Mai tare ca moartea!
Grija femeii pentru bărbatul ei ajunsese proverbială în mahalaua de țigani. Să-i fie bărbatului bine, să stea cămașa bine pe el, să-i cadă bine mâncarea, să-și soarbă paharul cu vin în tihnă… să-l întrebi ce i-ar plăcea să mănânce mâine, totul făcut în liniște și supunere. O grijă sfântă! La unele neveste din mahala, grija aceasta mergea până la extrem: să-i speli picioarele bărbatului înainte de culcare și să-l faci să se simtă cât mai bine, într-un mod aproape ritualic. Toată mahalaua își însușise tacit această filozofie bărbato-centrică și niciuneia dintre femei nu i-ar fi trecut vreodată prin cap că viața lor ar fi putut fi și altfel.
În familia mea, grija asta față de tata o resimțeam și noi, copiii, și-mi făcea bine la suflet armonia dintre părinți. Când am crescut ceva mai mare, am înțeles că, cel puțin în aceeași măsură, femeile își iubeau și copiii, doar că eram prea mici ca să conștientizăm că farfuria cu mâncare pusă pe masă cu multă trudă, hainele spălate pe zolitor cu apă adusă de la cișmeaua din cartier și toate micile bucurii pe care mama se chinuia să ni le facă însemnau tot dragoste, tot jertfă. Și m-a păzit dragostea asta a părinților mei de toate stihiile pământului, de toate coșmarurile și balaurii răutăților. Mama mă iubea, tata mă adora… ce să-mi facă mie balaurul cel mare și rău? Că dacă se pune odată mama, îi dă una de-l transformă în jumătate de om călare pe jumătate de iepure-șchiop…
Și m-a învăluit dragostea asta a mamei mele până spre adolescență, când, într-o zi, sora mea a murit stupid într-un accident, la 25 de ani, lăsând în urmă doi copii, de 3 și 6 ani. Atunci i-am văzut și simțit pe părinții mei striviți de durere, înnebuniți, depășiți cu totul de durerea care năvălise peste ei asemenea unei viituri care dărâmă totul în calea ei și ia cu mână tare și case, și oameni, și animale… În acele clipe, în fața sicriului surorii mele, mi-a fost pentru prima dată frică. Groază!… Disperare!… Deznădejde!… Toate emoțiile acestea m-au învăluit brusc și m-au făcut să simt că în fața morții nici măcar dragostea mamei mele nu avea vreun răspuns, niciun leac, niciun ac de cojocul ei… Moartea domnea suverană peste toți și își împrăștia frica și groaza în toată măreția ei… Da, mi-era frică de moarte și frica de ea era mai mare decât durerea din suflet pentru sora pierdută, mai mare decât mila pentru cei doi copii care mă întrebau ușor: „Mâine moare mami iar?”… mai mare decât furia că eram țigani și toată lumea ne arăta cu degetul („Fir-ați voi ai dracului de țigani!!!”). Era regină peste un regat pustiit și pârjolit de durere și neputință.
Vremea trecea, iar in sufletul meu durerea cocea. Și totuși, chiar in aceste clipe de neliniște, avea să apară o lumină nouă în viața mea: m-am îndrăgostit! Tare de tot! Așa de tare că am ajuns să simt, iar ușor-ușor, că dragostea e tare ca piatra, că poate să învingă orice rău, orice greu… chiar, cine știe, poate și moartea, mai știi? Nu vezi, Moarteo, ce bărbat puternic și mare e soțul meu? E tare ca piatra, iute ca săgeata… tare ca fierul, iute ca oțelu’… Du-te și cântă la altă masă, că la poarta casei mele domnește Dragostea și nu ai nicio putere! Și a plecat moartea cu toate spaimele ei, cu toată boarea ei… până la o vreme…
Aveam 3 copii: unul de 6, unul de 3 și unul de 7 luni, și am primit un diagnostic dur: câteva luni de viață până dai nas în nas cu Moartea! Furie! Deznădejde!… Frustrare! Groază!… Iar? Iar ai venit în viața mea cu toate spaimele tale? Cu tot neantul și deșertul? Iar vrei să mă lași cu mâinile goale??? Acum, când am 3 copii??? Fir-ai tu de Moarte să fii!!! Toate înjurăturile din mahala și toate blestemele strămoșești n-au speriat-o și n-a dat un pas înapoi. Soțul meu era mai speriat ca mine, mai îngrozit de faptul că trei copii ar putea rămâne fără mamă decât că el ar rămâne fără soție. Verdictul mai multor medici era clar: mai aveam câteva luni de viață! Ce să fac mai repede? Să mai lupt sau să mă resemnez? Mai avea vreun rost lupta? Mai avea vreun loc speranța? Puterea aceea a soțului meu, care îmi dădea curaj și speranță în fiecare zi, în fața fiecărui necaz sau spaimă, tare ca piatra, iute ca săgeata, pierise brusc, strivită de neputință și disperare.
Și, într-o seară, după ce i-am adormit pe copii, după ce le-am sărutat mânuțele și picioarele, i-am privit mult, îndelung, pe fiecare în parte: pe Andrei, pe Adela și pe Daria. Le-am mai sărutat odată fiecăruia fața și ochii, mirosind părul blond al Adelei, buzele roșii ale Dariei care țineau încă biberonul cu lapte și palma în care Andrei ținea strâns figurina lui Spayderman. Respirația lor calmă și regulată răspândea in cameră siguranță si liniște. M-am așezat în genunchi să stau puțin de vorbă cu Dumnezeu. Inima îmi bubuia în piept. Nu prea mai știam ce să spun, nici ce să-I mai cer dar ceva trebuia să fac. Nu mai aveam unde să fug. Unde să mă duc eu, Doamne, acum? La cine să cer ajutor? Părinții și soțul nu au nicio putere în fața morții. Nici ei, nici medicii nu-mi pot da nici măcar o clipită de viață în plus! Și-atunci? Ce să fac? Ce să cer? … O parte din mine voia să se zbată, altă parte înghețase de frică.
