Nedreptate, umilință, batjocură, nepăsare, indiferență, egoism, nepăsare, nerecunoștință, minciună și multe altele se strânseseră în sufletul meu. Prea mult pentru un suflet de om fie el și credincios. Unde să mă duc eu, Doamne? Încotro s-o apuc, acum? Cu tot veninul ăsta strâns în mine în atâtea și-atâtea clipe de amar…. Venin ce nu atinsese concentrația maximă pentru a deveni leac… mai bine să fug de la fața Ta, să mă ascund, să stau într-o prăpastie asemenea lui Ilie până când voi învinge rușinea și teama și voi păși iar în biserica Ta…
Am început să alerg și să alerg, năucă, disperată, amețită, când brusc, am dat inimă-n inimă cu Domnul.
-Unde te grăbești așa, Nușa? Era să treci pe lângă mine fără să mă bagi in seamă!
-Pleacă de la fața mea, Doamne, că sunt femeie păcătoasă…
-Hmm… Cât de păcătoasă poți fi ca eu să nu pot șterge, oare???
-Doamne, am adunat atâta venin în mine încât aș putea omorî nu numai o turmă de porci dar și-o turma de oameni… oameni pentru care tu ai murit ca să-i vezi mântuiți… pe care-i păstorești zilnic… Nu mai e nimic bun in mine. Îmi merge numele că trăiesc dar sunt moartă de mult, mi-e teamă că nu mai ai ce să faci cu mine.
-Nu te teme… crede numai! Dă-mi mie veninul tău… știu bine ce am să fac cu el.
I-am întins cu teamă infinită și-o rușine de nedescris cupa otrăvită… când să atingă mâinile sale mi-am retras cupa înapoi… și-am alunecat la picioarele Sale sfinte:
-Nu e drept, Doamne, Nu e drept…
-N-am murit pe drept ci pe nedrept… dă-mi cupa cu venin!
I-am întins-o cu lacrimi adunate în bărbie picurând blând pe picioarele sale. ,,Dacă mi-aș fi lăsat părul lung aș fi putut să-i șterg picioarele cu el, a fost gândul ce mi-a trecut într-o fracțiune de secundă prin cap.
-Ce-ai putea face, Doamne, cu ea?
Domnul a luat paharul, l-a privit în zare și-apoi mi-a spus blând :
-E numai bun de vindecat, are aproape concentrația unui antidot. Un lucru îi mai lipsește….
-Care, Doamne?
-Acesta, a răspuns și a dus paharul la bărbia unde lacrimile se ordonaseră frumos, hotărâte să curgă una cate una… le-a adunat pe toate, picătură cu picătură, într-o numărătoare exactă. Apoi a lăsat sa curgă o singură picătură din sângele său sfânt .
-E gata, poți sa bei!
Paharul căpătase culoarea vinului roșu si încurajată de privirea Mântuitorului am sorbit încet. Am simțit gusturi ce nu le gustasem niciodată, mirosuri ce nu le mai avusesem din copilărie, sunete ce se armonizau perfect într-un cor îngeresc și crâmpeie de rai ce la inima omului nu s-au suit încă…
-Ești vindecată! Pocăința ta te-a mântuit! Aleargă înapoi acum și spune-le tuturor cât bine ți-a făcut ție Domnul!
Am început să bat din palme de bucurie, pentru că simțeam cum în mine intrase o putere ce o pierdusem in urma cu 12 ani… Alergam, alergam cu privirea spre cer, când deodată m-am izbit inimă către inimă cu Fane-Chioru:
-Nu știi, n-ai auzit cumva de un anume Iisus Hristos care vindecă orbii?
-Ba da, cum să nu i-am răspuns plină de bunăvoință, tocmai am plecat de la el vindecată. E chiar înainte, nu te abate nici la stânga, nici la dreapta Căii, mergi tot înainte, striga-L dacă cumva te rătăcești, te aude…
-Bine, mă grăbesc, mi-a zis el și-a dat să fugă.
N-am apucat să fac decât doi pași că în spatele lui Fane –Chiorul i-am văzut alergând pe Ghiță- Ciungul, Mitică – Ologul, Lia -Veverița, Lică –Mână Iute, Bebe – Barosanul, Gina- Dulcineea și mulți, mulți alții care alergau luând cu asalt Cărarea care ducea la Domnul. Vocea lor era la fel de disperată ca a mea, căutarea lor la fel de sinceră și fiecare purta în mână o cupa cu venin.
-N-ai văzut cumva pe Domnul? Te-ai întâlnit cumva cu Iisus? Nu știi care-i Calea care duce spre El?
-Ba da, ba da!!! mi-a venit să strig din toate puterile. Sigur că știu… Și eu am fost ca voi…. și eu am avut o cupă identică cu a voastră… Am vrut să mai spun câteva cuvinte dar mi-am înălțat puțin capul și am văzut puhoaie de oameni alergând pe Cale. Unii se opreau osteniți, alții o luau la stânga, alții la dreapta, dar toți, absolut toți îl căutau pe Iisus Domnul.
-Doamne, ce sa fac eu ca să te cunoască cat mai multa lume?
Si-atunci am luat hotărârea cea mai importantă din viața mea: Mi-am așezat mâinile în formă de cruce, ținând în mâna dreaptă o cupă, iar în cea stângă o scândurică pe care apucasem să scrijelesc în mare grabă cu un cui: Mergi pe Cale! Drept înainte! Nu uita să ai la tine și o lacrimă! E esențială!
De atunci, nimeni, niciodată nu s-a mai îndoit vreo clipă de întâlnirea mea de taină cu Iisus Domnul. Căci el Însuși trecuse pe acolo și adăugase pe scândurica de lemn:
Povestește-mă la orice făptura! La nevoie, folosește si cuvintele…
