Autor: Neacsu Nusa

Povestea Lui Neculai

 Nu am putut suporta niciodată mirosul de alcool și nici oamenii care  miroseau puternic a vin… imi creau o repulsie pe care nu mi-o puteam reprima și totuși, într-o zi, Dumnezeu mi-a arăta fața nevăzută a acestei patimi și faptul că am datoria să-i iubesc sau cel puțin să-i compătimesc pe acei oameni …

Atunci când m-am căsătorit, soțul meu mi-a atras atenția că tatăl său bea mult vin dar să nu mă sperii că nu este „ rău la beție”, dimpotrivă, devine glumeț, spune bancuri, te face să râzi, intr-un cuvant nu reprezintă un pericol pentru nimeni din preajma lui. Și chiar așa era, doar că am observat că tot greul gospodăriei il ducea soacra mea, care muncea  cât pentru doi, făcea ore suplimentare,  sau făcea curățenie pe la bogătași pentru un ban în plus. Lucrurile se așezaseră atât de bine și de atât de mult timp in viața lor încât socrului meu i se părea absolut firesc ca el să bea iar soția lui să muncească…nu avea nici o mustrare, nici un sentiment de vinovăție sau de compasiune pentru soacra mea. Dar, in afară de soacra mea, care acceptase tacit această situație, mulțumită că nu lovit-o niciodată, cei care sufereau cel mai mult din această situație erau cei 4 copii ai lor care nu aveau nici un contact real, emoțional sau afectiv cu tatăl lor. Nici vorbă de sfaturi la vârsta adolescenței, de indrumare, de exemplu personal, de strâns in brațe sau de felicitat, de incurajat in tot felul de situații care se iveau in mod firesc intr-o famile. Fiecare dintre ei își acceptase familia si își trăia propria dramă in sufletul lor, cu consecințe  devastatoare in plan psihic. Intrigată la inceput de toată situația, m-am resemnat treptat, convinsă că evitarea  persoanei lui e cea mai bună soluție. Așa se face că in 25 de ani de căsnicie , nu am schimbat mai mult de 10 cuvinte și acelea formale: Sărut-mana tată, când il vizitam și Rămâi sănătos, când plecam. Indiferența mea s-a transformat la un moment dat in dispreț  si chiar în ură cănd am aflat că sunt infectată cu virusul hepatic C si că trebuia să  duc un stil de viața foarte atent la alimentație, cu multe interdictii si abțineri de la alimentele care odată imi plăceau „ la nebunie” (  cum ar fi cartofii prăjiți) In fiecare an mă internam cel puțin de 2 ori  in spital pentru analizele specifice bolii si rămâneam șocată când vedeam bărbați sau femei in stare de sevraj, cu ciroze alcoolice , cu ascite  sau pancreatite toate datorate consumului de alcool. Doamne, mă întrebam speriată, ce caut eu aici? Ce am eu in comun cu acești oameni, eu, care nu pun picătură de alcool in gură…„

–          Nu vă uitați așa la ei, mi-a spus oadată o asisentă, că așa veți ajunge si dumneavoastră…

–          Imposibil i-am spus, eu nu consum niciodată alcool!

–          Vă cred, dar ceea ce face alcoolul la ei, la dumneavoastră face virusul C pe care il aveți, adică îmbolnăvește ficatul până la stadiul de ciroză, de ascită, adică apă in burtă si tot așa…

Ura mea s-a activat brusc impotriva acestor oameni care își băteau joc de sănătatea lor, care  consumau alcool până cădeau sub masă sau în șanț… și eu care născusem 3 copii și singura mea rațiune de-a exista era cum să le ofer tot ce au nevoie pentru a ajunge oameni mari…la casele lor, impliniți și rostuiți…

–         Doamne, nu e drept, nu e drept ceea ce mi se întâmplă!, nu e drept! Unde ești , Doamne? Cum ai putut îngădui să mi se întâmple așa ceva? De ce mi-ai mai dat 3 copii dacă știai că o să sfârșesc in câțva ani cu cancer de ficat?  mă trezeam spunând in miez de noapte pe patul de spital cu perfuzii in mâini, perfuzii care curgeau foarte, foarte lent in timp ce gandurile mele se derulau cu viteză maximă …

