august 2022 – Trei zile de bunătate

Omu meu…

Așa cum v-am mai spus sunt recenzor. Eu am ales asta. Din dorința de-a cunoaște oameni. Eu am ales și cartierul, (Izvoare) chiar dacă mi s-a spus că ”e plin de țigani”. Nu e chiar plin, au rămas și mulți români, din aceia autentici, care chiar daca locuiesc la 15 minute( de mers pe jos) de centrul orașului, au păstrat obiceiuri străvechi cu parfum de sat tradițional. ”Așa ne-am pomenit”, mi-a zâmbit blând un moșneguț de 79 de ani, cu mersul drept și cu fața albă ca laptele . Mâna caprele spre casă când eu băteam la poarta lui și cu o bunăvoință plină de respect, mi-a spus: Eu șed aicea, așteptați oleacă să bag caprele in țarc si apoi vă deschis poarta. Am văzut curioasă cum a îndemnat cele 4 capre spre o portiță mică, îngustă, si mi-am amintit de spusele Mântuitorului despre ușa cea strâmtă… Câteva case mai departe am întâlnit o bătrână de 90 de ani. M-a poftit repejor în casă că are ceva pe foc și nu poate sta la poartă… In casă, o curățenie exemplară. Pe aragazul cu butelie, o crăticioară saltă capacul dând de veste că ceva fierbe de zor…

– Mă iertați văd că faceți mâncare, nu vă rețin mult…doar câteva întrebări…

– Șezi colea pe un scăunel, c-ai fi obosită, nu, nu fac mâncare, fierb niște cartofi, de 20 de ani fierb cartofi… aproapă în fiecare zi

– Ah, vă plac cartofii, spun eu stingherită de simplitatea bătrânei

– D-apăi cum, cum să nu-mi placă, de 20 de ani îmi plac … Îi fac pireu, știi mata , pentru mine nu există mâncare mai bună ca pireul de cartofi, sau dacă există, eu n-am descoperit-o încă…Hai întreabă-mă că eu îți răspund ce poftești mata!

Îi pun întrebările despre locuință iar când ajung la cele legate de stare civilă îmi răspunde cu nostalgie că e văduvă, de 20 de ani, ”o plecat barbatu meu înainteatră pe gât… eu să mă-ndulcesc cu bucate alese și omu meu în pământ???. Nu se cade !

Mi se umezesc ochii, fac un efort si-mi revin. Răspunde apoi la toate întrebările. Ajung și la ultima întrebare:

– Cât de mult v-a afectat pandemia de Covid?

– Ce-i așeia? A! Covidu… ducă-s-ar pe pustii! …Auzi? Da mata nu vrei vo două linguri de pireu? Că ți-o fi foame… de-atâta umblătură…hai dă-te –n coace că-i pireu din acela bun, făcut cu unt si cu lapte de capră…

Nu mi-era foame, dar mi-a fost așa de dragă mămăica asta că am mâncat cu ea ”pireu de cela bun”… Bun era si sufletul său hrănit de 20 de ani cu amintirea celui ce i-o luase înainte în Împărăția cerurilor. M-a condus apoi până la poartă în timp ce clopotul bisericii de peste drum a început sa bata cu putere.

– Iar s-o dus cineva la Domnul…. Numai pe mine nu vrea să mă ia, mă lasă să-mi ostoiesc aicea doru după omu meu…. Mi se usucă sufletu de doru lui , vreau să fiu cu el, acolo unde-o fi el. De s-ar întâmpla să fie-n iad, acolo vreau să stau și eu cu el, iar de-a socoti Dumnezeu că locul meu e în iad si-al lui în rai…. Mă rog să primească Dumnezeu singura jertfă care-o mai am…. Că nici lacrimi nu mai am să-l plâng, mi s-au uscat ochii de plâns… și eu nu mai am vigoarea tinereții, să mai fac faptele cele bune cum făceam odată… eu tot ce pot să fac este să nu mă-ndulcesc cu mâncăruri alese, să fierb in fiecare zi cartofi și să oftez… Și-așa îl simt eu aproape pe omul meu, când duc lingura de lemn la gură și mănânc cartofi fierți….De s-a întâmpla să mai trăiesc o singură zi de fericire pe pământu aista, eu mă rog la Dumnezeu să o ia si să i-o dea lui, acolo unde s-o afla….

