cu nimic frumusețea..ce-ar fi …dacă, dacă ar imbrăca-o acum, acum la o scurtă plimbare, in miezul nopții? Ce-ar fi ? Neștiută de nimeni, decat de ingerul nopții de primăvară si de stelele de pe cer … O luă ușor de pe umeraș. O imbrăcă încet, surprinsă că rochia se aranja credincioasă pe trupul ei, surpinsă că încă o cuprinndea…se admiră pentru un timp indelungat in oglindă, apoi păsi încet pe holul casei. Își desfăcu părul, si păși în varful picioarelor afară. Aerul nopții o făcu să zambească in timp ce cu sufletul îi venea să plângă. Florile de busuioc si levănțică imprimaseră mirosul lor in rochie iar Ioana, retrăia bucuria din clipa cand o cumpărase, peste care se adăuga mirosul teilor infloriti si nostalgia timpului care trece dureros de repede. Simțea că natura întreagă vrea să-i spună ceva, un mister pe care numai puterea nopții si lumina stelelor clipind discret pe cer il putea desluși. Făptura ei întreagă părea o nălucă desprinsă din alt secol si poposită doar cat să dezlege o taină anume…Pășea fără să vadă sau să audă, atentă doar la foșnetul rochiei și la freamătul copacilor… Pășea nu îmbrăcată în rochie ci parcă de mană cu ea, simțind că vrea să-i spună ceva, ceva ce nu înțelesese niciodată…ceva care aducea si tristețe și bucurie, care îi dădea și odihnă si neliniște ceva ce vrei să numești dar nu știi cum… Și cum pășea așa misterioasă simți deodată că dintre toate rochiile cumpărate și nepurtate vreodată, aceasta , era singura, unica rochie pe care o iubise si pe care si-o dorise cu adevărat. Pe toate celălate le cumpărase doar ca să-și aline regretul că nu o putea îmbrăca pe ea, aleasa, și că o plăcea atat de mult încat îsi dorea s-o mai imbrace o singură dată , în văzul tuturor, al celor dragi de langă ea… e prea mult? E o nebunie ? ce mai conteaza? Si in clipa aceea simți cu tot sufletul că rânduise Dumnezeu să vină vremea aceea , timpul acela, cand nu te mai lași amăgită de tinerețe și pricepi că nimic nu e veșnic… așa cum pare uneori a fi aici, pe pămant… și că ”A trăi”, înseamnă în primul rand ”A înțelege” si ”A ierta”…Simțea cu toată ființa ei că aceasta e rochia în care va dori să păsească dincolo…in zorii nemuririi si ai veșnicei dimineți… înmiresmată de florile de levănțică si de busuioc uscat… că acesta era mesajul pe care trebuia să-l înțeleagă și că spațiul strâmt al unei case nu i-l putea dezvălui… Zambi gandindu-se cat de mirate vor fi fetele ei gasind biletelul pe rochie, scris cu litere de tipar. ”De purtat… Dincolo!” iar ca un post-scriptum sufletul ei începu să cante bland si melodios, abia soptit si auzit…Iubite-voi, Doamne, toată vesnicia mea !
Păsea încet, fără grabă, lăsând în urma sa o boare de parfum și un mister ce se cerea dezlegat …. Misterul rochiei aceleia…

Între Viată și Moarte

,,Oamenii ţin cu atâta disperare la ura lor, pentru că dacă ar încerca s-o facă să dispară ar trebui să suporte cu greu durerea şi compasiunea ,,

