Adormeam intenționat în patul părinților mei, cu capul pe umărul tatei. Uneori îmi reușea somnul, alteori urmăream cu coada ochiului meciurile de fotbal la care tata se uita târziu în noapte. Nu înțelegeam nimic dar bucuria de a sta sprijinită cu capul pe umărul lui, merita orice sacrificiu. Când vedeam că se pregătește să mă ducă în patul meu, îmi închideam bine genele și mă lăsam moale în brațele lui. Tata mă plimba pe brațele sale dintr-o cameră în alta și deși casa era simplă, mie mi se părea că face prea multe cotituri, prea multe învârtituri… Deschideam ușurel ochii și recunoșteam cuierul, scaunul pe care stătea întotdeauna găleata cu apă… ” a, gata, mai e puțin,” apoi închideam iar ochii și tata iar mă ocolea și mă ferea ba de dulapul de pe hol, ba de soba de teracotă… si iar deschideam ochii și constatam ” gata, a intrat în cameră, acum o să mă lase ușor pe pat… ce frumos a fost la tata in brațe”. Tata mă așeza binișor pe pat, mă învelea cu o păturică, mă mai pupa odată și apoi stingea becul.
Scena se repeta cu regularitate când tata se uita la programele de sport, la Olimpiadă, cu Nadia Comăneci sau la Campionatul Mondial de Fotbal cu Balaci sau Iordănescu. Pe unul dintre câinii noștri îl numise ”Geolgău” pentru că îi plăcea să dea cu capul în mingea cu care ne jucam prin curtea casei, ”exact ca Geolgău”, cum spunea tata. Pentru tata, cea mai mare bucurie era să ne vadă pe noi, copiii lui, râzând și bucurându-ne de viață. Pentru mama, cea mai mare bucurie era să avem ce manca toți ai casei. Altceva nu mai conta. Când aceste două cerințe erau împlinite, părinții rămâneau o clipă suspendați pentru că nu mai știau ce alte dorințe ar mai putea avea un om… ”Dacă copchiii sunt sătui și fericiți, ce altceva să-ți mai dorești?” Așa a apărut în casa noastră un televizor, într-un moment de maximă prosperitate, când tata avea programată câte o nuntă în fiecare săptămână de toamnă, cu vinul nou, iar mama își văzuse cămara plină cu alimente, in special fasole, cartofi, și varză murată. ”Restu, zicea ea, e fudulie, asta e baza!” . Plus mămăliga cât roata carului, se înțelege, de care mama era vestită în toată mahalaua, că știa ea un secret de la bunica ei. Mălaiul simplu se amesteca cu cel grișat si se lăsa mai mult la fiert, până se desprindea mămăliga singură de pe fundul ceaunului… iar când răsturna mama mămăliga pe fundul de lemn, se auzea peste trei case si gospodinele își ziceau una alteia” O răsturnat Ileana a lu Mihai mămăliga!!”
Așa se face că tata, ca să nu se bucure singur de televizor, cum era un meci mai important chema toți bărbații adevărați la el în curte să privească împreună dar mai ales să comenteze fazele cele mai interesante de la un meci. Să te ții ce sunete scoteau când rata câte un jucător cu poarta goală…. Sau când apăra portarul lovitura de la 11 metri… Mă amuzau reacțiile lor, felul lor de-a solidariza la o mare Ratare!!!!, prea puțin mă uitam la ecranul televizorului alb-negru, mă fascinau fețele lor, fiecare trăsătură, fiecare sprânceană ridicată, palmă dată peste genunchi de ciudă… îmbrățișările spontane când echipa favorită dădea gol…Un univers de reacții la care tata mă făcea părtașă și pentru care eu îi mulțumeam de fiecare dată!
Din nefericire, ajunseserăm atât de fericiți cu acel mic televizor, încât orice meci de fotbal se transforma într-o reuniune cvasi familială adunând vecinii, rudele si bineînțeles pe noi, copiii.
Așa se face că la un moment dat timp de o săptămână în casa noastră nu se vorbea altceva decât de finala de fotbal, Cupa Campionilor Europeni , în care urma să joace Steaua și Barcelona pe stadionul din Sevilia. S-au făcut toate pregătirile, s-au adus scaune suplimentare, s-au pus pe o tăviță de lemn lăcuit ceșcuțe pentru cafea sau apă minerală, s-a curățat canapeaua și s-au spălat perdele din sufragerie? Juca Steaua cu Barcelona!!! Ce vorbiți?? Eveniment mai mare decât acesta nu existase în toata existența noastră… Așa se face că în ziua cu pricina, 7 Mai 1986, tata m-a avertizat să nu casc gura prin oraș, să nu ratez cumva frumusețe de partidă de fotbal, să vin deci, cât pot eu de repede de la școală direct acasă.