Își prinde capul în mâini si plânge, iar eu o iau in brațe cu toată dragostea sufletului meu. Rămânem așa câteva clipe care parcă se dilată spre infinit, către lumea aceea cerească de unde ea așteaptă în fiecare zi să simtă mireasma cerească de la viață spre moarte trimisă smerit de omu ei… Mă simt înconjurată de lumină și bunătate, și-mi vine brusc să nu mai plec nicăieri, ” Doamne, bine este să stau aici, să facem trei colibe, una pentru mamaia, una pentru mine si una pentru omu ei… ”

Dau să plec iar ea îmi urează de sănătate . După primii pași mai întorc odată capul spre ea, suficient cât să văd că mamaia își adâncise ochii spre biserica de peste drum de unde se auzeau bătând clopotele. Sufletul său pulsa acum in dangătul care chema la vecernie, atingând parcă cu o parte cerul si cu alta pământul. Fața sa era icoana vie a dorului sfâșietor care-o măcina. Își face semnul crucii aplecându-și trupul în metanie adâncă apoi își împreunează mâinile pe piept lăsând Cuvântul lui Dumnezeu să îmblânzească înfrigurata-i așteptare !

P.S.

Da, pireul mămăicii era cel mai bun din câte mâncasem vreodată, căci fiecare bucătură era impregnată cu așteptare cerească și nu știu de ce am simțit puternic în inima mea că Însuși Iisus Hristos de-ar fi gustat din pireul acela ar fi spus : Adevărat, adevărat vă spun, că în tot Israelul n-am găsit pireu mai bun ca al femeii acesteia! ”

Iar ziua aceea de fericire pe care voia să o ia Dumnezeu de la ea si să i-o dea omului ei, le-o va da Dumnezeu, amândurora in Ziua Venirii Sale, trăind o veșnicie iubirea lor curată, alături de darul de nuntă a lui Dumnezeu : tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte! Amin!

Am scris această povestire spre slava lui Dumnezeu și bucuria oamenilor!

Nușa Lenuța Neacsu

28/07/2022

În forma crucii

Nedreptate, umilință, batjocură, nepăsare, indiferență, egoism, nerecunoștință, minciună și multe altele se strânseseră în sufletul meu. Prea mult pentru un suflet de om fie el și credincios. Unde să mă duc eu, Doamne? Încotro s-o apuc acum? Cu tot veninul ăsta strâns în mine în atâtea și-atâtea clipe de amar… Venin ce nu atinsese concentrația maximă pentru a deveni leac… mai bine să fug de la fața Ta, să mă ascund, să stau într-o prăpastie asemenea lui Ilie până când voi învinge rușinea și teama și voi putea păși iar în biserica Ta…

Am început să alerg și să alerg, năucă, disperată, amețită, când brusc, am dat inimă-n inimă cu Domnul.

– Unde te grăbești așa, Nușa? Era să treci pe lângă mine fără să mă bagi în seamă

– Pleacă de la fața mea, Doamne, că sunt femeie păcătoasă…

– Hmm… Cât de păcătoasă poți fi ca eu să nu pot șterge, oare???

– Doamne, am adunat atâta venin în mine încât aș putea omorî nu numai o turmă de porci dar și-o turmă de oameni… oameni pentru care tu ai murit ca să-i vezi mântuiți… pe care-i păstorești zilnic… Nu mai e nimic bun în mine, am atins lehamitea ultimă a sufletului. Îmi merge numele că trăiesc dar sunt moartă de mult, mi-e teamă că nu mai ai ce să faci cu mine.