Aveam cinci sau şase ani şi eram fascinată de şcoală. Abia așteptam să vina ora 12 să merg în întimpinarea surorilor mele mai mari, care veneau de la scoală. Pe drumul către casă le ceream să-mi lase şi mie ghiozdanul să-l duc in spate, sau să-mi dea blocul de desen să-l ţin sub brat … să creadă lumea ca sunt şi eu la scoală. Era un mare vis pentru mine să devin școlărita. Atâta doar că de fiecare dată când treceam ulița îngusta care ducea spre scoală , la capătul ei stăteau întotdeauna doi băieți rai, „șmecheri ” cum își ziceau singuri. Aveau 14-15 ani si erau foarte bătăuși. Orice copil trecea pe lingă ei trebuia să le dea socoteală, să le dea ceva în schimbul trecerii pe-acolo, bomboane, ciocolata, orice. Eu, fiind prea mică, prea săracă, și pe deasupra și țigancă, primeam întotdeauna bătaie. Mă trăgeau de par, îmi dădeau șuturi în fund sau mă loveau peste fată. Am vrut să-i spun mamei odată dar ştiam că dacă ar fi aflat nu mi-ar mai fi dat voie să merg să le întâmpin pe fete. Aşa că mai bine tăceam si răbdam. Cine mai era ca mine, când veneam cu surorile mele cu ghiozdanul uneia în spate și cu blocul de desen într-o mână… ei da, merita orice bucuria aceasta! Cum se apropia ora 12, imi luam o bluziță, o fustiţă (mă găteam adică) şi zburam către şcoală.
Ii vedeam de departe pe cei doi baieți şi uneori ezitam întrebându-mă dacă să merg mai departe sau nu. Mergeam întotdeauna cu speranța că poate măcar o dată se vor sătura să mă tot bată…ma băteau de fiecare dată, uneori mai scurt, cu pumnul în stomac, alteori mai lung cum era trasul de codite. De obicei nu plângeam, să nu ma vadă fetele şi nici nu protestam, stăteam cuminte în picioare şi așteptam să se termine bătaia .
Intr-o zi, am pornit ca de fiecare dată spre scoală . Mama mi-a amintit să nu trec strada, că sunt prea mică ci să le aștept pe fete pe trotuar. Am ajuns in dreptul băieților, mi-am luat porţia de bătaie, am trecut pe lângă un zid dărâmat de cărămizi, şi așteptam cuminte pe trotuar să vina surorile de la şcoală . De data aceea nu erau amândouă ci numai una din ele…venea încet cu ghiozdanelul târâit pe jos şi cu o faţă cam tristă. Am strigat-o şi i-am facut din mină.”Mihaela!” Ea s-a grabit să treacă strada spre mine şi deodată am vazut cum o mașină a izbit-o direct în faţă. ’’Vai de mine, a călcat-o maşina şi a murit -mi-am spus imediat – trebuie să-i spun mamei cât pot de repede. Am început să alerg repede spre casă numai că deodată i-am vazut pe cei doi…să trec mai departe sau ce să fac? două bătăi în aceeaşi zi erau parcă prea mult… merg mai departe cine stie… poate scap. Am trecut pe lingă ei alergând. Cei doi au strigat catre mine: ,,hei ,hei unde alergi aşa, opreşte-te imediat” . M-am oprit cu inima la gură, speriată nu atit de ei ci mai ales de ceea ce văzusem că s-a întâmplat cu sora mea. ‘’Uite ce- i -le-am spus eu deodată- va rog să ma ălsaţi să merg repede acasă. ‘’ ,,De ce ?’’. ‘’ Pentru că pe sora mea a călcat-o masina si a murit- le-am spus eu pe nerasuflate – şi trebuie să ma duc să-i spun la mama”. Şi deși unul din ei mă şi tragea de păr, celălat l-a oprit cu un gest categoric şi i-a spus pe un ton grav : ‘’ băi , las-o în pace, dacă a murit soră-sa las-o în pace, las-o să meargă repede acasă’’. Baiatul m-a lăsat şi eu am început să alerg din nou mulțumind în gînd că m-am ales numai cu atît.Totusi alergînd, mă chinua o întrebare: oare ce-o fi aceea moarte ? Ce este, ce culoare are de i-a speriat pină şi pe şmecherii- aştia- de – baieţi?… Măi, măi, măi, trebuie să fie ceva grozav moartea asta! Când o să fiu mare neapărat, dar neapărat trebuie să aflu ce-i moartea. Hotărât!
Peste câtva ani, stăteam în fata sicriului surorii mele(Marcela) cu aceeaşi întrebare pe buze …ce este moartea? O priveam pe sora mea moartă, alta decât cea care fusese accidentată in copilarie şi care işi revenise repede după o scurtă spitalizare, şi încercam să răspund la întrebare. Noaptea tirziu, când toată lumea era ocupată cu pregatirile de înmormântare, m-am apropiam de sicriul ei şi am privit-o din toate unghiurile doar-doar oi descoperi ceva care să ma facă să înteleg ce-i moartea. Ii luam mâna şi i-o lăsam să cadă în jos, şi mîna îi cădea fulgerator şi dureros peste lemnul sicriului. Ii luam şuviţe din părul ei atît de frumos şi-l lăsam să cadă peste faţa ei; părul ei cădea uşor, mut, fară să-mi descopere nimic din lumea de dincolo. Am plâns mult, mai ales când unul din cei doi copii ai ei în virstă de 4 ani, s-a aplecat spre faţa ei să-i spună ceva la ureche . ” Ce i-ai spus ? l-am intrebat ,,Că mi-e foame, acum poate să se ridice şi sa –mi facă ceva de mincare că au plecat oamenii aceia care plângeau. Mâine moare iar? “ L-am luat în braţe şi l-am adormit. Simţeam moartea ca pe o forţă necunoscută care denaturează legile vieţii şi le anulează . După ce-am ingropat-o am concluzionat trist : ‘’Moartea este absenţa Vieţii ,, Atât, altceva nu poate fi, şi ani de-a rindul am ramas cu aceeaşi definiţie, mulţumită că am gasit sensul atâtor căutari .
Peste citva ani, când eram studentă, şi cînd ma obişnuisem deja cu definiţia găsita de mine , o colega de cameră m-a pus in incurcatură intrebindu-mă : ce este atunci Viața? ce inseamna viata? Si cu acelaşi dor de adevăr m-am pus iarăși pe căutat. Incercam să ghicesc în orice manifestare a vieţii secretul începutului . Să se identifice viaţa doar cu aspectul biologic? Să fie viaţa trăirea mea lăuntrică? Sau propria mea respiratie; să se concentreze viaţa în intensitatea unei clipe căreia îi spui : ’’rămîi eşti atit de frumoasă ’’!? ce să fie totuşi viaţa? Savanţii, filozofii şi inţelepţii veacurilor n-au reuşit să dea o definiţie care să aducă linişte sufletului meu.
Pină când într-o zi, încercînd să găsesc o definiţie a adevarului am gasit o persoană care nu numai că ştia ce este viaţa ci el insuşi se definea ca fiind Viaţa. I-am cercetat pe paginile Scripturii viaţa, vorbele, faptele. L-am căutat aşa cum cauţi un prieten şi la vreme de necaz şi la vreme de bucurie. Oamenii m-au dezamăgit de multe ori, chiar prietenii cei mai apropiati s-au purtat nefiresc de crud cu mine şi totusi acest Om a reuşit să nu mă dezamagească niciodata. Ginduri şi rugăciuni uitate de mine s-au înplinit cînd uitasem aproape că I le-am cerut … cînd am nascut a fost cu mine, cînd am plâns a fost cu mine, cînd m-am bucurat a fost lingă mine iar cînd am fost la capatul puterilor m-a odihnit la umbra aripilor sale. L-am crezut atunci cînd a spus: ‘’Eu sunt Calea, Adevarul si Viaţa, cel ce crede in Mine chiar dacă va muri, va trai.’’Ce paradoxala definiţie! Aceasta era viaţa, şi aceasta era moartea : dacă traieşti in absenţa celui ce I se spune Viaţă, esti mort . Daca din viaţa ta lipseşte legătura cu Iisus Hristos eşti mort, in ciuda pulsului, a ritmului cardiac, sau a oricaror alte coordonate medicale.
Oricine ai fi şi orice ai face, mai devreme sau mai tirziuva va veni momentul cînd va trebui să te confrunti şi cu aceasta ultimă realitate din viaţa ta: sfirșitul tău. Te naşti cu condiţia să mori .Viaţa ta e doar un element al marii ecuaţii umane al cărui rezultat sigur e moartea .Totul va ramine in urma ta şi nimic din ce crezi tu că te-ar putea salva n-o va face, nici banii, nici prietenii, nici medicii. Oricît de şmecher ai fi te va speria şi pe tine intr-o zi sfirşitul. O singură persoană din lumea aceasta, care este om si Dumnezeu a promis: ,, Oricine crede în mine nu va muri niciodată ,, ( ioan 11:26 ). Nimeni altcineva în istoria omenirii nu a mai facut o asemenea promisiune. Suntem tentaţi să credem uneori publicitatea tv, prezentatoarea meteo, agentul de vînzaări care ne bate la uşă şi cine ştie pe câţi alţii şi să nu credem noi pe singurul Fiu al lui Dumnezeu ? Singurul care a murit şi a inviat! Singurul care a promis că te poate scăpa de moarte! Incearcă, Viaţa e de partea ta!
Iisus a zis: ,, Eu sint invierea si Viaţa. Cine crede în mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi ,,

Ioan ( 11:25)
”Timpul este distanța dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului. Cand spui prezent lui Dumnezeu nu mai trăiești în afara timpului ci în prezența Lui ”(D. Stăniloaie)
povestire din cartea Trei zile de Bunătate