Am plecat spre scoală cu zâmbetul pe buze ca în așteptarea unei surprize plăcute. Ajunsă la un colț de stradă, am zărit două femei foarte frumos îmbrăcate care purtau un dialog cu o doamnă ceva mai în vârstă. Blândețea din vocea femeii și chipul ei foarte senin mi-au atras privirea și, contrar sfatului pe care mil-a dat tata dimineață, am început să casc gura la vorbele lor. Se vorbea despre Dumnezeu și despre sufletul omului … despre veșnicia cea fără de sfârșit, și despre salvarea prin credință, noțiuni destul de complicate pentru timpul meu finit, motiv pentru care am hotărât să mă depărtez și să ajung totuși la școală. Exact când mă pregăteam să părăsesc grupul m-am auzit strigată de o voce adolescentină:
-Nușa! Tu ești? Mamă,e Nușa!
Femeia s-a oprit din discuția începută cu cele două doamne care ascultau cu interes, si la rândul său a exclamat
-Nușa, fata noastră dragă, ești chiar tu?! Ah, dar se pare că tu nu ne mai recunoști… suntem fostele tale vecine din cartierul în care ai copilărit… Estera și Silvia.
-Ah, da, acum mi-am amintit! Vecinele care m-ai învățat să colind și cu care am colindat o noapte întreagă fără obosim. Ce vremuri frumoase! Ce bine îmi pare să vă revăd!
Doamna Silvia era la fel de maiestuoasă în rochia ei lungă cu care aproape mătura strada și la fel de frumoasă cu baticuțul pe cap ca în urmă cu 10 ani când colindasem prima oară cu ea. Cu o noblețe a gesturilor cum rar mi-a fost dat să văd, și-a luat la revedere de la cele două doamne cu care discutase oferindu-le în dar cartea pe care o ținuse în mâini până atunci. Am citit în viteză titlul ei ” Mântuirea prin credință”. Apoi m-a îmbrățișat cu o căldură pe care doar brațele tatei o mai făceau cu aceeași intensitate și m-a întrebat ce mai fac? Sunt bine? I-am răspuns dintr-o suflare făcând un arc peste timp cu cele mai importante evenimente din viața mea culminând cu faptul că eram la liceu, în clasa a 12-a, așteptând sa-mi iau bacalaureatul
-Ai reușit să învingi reticențele mamei cu privire la mersul la școală? m-a întrebat fiica ei, Estera
-Oh, da, dar nu mi-a fost ușor să lupt împotriva unei mame pe care totuși o iubesc, așa cum e ea. Voi ce mai faceți?
-Ce să facem… îl mărturisim pe domnul nostru Iisus Hristos acelor suflete care îl caută.
-Aici, pe stradă,?
-Oriunde e un colț de cer deasupra capului e loc și de vestit Evanghelia mântuirii.
-Silvia i-am spus eu, voi știți că eu sunt ortodoxă, vă iubesc și apreciez foarte mult râvna voastră pentru Dumnezeu…
-Dar…
-Dar eu nu înțeleg mare lucru din ceea ce aud la biserica mea d-apăi la o biserică străină…nu-mi sunt foarte clare noțiunile de ascultare, de naștere din nou, de mântuire prin credință am spus eu arătând cu degetul cartea pe care fiica ei o ținea încă în mână, cu alte cuvinte, eu nu înțeleg prea bine nici ce se întâmplă în biserica mea, cu atât mai puțin într-o biserică străină…. Cred din toată inima mea în Dumnezeu, știu că El există, fac cruce când trec pe lângă o biserică și cam atât…
-Scumpa mea, te înțeleg, dar Nușa, să reții că și diavolii cred de se cutremură… cred in Dumnezeu de se cutremură… dar tot nu fac voia lui Dumnezeu! Uite: pasajul din Noul testament, Epistola lui Iacov…Tu ai ajuns să ai o credință care să te cutremure?
-Eu? Oh, nici vorbă… Si-atunci ce mă diferențiază de un drac? am spus eu năucită
-Tocmai asta: să cauți să împlinești voia lui Dumnezeu în viața ta! Să ceri în rugăciune ca Dumnezeu să-ți descopere care e planul Său cu privire la viața ta și apoi să ceri putere să împlinești.
-Silvia, Estera, eu nu am citit niciodată Biblia, probabil că îmi lipsesc noțiuni elementare de religie ce să mai vorbim de cele fundamentale …dar aș vrea să vă întreb, voi… dacă ar fi să rezumați într-o singură frază tot Noul Testament ce i-ați spune unui om care nu l-a citit niciodată?