– Nu te teme… crede numai! Dă-mi mie veninul tău… știu bine ce am sa fac cu el.

I-am întins cu teamă infinită și-o rușine de nedescris cupa otrăvită… când să atingă mâinile sale mi-am retras cupa înapoi… și-am alunecat la picioarele Sale sfinte:

– Nu e drept, Doamne, Nu e drept …

– N-am murit pe drept ci pe nedrept… dă-mi cupa cu venin.

– Ce-ai putea face, Doamne, cu ea?

Domnul a luat paharul, l-a privit în zare și-apoi mi-a spus blând :

– E numai bun de vindecat, are aproape concentrația unui antidot. Un lucru îi mai lipsește….

– Care, Doamne?

– Acesta, a răspuns și a dus paharul la bărbia unde lacrimile se ordonaseră frumos, hotărâte să curgă una câte una… le-a adunat pe toate, picătură cu picătură, într-o numărătoare exactă. Apoi a lăsat să curgă o singură picătură din sângele sau sfânt .

– E gata, poți sa bei.

– Paharul căpătase culoarea vinului roșu și încurajată de privirea Mântuitorului am sorbit încet. Am simțit gusturi ce nu le gustasem niciodată, mirosuri ce ne le mai avusesem din copilărie, sunete ce se armonizau perfect într-un cor îngeresc și crâmpeie de rai ce la inima omului nu s-au suit încă…

– Ești vindecată! Pocăința ta te-a mântuit! Aleargă înapoi acum și spune-le tuturor cât bine ți-a făcut ție Domnul!

Am început să bat din palme de bucurie, pentru ca simțeam cum în mine intrase o putere ce o pierdusem în urma cu 12 ani… Alergam, alergam cu privirea spre cer, când deodată m-am izbit inima către inima cu Fane-Chioru:

– Nu știi, n-ai auzit cumva de un anume Iisus Hristos care vindeca orbii?

– Ba da, cum să nu, i-am răspuns plină de bunăvoință, tocmai am plecat de la el vindecată. E chiar înainte, nu te abate nici la stânga, nici la dreapta Căii, mergi tot înainte, strigă-L dacă cumva te rătăcești, te aude…

– Bine, mă grăbesc, mi-a zis el, și-a dat să fugă.

N-am apucat să fac decât doi pași că în spatele lui Fane –Chiorul i-am văzut alergând pe Ghiță- Ciungul, Mitică – Ologul, Lia -Veverița, Lică –Mână Iute, Bebe – Barosanul, Gina- Dulcineea și mulți, mulți alții care alergau luând cu asalt Cărarea care ducea la Domnul. Vocea lor era la fel de disperată ca a mea, căutarea lor la fel de sinceră și fiecare purta în mână o cupă cu venin

– N-ai văzut cumva pe Domnul? Te-ai întâlnit cumva cu Iisus? Nu știi care-i Calea care duce spre El?

– Ba da, ba da!!! mi-a venit să strig din toate puterile. Sigur că știu… Și eu am fost ca voi… și eu am avut o cupă identică cu a voastră… Am vrut să mai spun câteva cuvinte dar mi-am înălțat puțin capul și am văzut puhoaie de oameni alergând pe Cale. Unii se opreau osteniți, alții o luau la stânga, alții la dreapta, dar toți, absolut toți îl căutau pe Iisus Domnul.

– Doamne, ce să fac eu ca să Te cunoască cât mai multă lume?

Și-atunci am luat hotărârea cea mai importantă din viața mea: Mi-am așezat mâinile în forma de cruce, ținând în mâna dreaptă o cupă, iar în cea stângă o scândurică pe care apucasem să scrijelesc în mare grabă cu un cui : „Mergi pe Cale! Drept înainte! Nu uita să ai la tine și o lacrimă! E esențială!”