Doamna de religie Scris de Daria Neacșu, 11 ani

Scris de Daria Neacșu, 11 ani

In mod sigur, pentru fiecare copil e importantă ora de religie. Mie însă ora de religie mi-a salvat viața…nu e o glumă, e chiar adevărat! Căci ce-ar fi fost viața mea fără cei doi stâlpi ai familiei mele, mama și tata? Cum aș fi putut eu supraviețui după ce, cei doi părinți ai mei au hotărât să divorțeze și să ne împartă pe noi, cei 4 copii( ultimul fiind încă in burtica mamei)? Cum să descriu în cuvinte disperarea care m-a cuprins la gândul că nu voi mai adormi noaptea în murmurul rugăciunilor șoptite ale mamei sau ca nu voi mai merge la săniuș cu tata în iernile pline de zăpadă?
Când l-am văzut într-o seară pe tata cum își face bagajul și pleacă pe ușă, pe ușa pe care de-atâtea ori intrase zâmbind, sufletul meu s-a sfărâmat în pulberi mici caci nu învățase lecția ruperii în două: jumătate să stea cu mama și jumătate cu tata. Șiroaie de lacrimi au curs în noaptea aceea pe perna mea cu prințese și multe altele pe drumul de la școală către casă , lacrimi amestecate cu praful de pe drum și bătătorite de pașii deznădejdii… cui să-i spun eu durerea mea? Unde să găsesc eu ajutor pentru necazul care a lovit familia noastră? Atât de crudă să fie lumea la 8 ani?
M-am gândit intr-o zi să citesc din cartea de rugăciuni a mamei că sigur voi găsi și rugăciuni pentru împăcarea părinților dar negăsind niciuna, mi-am propus să o întreb a doua zi pe doamna de religie. Doamna de religie însă după ce m-a ascultat cu toată atenția mi-a luat mâinile într-ale ei și mi-a spus ca rugăciunea aceea se găsește în inima mea, că acolo se află toată credința unui om, și că pot așa mică cum sunt să schimb hotărârea părinților mei . Chiar așa , oare? Să fie adevărat? Dar oare inima mea nu era prea mică pentru o rugăciune așa de importantă? Doamna mi-a spus atunci un lucru pe care il voi ține minte toata viața mea: Că Dumnezeu e mai mare decât inima noastră, decât sentimentele noastre, și că el poate să transforme orice stare de manie, de neiertare sau de indiferență în dragoste, milă, și compasiune. Am înțeles într-o clipită că exact de asta aveau nevoie părinții mei, de aceea am întrebat-o pe doamna dacă chiar poate face Dumnezeu asta pentru părinții mei, dacă e chiar adevărat .. Nici acum nu știu cum de mâna doamnei a ajuns pe obraz înaintea mea și mi-a șters lacrimile de pe față. Mi-a spus să nu mă dau bătută in fața necazurilor oricât ar părea de mari , ci cu răbdare si curaj să mă rog în fiecare seară pentru părinții mei, iar Dumnezeu va lucra. Am îmbrățișat-o pe doamna pentru că am simțit că mi-a dat soluția salvatoare pentru familia mea. Au urmat apoi alte și alte lecții de religie în care am învățat cat de mare este Dumnezeul căruia ne închinăm și cat de multe sunt minunile făcute de El. M-au impresionat corabia lui Noe adăpostind toate animalele pământului ca și curajul lui Moise de a conduce poporul evreu in Tara Sfântă…am admirat puterea lui Dumnezeu de a porunci mării să se despartă în două pentru a face loc poporului ales să treacă prin ea ca pe uscat, sau de a porunci unei balene să-l înghită pe Iona până când își vine în fire. Credința mea a crescut cu fiecare oră de religie, dându-mi curaj și tărie în rugăciune.
Și într-o zi, pe neașteptate, mama a plecat așa, deodată ,să nască. Tata a aflat și a venit într-un suflet acasă la noi, ne-a făcut mâncare, ne-a citit povești și a stat cu noi pană seara târziu când a sunat deodată telefonul. Era mama care îi spunea că a născut o fetiță…și tata râdea fericit de parcă nu mai erau supărați. Apoi am auzit-o pe mama clar cum îi spunea tatei cele mai frumoase cuvinte: iartă-mă, te rog, nu știu ce-a fost cu mine… și tata i-a spus și el :iartă-mă și tu ,draga mea și o lacrimă îi tot cădea poznașă peste obraz și tata o ștergea repede, grăbit, bărbătește, cu dosul mâinii, și iar vorbea cu mama și râdea și lacrima, obraznica, iar apărea și tata iar o ștergea …și vorbea cu mama despre fetiță că e frumoasă ca un înger și că seamănă cu mine..
Când i-am auzit vorbind și spunându-si cuvinte frumoase, mi-am ținut câteva secunde respirația ca să nu încurc cu aerul meu conversația lor. Am știut ca Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea și că EL este mai mare decât inima lor, că a schimbat tot ce era rău în iubire și dragoste și că de acum înainte totul va fi bine in familia noastră.
Știu că poți să crezi de multe ori că totul e pierdut și că nu mai ai nici o șansă să îndrepți lucrurile, că există zile când ești la capătul puterilor, când totul în jurul tău se prăbușește și nimeni nu te poate ajuta. Când viața mea a ajuns intr-un asemenea moment, am găsit o mana întinsă în doamna de religie, în încurajarea care vine din cunoașterea unui Dumnezeu mare și puternic. E mult? E puțin? Să întorci pașii unui suflet de la disperare și descurajare la lumină și speranță și fericire… eu cred că e o minune mai mare decât să desparți Marea Rosie în două…
Pentru orice copil e importantă ora de religie, mie însă …mi-a salvat viața!