-Asta i-am spune:
”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,
că a dat pe singurul său Fiu, ca oricine crede în El
să nu piară ci să aibă viață veșnică! ”
-Se numește versetul de aur, sau Mica Biblie, pentru că în aceste rânduri este cuprinsă toată chintesența credinței, tot ce trebuie să faci ca să-ți mântuiești sufletul!
-Și ce trebuie să fac?
-Să crezi din toată inima ta, în Isus Hristos ca să fii mântuită. Uite versetul de aur, e in Epistola lui Ioan, capitolul 3, versetul 16.
-Silvia, da, înțeleg cu mintea dar nu cu duhul… cum să cred, sau cum să fac să arăt că eu cred… uite chiar și titlul acestei cărți”mântuirea prin credință” mă năucește…
-Nușa știu că ți-e greu si lucrurile acestea ajung să fie înțelese numai cu post și rugăciune dar uite dacă vrei, ne putem întâlni altădată, special pentru tema asta, si atunci putem discuta pe îndelete. Dacă vrei…
-Da vreau, dacă asta mă ajută să-l cunosc mai bine pe Dumnezeu, desigur că vreau.
-Bine, uite până data viitoare încearcă să citești cartea aceasta, mântuirea prin credință și ce ți se pare neclar să subliniezi cu creionul și apoi discutăm.
-Am înțeles, mulțumesc, dar… revin iarăși la stilul meu, dacă ar fi să-mi redai într-o singură frază esența acestei cărți care ar fi aceea?
-Că Dumnezeu, Iisus Hristos a ales să moară pentru noi oamenii, ca noi să ne mântuim sufletul de păcate. A ales să se dezbrace de firea sa dumnezeiască, să îmbrace trup de om muritor, adică să se întrupeze în om, știi colindele care vestesc nașterea Lui, pentru ca noi, văzându-l trăind printre noi, suferind de foame sau de frig ca noi toți oamenii, să ne încredem în El, nu ca om ci ca Dumnezeu mântuitor care ne poate da viața veșnică.
– Silvia, un dumnezeu care se dezbracă de firea Sa dumnezeiască?….
-Da, Nușa, ca să ne facă și pe noi părtași firii dumnezeiești, adică să ne îndumnezeim și noi prin credința in El… Citește cartea si când ne vom intalii vom discuta mai mult, bine?
-Bine, am spus eu cumva ușurată și ne-am îmbrățișat de rămas-bun
Am plecat apoi spre liceu, plină de gânduri și de întrebarea-întrebărilor că adică cum vine asta să se dezbrace un Dumnezeu de firea dumnezeiască ca să o îmbrace pe cea omenească????….
Am uitat repede de asta când am pășit pe poarta liceului iar gândul meu s-a îndreptat doar la cum să termin mai repede cursurile și să mă întorc acasă. La ora două am ieșit pe poarta liceului făcând pariuri cu băieții din clasă: cine va câștiga? Steaua sau Bracelona? Toți mizau pe o înfrângere colosală a echipei Steaua… Barcelona era regina fotbalului european, nu vă dați seama?
Când am ajuns acasă pregătirile erau în toi…mama făcuse gogoși fierbinți, limonadă din apă, miere și lămâie iar tata făcuse rost de câteva sticle de bere pe care a promis că le va deschide la primul gol al echipei Steaua. El credea cu tărie că Steaua are șanse să învingă și toți vecinii râdeau de el, de naivitatea lui: ” Măi nea Mihai, parcă te-ai născut alaltăieri!!!… cum să bată Steaua o echipă ca Barcelona?…”dar tata nu ceda o iotă din convingerea lui: ” Ei lasă că vedem noi la sfârșit cine a avut dreptate…”
La ora meciului toată suflarea casei cu vecini, rude, prieteni mai noi sau mai vechi, stăteau în sufrageria noastră atenți la ecranul televizorului. La prezentarea echipelor nu se auzea nici musca, Lăcătuș, Balaci, Pițurcă…. doar la prezentarea antrenorilor tata a făcut o remarcă cu voce șoptită: Iordănescu, e bun ca antrenor dar era și mai bun ca jucător… Meciul a început, jucătorii se mișcau, mingea zbura de la o poartă la alta și ciudat, tata se bucura ca un copil că Steaua juca foarte bine, așa cum prezisese el… Mă uitam la fața unui vecin aproape supărat că tata a avut dreptate: Cum de joacă Steaua așa de bine? Hai Barcelona… a încercat el timid dar s-a trezit cu o ploaie de huiduieli… Prima repriză s-a terminat cu scorul de 0-0, surprinzător de bun pentru cei care pariaseră că Steaua va lua bătaie cu cel puțin 3 goluri diferență. In pauza de la meci, tata a desfăcut sticlele cu bere si a comentat prima repriză: ”băieții joacă foarte bine, sunt foarte aproape de victorie doar că le mai trebuie un impuls…Dacă ar fi jucat Iordănescu, sigur eram câștigători”…S-a auzit o ploaie de hohote, ” Măi nea Mihai, Iordănescu nu mai joacă de doi ani, s-a retras ca jucător, cum să-l mai bage acum ca jucător??”….