De atunci, nimeni, niciodată nu s-a mai îndoit vreo clipa de întâlnirea mea de taina cu Iisus Domnul. Căci El Însuși trecuse pe acolo și adăugase pe scândurica de lemn:

Povestește-mă la orice făptura! La nevoie, folosește și cuvintele…

Bunătățile pământului…

Mi-a fost dat să mă îmbogățesc cu o experiență duhovnicească atât de prețioasă încât simt iarăși nevoia să o împărtășesc cu voi. Cu atât mai mult cu cât ea s-a petrecut într-o zi care nu anunța nimic bun de dimineață. Ploaia, vântul și frigul nefiresc dintr-o zi de vară ce doar cu o zi în urmă părea caniculară, mă făceau să-mi doresc să zăbovesc în căldura patului si în mirosul de busuioc emanat de o crenguță pusă cu dragoste de sotul meu pe noptieră. M-am ridicat totuși din pat încercând să fac un pact cu mine însămi: ”uite cu facem Nușica dragă…doar 3 case să recenzezi azi, ca să nu rămână ziua pierdută și apoi te întorci la căldurica patului… ce zici? Facem pactul? ” Facem! mi-am răspuns în gând, dar atât, 3 case!!! niciuna in plus, niciuna în minus!”

Am ieșit din casă târâindu-mi picioarele și încercând să-mi trișez conștiința încă de la poartă… și dacă aș recenza eu doar 2 case …??? Conștiința, nu și nu, ai zis 3 case, 3 case să fie!

Întâmplarea a făcut ca primele două case să le recenzez destul de greoi, cu multe persoane in locuință , cu multe explicații suplimentare pentru fiecare întrebare adresată, așa că imediat ce am ieșit pe poartă am încercat iar să mă trișez: „Hai că n-o fi foc dacă nu mai fac și a treia casă… nici nu mi-am băut ceiul… și parcă mă încearcă și o senzație de foame…. Parcă mă ia și cu amețeală… să nu cad din picioare în curtea omului… mai știi? Vrei să creadă oamenii c-am băut de dimineață??? Ia fă tu Nușica, stânga-împrejur și du-te la căldurica de acasă…. hai, gata pe ziua de azi!” Și în timp ce mă pregăteam s-o șterg acasă, mi se opresc ochii în curtea unei case de o frumusețe ireală. Nu casa, ci grădina era de un farmec aparte care trăda o grijă și o dragoste prețioasă. Jumătate din grădina era cu flori, cu tufe de trandafiri de toate culorile, roz, galbeni și albi, iar cealaltă jumătate era cu straturi de salată. Erau atît de perfecte straturile, salata era atât de verde și emana așa o prospețime încât mi s-a făcut brusc foame! Distanța dintre straturile cu salată era milimetric trasată, exact cât să încapă un picioruș de femeie să le ude… Hopa! mi-am zis, aici șade o femeie cu multă dragoste în suflet dacă si-a dăruit atât de frumos timpul unor straturi de salată care azi sunt și mâine nu… În timp ce meditam folosofic la straturile de salată, din cerdacul casei își face apariția o doamnă în vârstă sprijinită in baston.

Poftiți, vă rog intrați, că nu am câine și nici poarta nu e încuiată, Intrați, intrați că de când vă așteptam să veniți și pe la noi…
Buna dimineața, vă admiram florile și straturile de salată…
Oh, astea sunt bucuria mea, și totodată îndreptarea mea, hai intrați

Odată ajunsă în casă observ un domn într-un fotoliu, soțul doamnei, privind in gol.

El e soțul meu, vă poate răspunde la orice întrebare din chestionar, că de auzit aude, doar că nu vede, e orb

Îl privesc pe domnul din fața mea cum zâmbește cald și așteaptă răbdător să răspundă la întrebările din chestionar. Cu mâinile sprijinite pe brațele fotoliului mă îmbie parcă sâ-l întreb. Răspunde calm, binevoitor și nu ratează nici o ocazie să-și declare dragostea față de sotia sa… anul când ne-am căsătorit? Vreți să spuneți anul când ne-am indrăgostit…oh, cum să fiu la a doua căsătorie?, doamna e marea dragoste a vieții mele… și tot așa. Când ajung să o întreb pe doamna câți copii a născut, doamna oftează din toți rărunchii iar zambetul luminos al domnului se stinge pentru o clipă.