povestire din volumul Trei zile de Bunătate

Frumoasa…

Caută si pastreaza mereu o bucata de cer deasupra vietii tale

Cine nu cunoaște “celebra””intersecție de la Sărata din Bacău? Unde stau fetițele ce-și vând, constrânse de împrejurări,trupul bărbaților…bărbați ce în mod conștient și liber își vând sufletul cumpărând de la ele clipe efemere de plăcere?? Trecând intr-o zi cu mașina pe acolo mi-am oprit privirile asupra unei tinere , o copilă abia ieșită din adolescentă. Trupul ei mai păstra încă urmele copilăriei, formele fiindu-i încă nedefinite, dar ea încerca sa mascheze asta printr-un machiaj strident si o țigară ținută stângaci în mână. Cu un minijup provocator si o privire de-o inocență năucitoare, părea desprinsă dintr-un loc total diferit și așezată la întâmplare acolo. Nu se deosebea cu nimic de una din adolescentele de pe stradă. Pentru o clipă mi s-a strâns inima gândindu-mă ”are vârsta fetelor mele”…
Am cumpărat rapid o tavă de plăcinte calde și am pus in borcane de 400 de grame ceai fierbinte. Poate le mai încălzește puțin sufletul și trupul înghețat pe gerul năprasnic de afară… Am oprit mașina si-un grup de 4-5 fete au dat năvală….s-au oprit buimăcite: nu eram un client, de ce-am oprit atunci? Am ieșit cu ceaiul și plăcintele și le-am întins fără să spun un cuvânt. Nici una nu a luat plăcintă ci doar ceaiul din borcanele de bulion de 400 de grame. IL țineau strâns in mâini și așa am putut să vad că degetele erau vinete de frig.
– De ce nu beți ceaiul? am întrebat curioasă.
– Sticla păstrează așa de bine căldura, ne dezmorțim întâi mâinile apoi bem.
– Ah, da, am înțeles
Cu pași șovăitori și cu privirea uimită m-am apropiat de frumoasa( așa o denumisem în gând) Doamne-ajuta-mă să-i pot vorbi !
– Bună, i-am spus
– Bună, mi-a răspuns cu privirea uimită. Mulțumesc pentru ceai, dar de ce faceți asta?
– Pur și simplu…sau dacă vrei să știi adevărul, am și eu o fată acasă,un pic mai mică decât tine, semeni cu ea.
– O iubiți? m-a întrebat brusc
– Enorm, mai mult decât viața mea!
– Să aveți grijă de ea ! să nu ajungă unde am ajuns am ajuns eu…sa-i dați bani să-ți cumpere tot ce-și dorește ea…haine, cizme cu blăniță…
– De asta ai ajuns aici? Nu-ți dădeam bani de haine?
– Nu numai de asta, nu mă iubeau, le încurcam existența, eram o anexă în viața lor și m-au făcut să simt așa de bine asta încât uneori îmi venea sa-mi cer scuze că exist!
– Woau! Ești inteligentă… și foarte frumosă, sper că îți dai seama că locul tău nu e aici
– Mă privește melancolic
– Și unde credeți că e locul meu? Există un loc unde să fiu primită fără să mi se pună o sută de întrebări? Fără să dau o mie de explicații? Să fiu pur și simplu iubită pentru ceea ce sunt și nu pentru ceea ce-aș putea fi ? Știți…Odată, nu prea demult, m-am înfiorat și eu la atingerea unui băiat și am roșit când am fost pupată prima oara pe obraz, astăzi…își duce mana fără ceai la ochi.
– Dumnezeule mare îmi spun in gând. Uite, nu ști cum te cheamă, dar daca vrei, doar dacă vrei te pot ajuta fără să pun nici o întrebare… promit!
– Pe bune? Îmi răspunde brusc și cu un ton violent. De ce faceți asta? De ce va pasă de noi?
– Ce te deranjează de fapt?
– Mă deranjează , da, mă deranjează că vreți să mă faceți să cred că există și astfel de oameni cărora le pasă de trupul meu sau de viața mea, sau de ce voi manca eu mâine…și nu e adevărat!
– Ba da , uite eu exist in realitate aici , lângă tine
– Nu, nu-i adevărat, nu tu ești realitatea din viața mea, tu ai vent azi aici, din întâmplare, poate că dai de pomană cuiva drag, poate o faci din milă, oricum mâine nu vei mai fi aici, nici poimâine, nici răspoimâine…Realitatea din viața mea sunt cei 5-6 clienți pe care-i am zilnic si care-mi terfelesc trupul în mașină, ĂIA SUNT REALITATEA DIN VIATA MEA! Cei care vin constant în viața mea, nu tu , o întâmplare ! mi-a spus cu ură și împingându-mă cu degetul arătător…
– Te înțeleg atât de bine, dacă ai vrea să te lași ajutată …dacă ai vrea să scapi de locul acesta, ești frumoasa si inteligenta , locul tău nu-i aici. Crede-mă, te pot ajuta!
– Nu stiu daca vreau, nu mai am incredere in oameni, nu te supăra, iartă-mă daca te-am speriat, sunt doar revoltata, atata tot.
In timp ce vorbea, o masina Range Rover, a oprit la doi pasi de mine, si înainte de a mă dezmetici, frumoasa a făcut un semn din mană șoferului. Un tanar cu ochelari de soare, desigur, cum altfel, doar nu voia să fie recunoscut…un tanar frumos și bogat , unul care a avut alt start in viață și care putea cumpăra trupuri…trupul copilandru al frumoasei mele, i-a raspuns la salut. Am ezitat o fractiune de secundă după care m-am hotărat brusc. Am intrat la el in masină și –am vorbit cat am putut de repede.
– Nu mă prostituez, dimpotrivă, consiliez, adică încerc să salvez ce se mai poate salva. Vreau doar sa stau 5 minute de vorba cu tine, inainte de-a ti satisface instinctul…
– Si daca nu vreau? Te rog sa iesi…
– Nu înainte de a-ți spune ceea ce am de spus chiar de-ar fi sa ma arunci din masină. Mașina mea e parcata câtva metri mai încolo si in ea e cineva care vede tot ce se întâmpla acum .
– Cine esti si ce vrei de la mine? Sunt liber sa fac ce vreau, da ? Fac ce vreau eu, bine?
– Nu , nu e bine, atat timp cat ucizi nu e bine si nu poti sa umbli senin printre oameni , intelegi ? pricepi? Ce fac ele se cheama in mod legal prostitutie si e pedepsita de lege, ce faci tu se cheamă ucigaș de suflete si nu e trecută in nici un cod penal. Te-ai salutat cu fata aceea si deduc de aici ca nu vii prima oara la ea, ei bine, fata aceea are vârsta fetei mele si mai mult de atât seamănă leit cu fata mea…. Nu vreau să mai facă ceea ce face. E un suflet curat si sincer si pe deasupra e si inteligentă, o combinație rară, pricepi?
– Am remarcat, da e inteligentă…a spus cu un zâmbet ciudat pe care l-am identificat imediat uluită. Era îndrăgostit de ea !
– Uite ce vreau sa-ti spun, nu știu cine ești si nici tu nu știi cine sunt. Fata asta care ne privește acum mirată, merită o soartă mai buna decât să-și vândă trupul unor necunoscuți. Inteleg din felul in care o privesti că nu ti-e chiar indiferentă..
– E altfel decat celalate, e frumoasă și sensibilă
– Exact i-am răspuns, nu stiu dacă realizezi că poți să-i schimbi soarta, s-o determini prin atitudinea ta să nu mai facă ce face…să nu mai facă din obligație ceea ce-ar putea face din plăcere… din dragoste, înțelegi ce-ți spun?
– Nu-i puteam vedea ochii din cauza ochelarilor dar i-am observat tresărirea mâinii pe volanul mașinii
– Ce vreți să spuneți? Eu sunt un simplu client, unul din cei mulți care vin la ea …nu vreau sa mai sufăr, nu vreau sa mai iubesc…ce vreți de la viata mea a strigat aproape cu disperare?
– Ce vreau? Vreau sa te fac sa crezi ca mai poți fi fericit, oricâtă nefericire ai fi adunat până acum, că nu e încă totul pierdut pentru tine atâta timp cat ai tinerețea de partea ta , vreau sa te fac sa crezi tu asta si să o faci si pe ea să creadă la fel.
– Sigur nu sunteti mama ei ? De unde atat interes pentru ea?
– Nu pot sa-ti spun mai multe acum, si nici nu e important, nu sunt mama ei și nu am nici un interes cu ea decat să fie fericită. Ma ajuti, te rog?
– Doamneeee! Uite ce-i, ai nimerit-o prost, eu nu mai cred in fericire, de asta sunt aici, intelegi ? încerc să împrumut niste fericire…pentru mine sa fii fericit e doar o adunatura de cuvinte fără sens
– Numai că tu nu o imprumuti, o furi. Si asta e o fericire care nu implineste, care nu dă sens, care nu te scapăde obsesii, oricate ai avea.
– Tu ai un manual cu instructiuni, cumva?
– Te intereseaza?
– …doar de curiozitate, da , mă interesează , fir-ar să fie de fericire? De ce nu ne spune nimeni concret cum o putem gasi ? Ne-au lăsat sa orbecăim în întuneric, sa cutreieram Pământul si sa ne dam de sute de ori peste cap, sa facem spagatul uneori si sa stăm in cumpăna. Sa săpam adânc in noi. Șanțuri, tranșee, fundații. Sa ne înfometam, sa ne stingem de sete, sa tremuram. Totul pentru a o găsi.
– Asta pentru că nu ti-a spus nimeni că fericirea e un exercițiu care se învață, treptat. pornind de la trei cuvinte. Trei. Atât. Trei cuvinte care sa te umple de sens.
– Trei cuvinte??
– Trei cuvinte care sa taie adânc in toate celelalte cuvinte rostite vreodată…Acea pereche de cuvinte pe care sa dorești mai apoi sa o rostești cu voce tare… Uneori in șoapta… Uneori in liniște deplina… cine știe, uneori poate in treacăt, intre doua zâmbete complice. In lacrimi. In genunchi. Oriunde si peste tot. Trei cuvinte pentru a -ți da șansa de a fi, cândva, cu adevărat fericit. Vrei să le afli?
– Da, da, vreau, spune-le te rog, te implor!
– Trei cuvinte: „Fii tu însăți”… si…scrie-ți propriul tău roman!Nu aici, nu intr-o mașină, nu in modul acesta primitiv si barbar. Fă din femeia aceasta, poezia care să dea sens vieții tale anoste!Tu nu ești in realitate ceea ce se vede cu ochiul liber. Nu ești un cumpărător de ocazii și nici ea o vânzătoare de iluzii. Ești mult mai profund si poți schimba realitatea! Azi. Aici. Acum. Invit-o intr-un loc cald si plăcut, beți o cafea si afla-i povestea de viață. Vei rămâne surprins. Poți dacă vrei să fii o realitate constantă în viața ei si nu doar o ocazie. Vrei?
Glasul imi tremura, la fel si mana de emoția pe care am încercat-o vorbindu-i. Si-a pus capul pe volan cateva secunde, secunde in care eu mi-am tinut respiratia si am soptit in gand:”Doamne Iisuse Hristoase trimite-ti harul” .Apoi si-a dat ochelarii jos, m-a privit in ochi si a rostit :
– Da, vreau. Iti multumesc ! Ma cheama Alexandru!
– Si eu iti multumesc Alexandru! Ma cheama Nusa !
– Dacă nu ai fi spus vorbele acelea despre fericire nu m-ai fi convins, dar asa ai castigat.
– Incă nu, incă nu, o să cred că am castigat atunci cand nu o voi mai vedea pe ea aici, intelegi ?Cand voi sti-o pe ea fericită atunci voi castiga.
– Iti promit ca voi face tot ce-mi stă in putință sa o fac fericită. Asteapta putin.
S-a dat jos din masină, si a deschis portiera din dreptul frumoase. Intră te rog, i-a spus. Fata a intrat uimită cu privirea fixată pe mine.
– Uite, Alina, astazi vom incerca sa schimbam ceva din realitatea asta pe care o traim zi de zi …
– Mai exact ce ? a intrebat fata
– Vom incerca sa fim fericiti ! vrei ?
– Cine n-ar vrea? Sigur ca vreau!ce trebuie sa fac pentru asta?
– Pentru inceput sa bem o cafea intr-un loc cald si linistit…
– Ce se intampla? A zis fata uimită Ce inseamna asta ?
– Inseamnă ca incercam sa fim fericiti asa cum ti-am spus. Si sa ai incredere ca totul va fi bine.
– Vreau a raspuns fata. Da , vreau, hotarat vreau.
Am dat sa ies din masina. Rolul meu se terminase aici.
– Nu uita ce ti-am spus, Alexandru,iar tu, frumoaso nu uita cine esti !
Masina a plecat lăsand un gol imens pe drumul cu fetițe. Am intrat in masina mea,cu speranța ca printr-o minune dumnezeiască frumoasa va descoperi adevarata fericire, fericire care nu e la capatul drumului ci e chiar drumul. Un drum plin cu obstacole, confuz, anevoios. ..care sa te faca sa intelegi ca a fi e mai mult decat a avea.Si ca deasupra vieții tale e întotdeauna o bucățică de cer !

