Calendarul de perete

     Prin anii 80, în plin comunism, se vindeau cu câteva săptămâni înainte de sfârșitul anului, calendare de perete cu foi volante pentru fiecare zi a anului, fiecare zi a anului fiiind scrisă cu cifre mari și negre să vadă toată lumea.

Mama obișnuia să pună pe peretele bucătăriei în fiecare an câte un asemenea calendar, cu 365 de pagini. „Ca să știm și noi pe ce lume trăim”.  Fiecare zi care trecea, mama nu o rupea din calendar ci o lipea cu un elastic deasupra celorlalte ca să vadă cu ochii ei cât de multe zile s-au scurs din an. Neștiind să citească, mama nu-l înțelegea pe tata care zăbovea asupra fiecărei zile, spunându-ne de dimineață, la ce oră va răsări  soarele, la ce oră va apune, când  e cea mai scurtă zi din și când e cea mai lungă, cine s-a născut și cine a murit in ziua aceea. Apoi întorcea pagina pe partea cealaltă și se delecta cu scurte povestioare,  pilde despre viață, sau scurte povestioare. Intr-una din zile, tata ridică foaia cu ziua rămasă, o prinde frumos in elastic, apoi citeste ce scrie pe spatele foii. După ce ne spune la cât răsoare soarele și la cât apune, tata ne povestește viața lui Charlie Chaplin , care in ciuda comediilor sale a fost un om trist, cu o viață singuratică, lipsit de tată și cu o mamă  cu mari probleme de sănătate. Ca să o facă pe mama sa  să se simtă mai bine, inventa glume si tot felul de giumbușlucuri si mama sa, intr-adevăr, se simțea mai bine si –i zâmbea. Făcând asta zi de zi, mama sa și-a dat seama că are talent și l-a îndrumat spre actorie. Apoi tata cădea pe gânduri și înainte de a pune calendarul la loc,  trăgea câte o concluzie la fiecare povestioară, ca o lectie de viață  la care tragi învățătura finală.

Intr-o dimineață, tata face ce face și citeste foaia cu mare luare aminte. Noi, copiii, crezând că tata ne va mai povesti ceva frumos, despre sistemul solar, planetele sau cometele vestite, abia așteptam să-l auzim grăind. In loc de asta, tata se apucă să râdă, și să râdă, până părea că aproape se sufocă de atâta râs. Mama, când îl vede, îi zice

          Păi zi-ne si nouă ce-ai putut citi de râzi așa de tare

 Incercând să ne povestească, tata a inceput să râdă și mai tare și tot ce se putea auzi din gura lui era…. Un purice, un purice a fost…un purice… și iar râdea de se înneca. Mama insista:

        Ce purice măi omule, opreste-te că ai să te îneci de atâta răs… Doamne păzește! Măi Nușă ia vezi, mamă ce-o cititit taică-tu de râde așa de tare…

Tata imi dă calendarul si își șterge ochii de atâta râs, încercând din răsputeri să se liniștească. Eu iau repede calendarul si mă uit la  rubrica de Umor. O citesc repede si apoi, fără să scot nici un sunet, mă apucă un râs, de mă tăvălesc pe jos. Si râd, și râd și râd…. Și tata care abia se potolise, incepe și el să râdă, și amândoi printre hohote de râs ziceam doar atât: puricele, puricele  nu mai poate… săracu purice… Sora mea mai mare fără să inteleagă de ce râdem amândoi, ne zice zâmbind

          Măi ce-aveți? Ce v-a apucat? Dar prinsă de râsul nostru începe și ea să râdă la început mai liniștit și apoi cu hohote din ce în ce mai mari. Mama când vede toată treba asta se uită la noi năucă si începe:

          Am spus eu că de la multă carte, omul înnebunește… Măi fată, Nușo!, ce-ai citit mamo, de râdeți așa? Sau chiar ați înnebunit de tot ? Ce-i cu voi? Spuneți -ne si nouă…

Tata îmi face semn să-i dau calendarul, se șterge la ochi și cu o voce prefăcut importantă ne spune:

          Ascultați aici. E vorba de un savant. Cică odată, un om de știință s-a apucat să studieze viața puricilor și după mai multe zile, a luat un purice și l-a pus pe masa sa de studiu. I-a spus puricelui: Sari in sus! Și puricele a sărit. Apoi l-a prins , i-a tăiat picioarele și i-a spus iar: Sari! Și puricele nu a mai sărit. Savantul îi mai comandă odată, pe un ton mai imperativ: sari! Puricele , nimic! Vâzând asta, savantul își ia carnetul de notițe și notează cu mare atenție:

”Dacă i se taie picioarele, puricele nu mai aude!”

 Si toată casa ne punem iar pe râs, inclusiv mama.

 Așa era viața noastră, așa ne bucuram noi pe vremea comunismului, cu puținul pe care-l aveam. Știau părinții noștri să gasească bucuria sub orice înfățișare, știau cum să  ne-o transmită, si s-o facă împreună simțire. Eram săraci dar știau părinții să ne facă să nu dormim nici o seară flămânzi…ne uitam două ore la televizor dar nu simțeam nevoia de mai mul… mâncam ce se găsea prin  alimentara dar eram bucuroși… Astăzi, nu reușim să găsim  echilibrul si sațietatea … visăm trepte de bogăție din ce in ce mai mari uitând că dacă bogăția ar fi secretul fericirii,  mulți oameni ar trebui să danseze pe străzi dar de dansat dansează doar copiii săraci… dacă puterea ar garanta siguranța, oamenii importanți ar umbla fără gărzi de corp, dar, din fericire, numai cei ce trăiesc umil, au somnul liniștit…  Dacă frumușețea și faima ar atrage căsnicii ideale, vedetele ar trebui să aibă cele mai trainice căsnicii dar, în realitate, nu este așa.

  Învăț, la rândul meu, zi de zi ,  să fiu un model pentru copiii mei,  să transmit bucuria si pofta de-a trăi o zi sub ocrotirea și binecuvântarea lui Dumnezeu! Și să râd! Din toată inima!  Așa cum a râs cândva, tatăl meu… Am încredere în Dumnezeu!

Lasă un răspuns

error: Conținutul este protejat!