„Doamne, sunt eu, Nușa! Nușa de pe strada Teiului. Uite cum stă treaba… Nu reușesc să Te înțeleg! Nu știu de ce mi-ai dat trei copii, dacă știai că mă vei lua la Tine… cât de curând. Dar vreau să Te rog ceva, un singur lucru, și apoi poți să mă iei… voi pleca liniștită și împăcată. Te rog frumos să ții boala în loc până va crește puțin mai mare Daria. Acum are 7 luni; lasă-mă să trăiesc până i se va imprima în memorie chipul meu și va putea să se uite pe o poză și să arate cu degetul: asta a fost mama mea, mi-o aduc aminte! E mama!… Vrei, Doamne? Faci asta pentru mine înainte de-a mă lua la Tine?…”
Am adormit acolo jos, cu capul pe genunchi și cu întrebarea asta pe buze: „Vrei, Doamne? Vrei?” A doua zi, dis-de-dimineață, m-am trezit cu gândul că știu exact ce am de făcut. Am luat hotărârea să merg la Fundeni și să-mi încerc ultima șansă. Oricum nu mai aveam nimic de pierdut, ce mai conta o lună de tratament? Așa că mi-am anunțat soțul, mi-am făcut bagajul și, în aceeași zi, m-am internat în spital. Acolo, în liniștea nopților de veghe, am început să citesc cât de mult puteam din Biblie. Între două tratamente, cu perfuzia în mână, amețită, slăbită, un capitol, două, o pagină, trei…
Și, într-o zi, am înțeles că, în ciuda bolii, a suferinței și a deznădejdii din sufletul meu, Dumnezeu mă iubește! Mă iubea așa cum mă iubea mama în copilărie, așa cum mă iubea soțul meu când a jurat dragoste în fața altarului… Mă iubea în ciuda păcatelor mele, a ne-dragostei mele care a trecut nepăsătoare de atâtea ori peste dragostea Lui, mă iubea…! Jurase Dumnezeu că mă va iubi pentru totdeauna. Și încă ce jurământ:
„Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile,
dar dragostea Mea nu se va muta de la tine
și legământul Meu de pace nu se va clătina”,
zice Domnul, care are milă de tine.
Wau, ce minunat! Un Dumnezeu care îți promite că te va iubi pentru totdeauna! Chiar dacă s-ar mișca munții și s-ar clătina dealurile… Asta da, promisiune de care să te agăți! Și, citind mai departe în Biblie, am mai descoperit ceva: că dragostea aceasta a lui Dumnezeu e mai tare ca Moartea, mai tare ca spaima ei, mai iute ca groaza ei!…e veșnicie neclintită
„Eu sunt Învierea și Viața.
Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.
Și oricine trăiește și crede în Mine nu va muri niciodată.”
„Doamne,” am murmurat printre lacrimi, „ai pus degetul pe rană!” Cea mai mare, cea mai profundă spaimă a mea, spaima de moarte, își găsise sfârșitul, înecată în dragostea infinită a lui Dumnezeu. Și era dragostea asta a Lui mai mare decât dragostea mamei și decât dragostea soțului. Mai mare decât toate dragostele omenești la un loc. Mă copleșea, mă inunda, mă lăsa uneori fără respirație… Așa iubești Tu, Doamne? Atât de profund? Atât de mult?…
Și într-o noapte, ultima pe care o petreceam în spitalul de la Fundeni, m-am așezat în genunchi la fel de tainic ca la scaunul de spovedanie și I-am spus Domnului și Mântuitorului meu de multe ori, mărturisind:
„Doamne Iisuse Hristoase, nu meritam să mori pentru mine. Pentru orice om merita să mori, dar nu pentru mine, o păcătoasă care Te-ar fi vândut mai repede ca Petru și pentru ceva mai neînsemnat decât frica de a fi prietenă cu Tine. Dar, dacă Tu ai ales, Doamne, să mori pentru mine și să-mi speli păcatele în scump sângele Tău, atunci, Doamne, ajută-mă să-mi duc mântuirea până la capăt, cu frică și cutremur, și să nu rămân nepăsătoare față de o jertfă atât de mare.”
Și de atunci, din seara aceea, nu mai am frică de moarte, pentru că știu unde mă duc și știu la Cine mă duc și mai știu și ce mă așteaptă acolo… O dragoste mai tare ca Moartea! Mai tare ca fierul, mai tare ca oțelul… veșnicie nesfârșită !
Necazurile nu s-au sfârșit, spaimele nu au ajuns la capăt, dar de câte ori mă confrunt cu ele aud șoapta lui Dumnezeu murmurându-mi tainic la ureche:
„Nușa, Mă iubești tu mai mult decât ceilalți?
Mă iubești tu când sunt lângă tine,
dar și-n ceasul amar și umbrit?
Mă iubești tu când ceru-i departe?
Eu așa te-am iubit!
Mă iubești tu pe culmi de vedenii,
dar și-atunci când te simți părăsit?
Mă iubești și-ntre flori și-ntre suliți?
Eu așa te-am iubit!”
Și, asemenea celui mai mic dintre cei mici, Îi răspund cu privirea îndreptată spre cer:
„Te iubesc, Doamne, ajută ne-iubirii mele! Amin!”
Am scris această povestire spre slava lui Dumnezeu și speranța oamenilor.