Bătrâna simţea o durere în tot corpul fără să poată spune exact care-i locul care o doare cel mai tare. Se tot freca ea cu unguente şi tot felul de unsori puternic mirositoare, dar degeaba. Se gândi să-şi pună la borcan niște buruieni ştiute numai de ea: tătăneasă, busuioc şi rostopască. Să stea acolo la macerat şi apoi să se frece cu ele, ca bolnavii de reumatism… Da, aşa va face! Sigur o să-i treacă toate durerile cu leacuri băbeşti.

Vestea că are cancer o ameţi ca o muşcătură de şarpe! Era o femeie voinică, încă în putere, mânca bine, dormea adânc, încă avea putere să muncească la câmp… cum s-o fi strecurat boala asta în trupul ei?

Un timp refuză să creadă asta, dar într-o zi îi spuse băiatului ei că „lucruri neobişnuite se petrec în corpul ei” – nu putea exprima în cuvinte, dar ceva nu era în regulă, corpul ei nu mai avea putere, şi-l rugă s-o ducă la un medic, undeva la oraş. Băiatul sări imediat în căutarea unor medici pricepuţi, dar cel mai mult se încredea în Dumnezeu. În El îşi pusese toată speranţa.

Aşa că, într-o zi, porni spre o mănăstire vestită împreună cu mama sa. Auzise de un călugăr bătrân care tămăduia numai cu ierburi culese de mâna lui. Când i-a văzut chipul, băiatul a avut deodată încredere în el. Chipul lui era ca o răsuflare în palmă. Blândeţea lui te fermeca pe loc. Vorbea încet şi rar, şi glasul său era rază, umbră, lacrimă. Recunoştea natura după verde, iubirea după alb şi credinţa după albastru. Aşa glumea el! Vorbele lui erau leacul potrivit pentru orice boală, pentru că în cuvintele lui era putere. Cu mare greutate, desprinzându-se de farmecul creat de călugăr, băiatul îşi spuse durerea lui, cu încrederea că sigur se va găsi un leac din plante, o fiertură care să-i vindece mama. Aşa gândea şi bătrânica: sigur o va scăpa de boală călugărul acesta cu faţa luminoasă! Numai că omul lui Dumnezeu privi lung spre cei doi, îşi cântări bine spusele şi, cu multă blândeţe, zise:

– Din păcate, această boală nu se va vindeca cu buruieni!

– Dar cu ce, Părinte? întrebă încrezător băiatul.

– Această boală va trece cu altfel de leacuri: cu apus de soare, cu cântec şoptit şi cu râs de copil.

Bătrâna îşi duse mâna dreaptă la gură nedumerită. Cum aşa? Ce vorbe-s astea? Ce cântec, ce râs? Îşi bate joc de ea? Lacrimi amare îi curgeau pe obraz. Pentru asta bătuse ea atâta drum?! Şi atâta osteneală până în vârful muntelui…

Fără să mai poată răbda, ieşi din chilia călugărului cu paşii înapoi, într-o continuă aplecare, gârbovită de neînţelesul ce se abătuse asupra sa. Fără să se sperie, băiatul ceru amănunte. Întrebă ce şi cum să facă, până când totul căpătă un înţeles deplin. Într-un târziu se depărtă de călugăr şi porni cu mama sa spre casă. În maşină îi spuse cu un ton potolit:

– Trei zile de bunătate, mamă! Aşa zice că te vei vindeca.

– Cum aşa? întrebă ea.

– Adică trei zile să cânţi într-una, să zâmbeşti încontinuu…

– Ce să fac?! întrebă aiurită femeia.

– Să zâmbeşti ca la venirea primăverii, când vezi pomii că înmuguresc! Sau când vezi matale că a dat firul ierbii, sau că a încolţit ce ai semănat: ceapa, usturoiul.

– Aha, zise bătrâna pe gânduri.

– Şi în astea trei zile să ierţi pe toată lumea, orice ţi s-ar întâmpla. Oricine ţi-ar face orice supărare, tu să-l ierţi! Să fii plină de îngăduinţă şi de răbdare. Dacă nu reuşeşti trei zile la rând, o iei de la capăt, până îţi reuşeşte deplin.

– Trei zile?

– Trei zile! spuse băiatul. Trei zile de bunătate!

– O fi greu? întrebă bătrâna.