Dar, surpriză!!! In minutul 73, cu numărul 13 pe spate, Anghel Iordănescu l-a înlocuit pe Lucian Balan L-am văzut exact cum ș-a dezbrăcat de hainele de antrenor secund și a îmbrăcat hainele de jucător.. Înainte sa pătrundă pe gazon, tata a exclamat în picioare… Gata, câștigăm!!! Nușa uită-te bine la mine! Câștigăm!!! Până in clipa aceea , meciul nu mi-a spus nimic, participam de dragul tatei dar in clipa când l-am văzut pe antrenor îmbrăcând hainele de jucător… m-a izbit ca o palmă dată peste frunte, amintirea frazei de dimineață spusă de pocăita Silvia: Isus Hristos s-a dezbrăcat de firea dumnezeiască ca să îmbrace firea omenească, cu scopul să ne mântuiască pe noi, oamenii!Era ceva teribil, inegalabil ca imagine! M-a rămas în fața ochilor imaginea cu arbitrul care îi controla crampoanele și nu-mi venea să cred că înțeleg! Că Înțeleg! Înțelegeam pentru prima dată în imagini vizuale ce a făcut Hristos! Si-a lăsat adică hainele de Dumnezeu ca să intre pe teren cu noi muritorii, să ne facă nemuritori și câștigători ai vieții veșnice… In fața ochilor nu mai vedeam televizorul, nu mai auzeam comentariile, exclamațiile, iureșul vorbelor ci doar asemănarea dintre ceea ce a făcut Puiu Iordănescu și ceea ce a făcut Hristos! Nu puteam să cuprind dimensiunea acestei înțelegeri în totalitate, dar esența o simțeam în inima mea. M-am dus în camera mea si șocată, uimită fără sa-mi dau seama prea bine ce spun mi-am zis în gând: daca ceea ce înțeleg eu acum e adevărat…înseamnă că… înseamnă că Steaua trebuie să câștige!!! Am mers din nou în sufragerie și fără să ezit, cu o siguranță deplină în glas am spus : Steaua va câștiga astăzi! O să vedeți! Antrenorul va duce echipa la câștig!
Si-așa a fost! Tata a ieșit în noapte împreună cu vecinii și au dansat de bucurie în fața blocului. Veselia plutea în aer! Tot cartierul vibra de-o fericire colectivă care se transmitea din om în om! A câștigat Steaua! A câștigat Steaua!…
Au trecut mulți ani de atunci, uitarea și-a pus amprenta peste ziua aceea dar niciodată nu m uitat trăirea plină de emoție din clipa înțelegerii mesajului evanghelic. In fiecare Crăciun, când stăm adunați toată casa cu copiii împreună lângă bradul împodobit, cântând colinde, îmi aduc aminte de Silvia și de Estera, două femei pocăite cu care am colindat prima dată în viața mea, într-un restaurant mirosind puternic a fum de țigară și a bere. Și la fel de firesc amintirea își continuă firul spre ziua aceea când am înțeles exact și deplin ce-a făcut Dumnezeu pentru noi. E ciudat cum unele lucruri capătă sens când se termină și abia atunci începe povestea. Povestea vieții, povestea morții… S-a născut Iisus Hristos, ca să nu ne mai fie niciodată frică de moarte, moartea fiind doar un pas spre veșnicia Lui!
În ziua aceea mare, știu că Hristos mă va lua în brațe așa cum tata mă lua tata când mă ducea adormită dintr-o cameră în alta… mă așeza binișor pe pat, mă învelea cu o păturică, mă mai pupa odată și apoi stingea becul. Ce frumos a fost la Tata în brațe!
P.S.
Să nu vă mirați dacă la căpătâiul meu va sta scris cu litere de-o șchioapă:
”Nu deranjați, vă rog!
Din acest somn, nu mă poate trezi decât Iisus Hristos
ca să mă ia în brațe și să mă ducă în cealaltă ”cameră” a Vieții Lui!
Mulțumesc pentru înțelegere!”
.
Am scris această povestire spre slava lui Dumnezeu și bucuria oamenilor!