Am pierdut un copil , doamnă din cei trei pe care i-am născut, de asta și-a pierdut soțul meu vderea! A plâns si iar a plâns până a ajuns să orbească…grea încercare a fost pentru noi! Au rămas doi copii în urmă, de care avem noi grijă acum împreună cu nora mea.

Imi îndrept privirea spre un aparat chiar lângă patul doamnei si doamna se simte datoare să răspundă:

E aparatul pentru astm bronșic, atunci când mă sufoc, când fac crize… vai ce rău e atunci!… îmi spune cu fața numai zâmbet, un zâmbet care mă deconcentrează pentru că nu știu cum poate zâmbi vorbind despre un lucru atât de rău…
Acolo în chestionarul dv. nu sunt și întrebări legate de bolile noastre ale pensionarilor, ceva de genul: de câte boli cronice suferiți? Câte medicamente luați pe zi? Nu? Nu sunt întrebări din astea?… nu sunt desigur, că aunci ar fi trebuit un chestionar kilometric… ia uitați aici, acesta este raftul cu medicamentele mele, iar acolo cu medicamentele sotului, pentru inimă, avem hipertensiune, pentru ficat, pentru diabet… ehe, dacă vă înșir toate bolile noastre stăm aici până dimineață… dar ceea ce-i mai grav, nu se vede, e durerea pe care o purtăm în suflet de la moartea fiului… De atunci mă sprijin in baston, că am uitat, am si două proteze la șolduri, la ambele… eh, sunt bogată tare, ce să mai vorbim! Nu-i așa dragul meu? Il întreabă pe soț cu fața numai zâmbet
Așa e, scumpa mea, de accea și mai mult te iubesc!

Mă simt pierdută în fața atâtor necazuri și atâtor boli, si simt nevoia să consolez printr-o vorbă:

Mă surprinde totuși optimismul dv. în fața atâtor probleme de sănătate… parcă toate greutățile pământului au năvălit peste familia dv.
Oh, nu, deloc, nu vă lăsați înșelată, nu greutățile pământului m-au răpus pe mine, cu acelea am învățat să lupt si le-am învins, am cerut putere de la Dumnezeu și El mi-a dat!, mi-a răspuns la rugăciune, așa cum cerut! Bunătățile pământului revărsate asupra mea, din dragoste și prețuire, acelea m-au răpus pe mine! Pentru că pentru acelea nu m-am rugat, să-mi dea Dumnezeu înțelepciune să le gestionez corect și primindu-le într-un mod egoist, m-au răpus încetul- cu încetul… Da, da, luați aminte că sunteți tânără si poate aveți copii, nu greutățile pământului îl răpun pe om ci bunătățile pământului neînțelese în mod duhovnicesc ca daruri ale lui Dumnezeu!

Rămân câteva minute năucă, străpunsă de înțepciunea femeii ce-și rostise cuvintele într-un mod atât de simplu și firesc… Privesc tableta de pe genunchi repetând ca un ecou cuvintele femeii cu dorința de-a mi se imprima în suflet. Ca în paradoxul lui Zenon, săgeata atinsese ținta fără să iasă din arc. Încărcătura emoțională cu care fuseseră rostite cuvintele, mai înainte de a le pătrunde sensul, atinseseră inima: Nu greutățile pământului, ci bunătățile lui, acelea îl răpun pe om! Și pentru ca povestea să nu rămână înnodată,, începe să povestească:

Vedeti dv. domnită, am avut parte de un soț foarte iubitor, prin el mi-a arătat Dumnezeu cât de mult mă iubește, numai că eu n-am știut să răspund cu dreaptă-socoteală atențiilor lui i de multe ori, pradă egoismului, am ales să mă bucur singură de ceea ce-ar fi trebuit să împart cu semenii mei. Îmi aducea aproape zilnic flori si prăjituri, plăcinte calde, covrigi însiropați sau șerbet…bunătăți care se găseau pe-atunci prin magazine… Le luam pofticioasă și le mâncam uitând de multe ori să le împart chiar cu el sau o vecină… o prietenă, cineva drag… Și uite-așa m-am trezit cu diabet, adică am devenit foarte, foarte dulce! Apoi am început să nu mai merg pe jos ci să-l rog să mă ducă el cu mașina la serviciu chiar dacă trebuia să facă un ocol foarte mare…așa am ajuns cu proteze la ambele șolduri, lipsa de activitate si atrofierea treptată a mușchilor…bunătățile pământului mi-au adus și hipertensiunea, problemele la rinichi, la ficat, sunt bogată! Ce mai!… și zâmbește cu fața spre soțul său drag!În clipa aceea camera s-a umplut de lumină! O lumină pe care o răspândeau ochii lipsiți de vedere ai sotului său, lumina dragostei care învăluie, încălzește și mângâie… o lumină lină ce n-a știut să țină cont de greutăți, distanțe sau oboseală, o lumină care a rămas întipărită pe fața bărbatului său preț de o clipă și pe care fără să vrea, asemenea luminii de pe Tabor, mă cuprinsese și pe mine făcându-mă părtașă fiorului mistic transmis de emoția cu care a rostit cuvintele: „Te voi iubi întotdeauna, până la sfârșit, așa cum ti-am promis!” O lumină ce ne-a cuprins pe toți trei unindu-ne în cupola unei emoții ce mi-aș fi dorit să nu-și cunoască vreodată sfârșitul!Dumnezeu îi făcuse sufletul-pereche care să i se potrivească perfect și i-l trimisese inaintea sa, de aceea bărbatul știa că această potrivire va fi veșnică, oricât de mare ar fi intunericul din viața sa!. Invățase să iubească și fără să vadă!

M-am trezit cu greu din reverie și mi-am spus că e timpul să plec, să las bucuria celor două suflete să se prelungească în feeria unei amiezi plină de romantism.

Doamna m-a condus spre poartă, soptindu-mi ca o rugăciune să nu uit niciodată cât de vulnerabili suntem si cât de ușor cădem pradă bunătăților pământului. I-am promis că îmi voi aduce aminte de ea într-un mod care să-i înveșnicească numele si i-am mulțumit încă odată pentru lectia de iubire la care fără să vreau am asistat. Abia ieșită pe poartă, o văd pe doamnă cum se indreaptă cu pași mici spre straturile de salată. Rămân o clipă pe loc și o admir cu câtă delicatețe atinge solul dintre straturi… intr-o tăere deplină, din adâncul căreia putea să deslușească și glasul ierbii, și-al păsării, și-al frunzelor de salată…transformăndu-le pe toate în nescrise enaghelii ale păcii eterne. Toată suferința și durerea ei nu s-au stins în gol ,ci au crestat în coaja tare a vieții sale până la miezul care ascundea înțelegerea rostului divin, transfigurat acum într-un zâmbet care-i lumina fața. Inainte de-a mă îndepărta de poarta gospodăriei am rostit o rugăciune în gând, cu ochii țintă la femeia cea înțeleaptă și cu cele mai sfinte straturi de salată pe care le văzusem vreodată:

”Ajută-mă , Doamne, să fac față atunci când vor năvăli peste mine NU toate răutățile pământului, ci toate bunătățile lui! Iubește-mă cu milă, Doamne, și ajută-mă, să primesc toate darurile Tale ca un semn al bunătății fără de margini pe care o reverși peste familia mea! Dă-mi puterea să le gestionez cu credință, înțelepciune și dreaptă-socoteală și să le împart cu cei care la fel ca și mine au nevoie de ele! Și iartă-mă dacă am făcut-o adeseori greșit! ”

Am scris această povestire spre slava lui Dumnezeu și bucuria oamenilor.