– Nu cred, răspunse el pe gânduri.

Pe drumul către casă, femeia se gândea la vorbele călugărului… „Apus de soare”! Apăi de câte ori nu se uita ea la câmp la cer, de multe ori, dar fără bucurie, fără speranţă, aşa, ca în toate zilele. Acum se gândea că numai în copilărie se uita la apusul de soare cu veselia şi fericirea pe care ţi-o dau anii! Uitase de mult să mai privească liniştită şi calmă apusul de soare. În mintea ei erau numai socoteli, prăjini de pământ de cules, de semănat, de prăşit… Oh, Doamne! Peste acest oftat veni amintirea şi mai dureroasă a cântecului şoptit. Auzi, „cântec şoptit”, adică să nu cânţi aşa, în gura mare, să te audă tot satul… ci doar şoptit, să te auzi numai tu şi sufletul tău… obosit, ofilit, însetat de frumos! De când nu mai cântase ea, şi ce voce frumoasă avea, de se oprea tot satul să o asculte… Uitase să mai cânte! Nu mai avea timp de cântat, şi încă şoptit. Dar dacă trebuie… o va face! Va cânta, va privi apusul… va zâmbi! Dar de unde să facă ea rost de râs de copil? De avut, avea ea nepoţi, dar niciodată nu-i trecuse prin cap să-i facă să râdă! Să aibă ce mânca, ce îmbrăca, că viaţa-i grea, bani nu sunt, pensiile-s mici – ce, nu se ştie? Cum să facă ea un copil să râdă? Și cum o să se vindece ea fiind trei zile plină de bunătate, de îngăduinţă, de blândeţe şi de iertare? Nu, hotărât lucru, nu era uşor ce i se cerea! Dar va încerca!

Odată ajunsă acasă, i se păru potrivit să se roage pentru putere de la Dumnezeu în lupta aceasta ciudată. Şi, într-o dimineaţă, şi-a luat îndemn şi a început să cânte! Uşor, şoptit, cum se cântă un cântec de leagăn. Glasul său căpăta inflexiuni noi, melodioase, cristaline. Termină tot cântecul şi-l reluă de la prima strofă. Îi plăcea glasul său curat, tineresc. Şi, culmea! Se simţea bine! Şi plină de bucurie. Nu crezuse, dar era adevărat! Cântecul o făcea să uite de boală.

Într-o altă zi începu să privească apusul de soare altfel decât îl privise vreodată. Se bucura că încă îl mai poate vedea. Că e atâta frumuseţe în jurul ei pe câmp, încât simţea cum verdele crud al câmpului îi intră în suflet şi-i tămăduieşte tot amarul şi tot necazul! Fără să înţeleagă cum, se surprinse fericită. Şi inima ei o împingea să cânte. Şi cânta! Şi cântecul ei se împletea cu apusul de soare până când deveneau una, şi bucuria ei era deplină.

Începu apoi să se gândească mai mult la viaţa ei, să şi-o pună în ordine, să analizeze ce făcuse rău şi ce bine. Şi, dintre toate, cel mai vinovat i se părea că nu se apropiase de copiii săi, de nepoţi. Nu ştia să-i facă să râdă, nici măcar să zâmbească. Nu te puteai apropia de un copil decât într-o anumită stare sufletească, plină de înţelegere şi de dragoste! Şi ea nu era o bunică prea bună. Ştia asta. Dar îşi propuse să înceapă cu nepoţii săi. Să-i viziteze, să le facă cadouri, să se intereseze de şcoala lor. Reuşi toate acestea şi, într-un efort suprem, îşi adună toată energia şi merse la serbare la nepoţica ei. Ori i se părea ei, ori chiar aşa era, dar nepoata ei era parcă cea mai frumoasă de acolo, şi poezia parcă a spus-o cel mai bine. Oricum, rochie mai frumoasă ca nepoata ei nu mai avea nimeni, de asta era convinsă! A bătut din palme cel mai tare, de se uitau uimiţi părinţii de lângă ea. „E nepoata mea! O vedeţi? Aţi văzut ce bine a spus poezia? E nepoata mea!”.

Era aşa de bucuroasă, că se hotărî să rămână peste noapte la copii să le citească o poveste. Copiii se roteau în jurul ei de bucurie, îmbiind-o fiecare cu ceva: „Vrei ceai, mamaie? Vrei o pătură, mamaie?”. Ea îşi puse solemnă ochelarii pe nas şi, cu un ton grav, le spuse că le va citi povestea „Harap Alb”, de Ion Creangă. Să se facă linişte! În timp ce citea despre împăratul care se îmbrăca în piele de urs ca să le încerce curajul fiilor săi, cea mai mică nepoţică o întrerupse şi-i şopti:

– Mamaie, chiar aşa e? În spatele ursului se ascunde întotdeauna de fapt Împăratul? Care vrea să ne facă mai curajoşi?

– Chiar aşa, mamaie? întrebă şi fetiţa mai mare. În spatele ursului de necaz sau de boală se ascunde mâna Tatălui?

Mamaia nu mai putea vorbi, îi dădură lacrimile… că vedea ce bucurii ascunse pierduse ea depărtându-se de nepoţi. Înţelese că, aducând bucurie celor din jur, prin slujire si bunătate, îşi dăruieşte ei însăşi cea mai aleasă bucurie.

Ciudat era că se simţea îndemnată să fie mai bună cu toată lumea, nu numai cu cei apropiaţi. Şi totuşi, uneori îi venea foarte greu să-şi exprime bunătatea. Înţelesese un mare adevăr: un gram de bunătate arătată unui semen îi cerea o sforţare omenească mai mare decât o zi de coasă dusă de la răsăritul soarelui până departe, în asfinţit.

La început încercase să fie bună o singură zi, şi ce greu i-a fost! Reuşi doar două ore, după care se certă din nimic cu o vecină. A doua zi reuşi până la amiază, dar primi un telefon de la oraş, de la unul din copii, şi se întristă aşa de tare, încât nu putu să ducă încercarea până la sfârşitul zilei. Mai târziu reuşi două zile pline, adică de dimineaţă până seară, dar cum venea a treia zi, cum simţea o tristeţe şi-o povară în inimă. Ba o apăsa singurătatea, ba gândul morţii îi dădea târcoale, ceva reuşea să o întristeze. Şi aşa a descoperit că poate să-şi alunge starea cu cântec. Şi mergea! Şi lupta se relua!

Când se aşeza noaptea la rugăciune, se gândea cât de mult se schimbase de când îl întâlnise pe călugărul ciudat care îi vorbise, şi cât de mult îl înţelegea ea acum. Cât de multe încercări făcuse pentru numai trei zile de bunătate… Nu reuşise încă trei zile pline, ci doar una, două, două şi-o amiază. Bunătatea ei se formase printr-o luptă aspră şi dureroasă cu eu-ul ei, şi doar disperarea care venea de la boală îi dădea tăria să nu abandoneze. Starea ei de sănătate îi mira pe medici, şi chiar ea le spunea cu tărie că se simte sănătoasă. Cum? Prin bunătate! De câte ori era plină de compasiune, de iertare sau de înţelegere, simţea că viaţa ei se leagă iar, se înnoadă de-acolo de unde au rupt-o necazurile, grijile şi toate supărările veacului acestuia. Ştia că toate necazurile sunt unelte ale lui Dumnezeu care îi modelau viaţa spre sfinţenie.