Și pentru că revolta și frustrarea mea trebuiau să aibă o formă concretă ca să capete sens, mi-am îndreptat toate emoțiile mele impotriva socrului meu, Neculai! Carevasăzică  el bea de stinge, de dimineața până seara, dimineața e la butoiul cu vin, seara tot la butoiul cu vin și va sfârși cu ciroză la ficat, și eu… care nu pun picătură de vin in gură… același sfârșit?! Nu e drept! Nu e drept! Si ura mea se alienta lin si constant de cate ori ne vizitam socrii iar soacra mea ne povestea strict de bețiile zilnice, rușinoase, ale socrului meu, beții care sfârșeau prin a cădea prin casă sau prin curte acidentându-se in fel și chip. Și totuși… într-o zi am născut cel de-al patrulea  copil, o fetiță, o fetiță despre cae sotul meu, care a văzut-o primul, mi-a spus că e cea mai frumoasă dintre toți copiii noștri… Când am  vazut-o la randul meu, am crezut că innebunesc… fetița mea semăna leit cu socrul meu! Nu se poate!!1 Nu se poate!!! Nu poate fi adevărat! Doamne, ce glumă e asta! Cum ai putut să-mi  faci asta??? Nu am avut timp să stau prea mult pe ganduri că fetița mea a incput să scâncească si ușor- usor am luat-o in brațe și am legănat-o întrebându-mă discret: ce lecție vrea Dumnezeu să mă învețe prin această experiență? Răspunsul nu s-a lăsat mult așteptat si parca Dumnezeu îl pregatise în cel mai mic detaliu așa de bine l-am înțeles. Intr-o zi, ne-am dus la țară la socrii noștri să vadă și ei fetița, pe Cristina. De cum ne-a văzut, de la poartă, socrul meu a intrebat ce nume i-am pus fetiței. Cand a auzit numele Cristina, s-a intristat brusc si a intrat in casa… Noi, după el. L-am gasit plângând incetisor…

–         De ce plângi tăticule? L-a intrebat soțul meu

–          Păi cum sa nu plâng, daca aveti 3 fete si la niciuna nu i-ați dat numele mamei mele, Sanda…așa o chema pe mămica noastră, Sanda

 Si ușor, ușor, a inceput sa povesteasca ce nu povestise niciodată. .. Erau 6 frati, iar el, Neculai, era  penultimul dintre ei. Toti asteptau mangaierea mamei seara, la culcare si toată casa se lumina cand le punea ea mancare in castroanele de lut. Ea manca intotdeauna in picioare, atentă să le slujească cu tot ce era nevoie. Grija cea mai mare o avea față de Ion, mezinul familiei de numai cateva luni… Așa si-o aduce aminte, veselă si grijulie cu treaba din jurul casei. Până într-o zi, cand, peste satul lor s-a năpustit prăpădul… O viitură puternică  lua in calea ei tot ce prindea. Copii erau toti la joaca, pe camp cand au năvălit apele… Mama lor a alergat intr-un suflet pe câmp si a incercat să vadă ce fac copiii.  Frații cei mari reușiseră să iasă din apă, dar el, Neculai, se zbătea cu valurile si nu reușea deloc să iasă din apă. Sanda, mama lor, nu a stat nici o clipă pe ganduri, s-a aruncat în puhoaiele  spumegande, l-a prins de picioare si l-a aruncat pe mal… Ea a rămas să se zbată cu valurile din ce in ce mai mari, furioase pe ea  pentru că  că reușise să-i smulgă din ghearele morții pe toți  copilașii ei și mai ales pe el, Neculai… Doar că in timp ce Neculai își scutura apa de pe el, a văzut-o cum dispare neputincioasă sub ape, ultima ei privire fiind indreptată spre ei, copiii care au rămas pe mal….

–         Mama, mama, nu pleca… mama, intoarce-te ! intoarce-te la noi, mama….

 După ce au inmormantat-o , tatăl copiilor si-a făcut gospogăreste socotelile, adică cum sa se descurce el cu 6 copii, dintre care cel mai mic de cateva luni… Și pentru ca aflase de la fratii cei mari că mama  lor,  Sanda , nevasta lui, se  înecase după ce l-a salvat pe Neculai, o ură nefirească si niciodat ințeleasă s-a sălășuit in inima lui impotriva copilului său… Și sfârșind cu socotelile, a decis ca toti copii să rămână lângă el, numai pe Neculai să-l dea la Casa de copii. Pe băieții cei mari i-a dat la meștesug, fie la negustor, fie la prăvălia din sat iar peste un timp, destul de scurt, si-a luat nevastă nouă. Neculai a plâns mult cand s-a văzut smuls din căldura casei părintești si aruncat intr-un cămin unde i se dădea cu polonicul in cap daca nu putea manca de supărare. Cel mai bun prieten i-a fost un copac din curte pe care î-l îmbrățișa  ori de  câte ori i  se făcea dor de mama lui… își inchipuia că o strânge in brate pe ea… iar frunzele care cadeau pe capul lui sau adierea vantului i se păreau răspunsuri si mangâieri venite din taina altei lumi.