Se apropia postul Paştelui şi bătrâna se gândi că odată cu postul şi rugăciunea va veni poate şi izbânda în încercarea ei. Zilele au trecut unele după altele, mai uşor, mai greu, şi se trezi pe nesimţite în noaptea Învierii.

Porni cu inimă uşoară spre biserica din sat, cu nepoţica de mână, fericită că împlinise măcar o parte din ce-i ceruse călugărul. De-acum se va vindeca cu siguranţă. Ajunse în biserică şi, spre uimirea ei, era foarte multă lume. Toţi oamenii i se păreau frumoşi, luminaţi, curaţi.

Fiecăruia îi venea să-i spună câte o vorbă bună! Ce batic frumos avea Maria! Şi ce fustă frumos brodată Smaranda! Şi ce frumos îi strălucea părul Ilenei! Zâmbea tuturor, şi pentru fiecare avea un cuvânt bun de spus. Era atât de fericită! În această stare de adâncă mulţumire ascultă sfânta slujbă a Învierii. Şi, în timpul slujbei, sufletul ei se deschise, şi înţelese cu mintea şi cu inima că nu mai avea importanţă dacă se vindeca sau nu, şi că nu mai conta dacă reuşea sau nu să fie trei zile plină de bunătate. Încercarea însăşi avea în ea sămânţa vindecării prin iertare şi iubire. Zâmbi ascuns, şi faţa ei se lumină de o bucurie tainică, ca şi cum ar fi descoperit o comoară ascunsă de veacuri. Înţelese că nu trebuie să fie bună ca să se facă sănătoasă, nu ca să-i reuşească un lucru sau altul, ci din recunoştinţă pentru multa bunătate cu care a înconjurat-o Dumnezeu cât timp trăise! Bunătatea ei nu izvora din educaţie sau cultură, ci era un reflex al bunătății Domnului, Care suferise pe cruce pentru ca ea să aibă parte de iertare şi iubire.

Slujba se termină şi ea ieşi afară din biserică mulțumită de bucuria de care-i făcuse parte Dumnezeu în această noapte sfântă. Porni spre casă, convinsă că viaţa ei se schimbase odată pentru totdeauna şi că cea care plecase odată la mănăstire era alta decât cea care ieșise acum din biserică. Ştia că avea datoria de-a face din viaţa ei o izbândă continuă împotriva morţii, răului şi întunericului. Simţea că nu mai este singură, că este ocrotită, că aparţine rostului dumnezeiesc şi că niciodată nu va pieri sub piatra necazurilor, oricât de greu ar fi aşezată peste firavul ei trup.

Cu nepoţica de-o mână şi cu o lumânare în cealaltă, păşea cu paşi mici, cu grijă, ca nu cumva să se stingă lumina ce voia să o aducă acasă. Şi cu tot sufletul începu a cânta, şoptit, cântecul unui nou început, al unui alt timp purtător de har:

Hristos a înviat din morţi

Cu moartea pe moarte călcând

Şi celor din morminte

Viaţă dăruindu-le!

Lenuța Neacșu

Bacău

Vânzătoarea de semințe

Mina, era femeia care vindea semințe…Anumite seminte… știa ea exact ce fel de semințe, le încerca cu gura, cat erau de tari sau de moi, se uita la coaja lor, să nu aibă puncte albe, că însemna că erau bolnave, ele, semințele, le cântărea cu mâna să vadă dacă au fost udate ca sa traga mai mult la cantar , si după ce făcea toată această inspecție, absolut obligatorie pentru o vanzătoare de semințe de renume ca ea, abia apoi comanda la țăranul care vindea marfă la o tarabă din Piața Mare.: 10 Kilograme, 15 , 20…câți bani avea. Si din semințele acelea vandute trăia ea si toată familia ei , o lună sau poate două… Avea mai multi copii, pe unii îi creștea ea, pe alții îi dăduse la ”stat”, făcându-mă să mă îngrozesc de fiecare dată cand făceam o poznă, să nu ajung si eu acolo. Pe una din fete, Mioara, o iubea nespus, și avea si de ce . Era de o frumusețe rară. Cu ochii verzi ca frunzele copacilor, cu pielea albă si părul negru ca din poveste. Mergea la scoală impreună cu sora mea, Marcela, și așa au devenit cele mai bune prietene. Mama ne lăsa in curtea casei la joacă si cum casa lor era cea mai apropiată de a noastră mergeam să ne jucăm cu copii ” lu tanti Mina”. Mă fascina ritualul cu care prăjea semintele in ajunul Sărbătorilor, căci cele mai mari vanzări le făcea la 23 August, la Sfantul Petru si Pavel, cand venea Bâlciul si la meciurile de fotbal. Se lega zdravăn la cap cu un batic, să nu cadă vreun fir de păr in seminte, le vantura bine de tot, să iasă tot praful din ele căci altfel le dădea gust amărui și le scuipau clienții, apoi le potrivea de sare , sare mare și grunjoasă pe care o făcea ea fină cu o piatră luată din curte. Si apoi să te ții… le întorcea pe toate fețele, le canta , le descanta, in timp ce semințele căpătau acea culoare rumenie, semn că sunt numai bune de mancat. In timp ce tanti Mina le prăjea, noi copiii, făceam cornete din ziare, de o anumită mărime, mai mici sau mai mari , era foarte important să le facem corect că altfel cădeau semințele pe jos… Cand tot ritualul era gata, urma partea cea mai grea…Mă rugam de mama să mă lase să merg cu fata ei Mioara să vindem semințe…Mama nu, și nu , nu te duci deloc că o sa te pierzi , că o sa te bată lumea… Vezi, Doamne, noi eram țigani lăutari, adică un pic mai ”boieri” decat ei. Nimic nu mă dobora, plangeam, dădeam din picioare, ba mă făceam că leșin, de plâns, și mama , inimă slabă, se îndupleca și mă lăsa. Ce bucurie pe capul meu… Mergeam in târguri , unde mirosul de mititei, de bere la halbă si de friptură la grătar te dădeau gata… Din orice loc te imbia cineva cu ceva… Hai la moșul cu grătare cine le mănancă moare… Uite-aici e domn Mitică, Ce te-așteaptă cu-o berică… Vata de zahăr pe băț si halviță… Rămâneam fascinată de lumea aceasta si doar mâna hotărâtă a Mioarei mă făcea să nu casc gura la toate acele minunății. Ba veneau si tot felul de ” prostitori”… femeia șarpe, omul fără maini, altul te îmbia să tragi cu pușca, altul să prinzi gaștele , unul îți canta la vioara exact de femeia pe care o iubeai, atunci pe loc, altul canta la acordeon o sârbă… cate si mai câte nebunii. Peste toată această hărmălaie, urechile mele auzeau în mod clar si distinct sunetul atât de drag mie ”semințe de bostan, poftiti la seminte de bostan proapete, prăjite cu sare , 1 leu corneta… Mina se înfuria și își trăgea baticul si mai tare pe cap, își alegea locul cel mai bun, la intrare si incepea si ea : Poftiți la seminte…Noi copii , aveam o misiune sacră: să ținem de șase, adică să-i spunem cand vine domnul polițist ca sa fugim cu pungi cu cornete cu tot … Noi, gură cască uitam, si politistii veneau si o lăsau în pace . Mina le umplea mainile de seminte si le pomenea numele. Cand ajungeam seara acasă imi venea să plang căci deja mi se făcea dor de lumea aceea pestriță cu gust de semințe prăjite si cu aromă de vanilie și fistic… lumea targurilor de altădată.
O data , am vazut-o pe Mioara hohotind in curte pe un trunchi de copac tăiat. Mama ei , Mina, plecase dis de dimineată să vandă seminte si un polist rău i-a rupt punga si i-a împrăștiat semințele pe jos… acum stătea în casă si plangea de năduf în timp ce fetei ei , Mioara, îi era foame… Mi-a fost așa de milă de ea… Am intrat in casă si am adus toate ouăle, branza, rosiile, tot ce am găsit în frigider i-am dat ei, ba incă o fetiță de români, cand a văzut că plangea, s-a dus si ea in casă si i-a adus zahar si făină si mălai…. Plangea si radea Mioara noastră si a strigat-o pe Mina să vină s –o ajute, c-a dat norocul peste capul lor…
După un timp, Mina nu si-a mai putut ține fata acasa si a dat-o si pe ea ”la stat”, dar o aducea in fiecare vacanță si de fiecare dată cand o aducea, Mioara întâi plangea, tare de tot , cu sughițuri, ne lua pe toti in brațe , copii de țigani, de romani, apoi își ștergea ochii cu mâneca și spunea, hai să ne jucăm… Sfantă inocență a copilăriei!
De la acea femeie , am ascultat cele mai frumoase povești pe care le-am auzit vreodată căci erau inventate de ea, avea un dar al povestirii care fascina orice copil, o voioșie in privire si un suflet curat de copil. Juca v-ați ascunselea cu noi, copiii iar cand odată s-a ascuns chiar in fata mea, sub o masă rupă, am privit-o atent cum gâfâia si cum se temea de copil să n-o vadă… se uita cu privirea ageră să n-o vadă cel ce mija, și alerga prima să se scuipe. Mioara era veselă si se juca de pârâia…parcă voia să-și ia revanșa. Iar Mina o răsplătea cu tot ce-avea ea mai bun, inima si sufletul puse in jocurile de copii. Ne învăța jocuri uiate, țară țară vrem ostași…băieti si fete , Podul de Piatră s-a dărâmat… la băieti le făcea săbii din resturi de lemne. Ne invăța cum se urcă în copac si cum se culeg cireșele…Toate le făcea pentru fata ei , Mioara, venită în vacanța mare, căreia voia să-i arate că o iubește, tare de tot, dar că nu o poate ține acasă. La 18 ani a venit acasa definitiv si deși învățase carte, terminase 10 clase si o scoală profesională , Mioara a făcut exact același lucru care il făcuse și mama ei: vindea semințe. Venise Revolutia, oamenii îsi făceau firme, consignații, mergeau la turci, aduceau marfă, fiecare dornic să se imbogățească… Mioara si mama ei au vindut seminte pana cand au apărut copiii în viața Mioarei. Tiparul de gandire care i-a marcat cugetul o făcea să creadă ca nu poate face nimic altceva …poate din dorința de-a nu o lăsa singură pe mama ei, poate dorind sa-i arate că o iubeste la randu-i…In fond ,fiecare credem că meseria părinților e cea mai bună si demnă de urmat. Schimbarea in viața lor au produs-o copiii. Cei trei micuti care au venit in viața Mioarei. Dorința de a le oferi ceva mai bun, o siguranță si o educatie mai bună decat a avut-o ea. Impreună, au luat hotărârea să plece din țară. Mina nu a mai apucat. A făcut un infarct la gandul că-si va părăsi țara si singura muncă pe care o știa face… După inmormantare, Mioara si-a luat cei 3 copii si aplecat in Italia. A muncit mult, ca badanta, dar a meritat. Si-a dat copii la scoala si a insistat să termine fiecare liceul . Ea insăși s-a specializat si acum are o firmă. De cate ori imi aduc aminte de copilărie, imi aduc aminte de Mina, femeia care a refuzat sa devină măturătoare de stradă ca mama ei , pentru că era convinsă că poate face ceva mai bun decât atât: poate vinde semințe. Si că poate trăi o viață mai demnă ca vanzătoare de semințe decat ca măturătoare de stradă. Viata i-a demonstrat că s-a înșelat iar ea, dojenită de multe ori de mama ei , care se pensionase de la ”spații verzi”, a refuzat cu tărie să recunoască asta . Si-a dat seama de greseala ei abia cand a inceput să-si ducă unul cate unul copii la Casa de Copii, ultima fiind Mioara, fata cea mai frumoasă. A înțeles că nu le poate oferi siguranță si educație și ”confort” cu o pungă de semințe vândută o zi da si una nu. Cand a înțeless asta s-a angajat si ea ca măturătoare de stradă iar in timpul liber a continuat să vandă seminte ca un hobby. Atunci cand m-am angajat la Biblioteca Judeteană am vazut-o de cateva ori măturand strada, Era la fel de frumoasă si de demnă. Era bucuroasă ca am ajuns om mare” căci imi spunea ea, e mare lucru să câstigi un ban cinstit si să nu le fie rusine copiilor tăi de ceea ce faci. Am luat-o in brate si am pupat-o . I-am spus cat de mult o iubeam pentru că imi inseninase copilăria cu firea ei veselă si mereu pusă pe joacă…A ramas pe ganduri cu un zambet trist pe față…Îi părea rău că nu putuse si Mioara ei să ajungă om mare !” Bine că nu te-ai luat după mine, că altfel ajungeai si tu vânzătoare de semințe…” La scurt timp după aceea, s-a stins. Am fost la inmormantarea ei din respect pentru dragostea cu care si-a crescut copii si pentru incercarea ei disperată de a le oferi nepoților ei o soartă mai bună.

Oamenii nu știu să iubească…și nici nu sunt învățați să facă asta! Preferă să se izoleze sau să lovească in loc să mangaie si să aline. Poate că o fac pentru că înțeleg că adevărul pe care il văd e doar o poveste parțial spusă…
Îi multumesc lui Dumnezeu pentru că am intalnit-o la un moment dat pe Mina care m-a învățat, vânzând semințe, că viața e un dar neprețuit și că viața ta e doar a ta , că potenţialul tău stă ascuns în bunătate şi căutarea asiduă a puterii de interconectare a oamenilor. Neapărat cu zâmbetul pe buze şi cu inima deschisă spre iubire . Că nu poți face Binele care schimbă lumea ci doar acela care stă în puterea ta. Că bogăția nu stă în portofel ci în inima fiecăruia…și că o cornetă de semințe dăruită unui semen poate aduce mai multă bucurie decat o bancnotă valoroasă. Că ne despart nu gardurile de sârmă sau porțile de fier forjat ci prejudecățile si lipsa de disponibilitate. Că omul care îmi castigă increderea nu e cel care imi recită pe loc 10 strofe din ,,Luceafărul ” ci cel care mă intreabă dacă am mancat ceva astăzi…Că nu poți să schimbi un om dacă nu intri in mediul lui, în cultura lui, în analfabetismul lui, că a-ti invinge teama de celălalte e cea mai mare victorie interioară si că dragostea fireasca apropie mai mult decat o pot face banii si pozițiile sociale
Pentru toate acestea, iți multumesc, Mina si Mioara !