 Niciodată până atunci și nici de atunci încolo, Neculai nu a mai vorbit vreodată despre mama lui Sanda, dar reușise in puține cuvinte să mă facă să inteleg enorm si să-mi strecoare in suflet regretul că da… dacă aș fi știut, i-aș fi pus numele fetii mele Sanda, ca in fiecare rostire a numelui său,  cineva  să-și găsească alin și mangâiere…

 Nu știu daca trauma de a-ți vedea mama murind sub ochii tăi, vina cu care tatăl său l-a împovărat pe nedrept sau viața din  orfelinat l-au făcut să-și înece amarul in alcool dar cert, ceva din sufletul său a rămas neimplinit si nelămurit iar alcool îl făcea să uite sau să ostoiască durerea cand amintirea devenea de nesuportat.

 Am inteles atunci că  dragostea mamei sale il urmărea si-l proteja pentru că deși bea cantități enorme de alcool, starea lui fizică era una destul de buna. Colegii lui de băutură, au pierit toți unul câte unul, de ciroză alcoolică, de cancer la ficat, deși  beau mai puțin decat Neculai… Cum se poate așa ceva, se mira lumea? Cum se poate să bei tone de alcool si totuși să n-ai nimic? In timp ce toți prietenii tăi se sting unul câte unul?  De înțeles, am inteles în seara aceea, cand a povestit despre mama sa. Dragostea ei pentru el, Neculai a făcut-o să se arunce in valuri ca să-i salveze viața si dragostea aceea îl păzea și il urmărea și de dincolo de moarte… Nu oricine putea sa spună că are în spate o dragoste atât de mare, in stare să moară pentru sufletul lui…Dumnezeu primise dragostea si sacrificiul Sandei  si, ca o pisanie scrisă pe albastrul cerului, a răspuns ultimei ei rugaciuni printr-o grijă si o protecție aparte pentru Neculai.

 Zilele trecute, Neculai a trecut la Domnul. L-am vizitat de câteva ori înainte de a muri, am vorbit blând cu el dar nu știu dacă mai înțelegea sau mai auzea ceva din ce-i spuneam noi… Ochii lui priveau undeva, departe, asteptand ceva  ce numai cu sufletul   se mai putea simți…

–         Ce aștepti, tată? L-am întrebat cu o zi înainte de a muri.. Și ochii săi, care priveau deja spreo altă lume mi-au răspuns tainic și înfiorător…

–         Ne-așteptatul…

 Și blând, discret, fără multă agitație s-a dus să-și prindă mama de mână și să-i mulțumească, după atâta amar de vreme pentru toată dragostea ce i-o purtase in cei 85 de ani de viață…. L-am înmormantat în cimitirul satului, lângă biserica în care se chinuia să ajungă la timp la liturghie…l-am privit mult în timpul slujbei făcută de preotul din sat iar la sfârșit, când preotul ne-a chemat să ne luăm la revedere de la Neculai, fiecare cum știm și cum putem…m-am apropiat de el si pentru prima data de când îl cunoșteam, l-am mangâiat, l-am mangâiat pe frunte, pe față, așa cum si-a dorit poate toată viața să simtă mangâierea mamei lui, ascuns cu fața in trunchiul copacului din curtea unui orfelinat… o  ultimă mangaiere  pe care o asteptase o viață întreaga, și care m-a făcut să-l înțeleg total și deplin: un om chinuit, mistuit de dorul mamei lui, rămas neînțărcat de mangâierea si duioșia pe care incă le mai aștepta de la ea, nedumerit de ura nedreaptă pe care tatăl său i-a purtat-o toată viața  și împăcat cu el însuși prin  ne-așteptatul sosist din atâta așteptat…

 Rămas bun, tată Neculai, si iartă-mă că n-am știut, atât cât ai trăit,  să te pretuiesc mai mult!