hristos – Trei zile de bunătate

Cupa Campionilor Europeni și-o pocăită

Adormeam intenționat în patul părinților mei, cu capul pe umărul tatei. Uneori îmi reușea somnul, alteori urmăream cu coada ochiului meciurile de fotbal la care tata se uita târziu în noapte. Nu înțelegeam nimic dar bucuria de a sta sprijinită cu capul pe umărul lui, merita orice sacrificiu. Când vedeam că se pregătește să mă ducă în patul meu, îmi închideam bine genele și mă lăsam moale în brațele lui. Tata mă plimba pe brațele sale dintr-o cameră în alta și deși casa era simplă, mie mi se părea că face prea multe cotituri, prea multe învârtituri… Deschideam ușurel ochii și recunoșteam cuierul, scaunul pe care stătea întotdeauna găleata cu apă… ” a, gata, mai e puțin,” apoi închideam iar ochii și tata iar mă ocolea și mă ferea ba de dulapul de pe hol, ba de soba de teracotă… si iar deschideam ochii și constatam ” gata, a intrat în cameră, acum o să mă lase ușor pe pat… ce frumos a fost la tata in brațe”. Tata mă așeza binișor pe pat, mă învelea cu o păturică, mă mai pupa odată și apoi stingea becul.

Scena se repeta cu regularitate când tata se uita la programele de sport, la Olimpiadă, cu Nadia Comăneci sau la Campionatul Mondial de Fotbal cu Balaci sau Iordănescu. Pe unul dintre câinii noștri îl numise ”Geolgău” pentru că îi plăcea să dea cu capul în mingea cu care ne jucam prin curtea casei, ”exact ca Geolgău”, cum spunea tata. Pentru tata, cea mai mare bucurie era să ne vadă pe noi, copiii lui, râzând și bucurându-ne de viață. Pentru mama, cea mai mare bucurie era să avem ce manca toți ai casei. Altceva nu mai conta. Când aceste două cerințe erau împlinite, părinții rămâneau o clipă suspendați pentru că nu mai știau ce alte dorințe ar mai putea avea un om… ”Dacă copchiii sunt sătui și fericiți, ce altceva să-ți mai dorești?” Așa a apărut în casa noastră un televizor, într-un moment de maximă prosperitate, când tata avea programată câte o nuntă în fiecare săptămână de toamnă, cu vinul nou, iar mama își văzuse cămara plină cu alimente, in special fasole, cartofi, și varză murată. ”Restu, zicea ea, e fudulie, asta e baza!” . Plus mămăliga cât roata carului, se înțelege, de care mama era vestită în toată mahalaua, că știa ea un secret de la bunica ei. Mălaiul simplu se amesteca cu cel grișat si se lăsa mai mult la fiert, până se desprindea mămăliga singură de pe fundul ceaunului… iar când răsturna mama mămăliga pe fundul de lemn, se auzea peste trei case si gospodinele își ziceau una alteia” O răsturnat Ileana a lu Mihai mămăliga!!”

Așa se face că tata, ca să nu se bucure singur de televizor, cum era un meci mai important chema toți bărbații adevărați la el în curte să privească împreună dar mai ales să comenteze fazele cele mai interesante de la un meci. Să te ții ce sunete scoteau când rata câte un jucător cu poarta goală…. Sau când apăra portarul lovitura de la 11 metri… Mă amuzau reacțiile lor, felul lor de-a solidariza la o mare Ratare!!!!, prea puțin mă uitam la ecranul televizorului alb-negru, mă fascinau fețele lor, fiecare trăsătură, fiecare sprânceană ridicată, palmă dată peste genunchi de ciudă… îmbrățișările spontane când echipa favorită dădea gol…Un univers de reacții la care tata mă făcea părtașă și pentru care eu îi mulțumeam de fiecare dată!

Din nefericire, ajunseserăm atât de fericiți cu acel mic televizor, încât orice meci de fotbal se transforma într-o reuniune cvasi familială adunând vecinii, rudele si bineînțeles pe noi, copiii.

Așa se face că la un moment dat timp de o săptămână în casa noastră nu se vorbea altceva decât de finala de fotbal, Cupa Campionilor Europeni , în care urma să joace Steaua și Barcelona pe stadionul din Sevilia. S-au făcut toate pregătirile, s-au adus scaune suplimentare, s-au pus pe o tăviță de lemn lăcuit ceșcuțe pentru cafea sau apă minerală, s-a curățat canapeaua și s-au spălat perdele din sufragerie? Juca Steaua cu Barcelona!!! Ce vorbiți?? Eveniment mai mare decât acesta nu existase în toata existența noastră… Așa se face că în ziua cu pricina, 7 Mai 1986, tata m-a avertizat să nu casc gura prin oraș, să nu ratez cumva frumusețe de partidă de fotbal, să vin deci, cât pot eu de repede de la școală direct acasă.

Am plecat spre scoală cu zâmbetul pe buze ca în așteptarea unei surprize plăcute. Ajunsă la un colț de stradă, am zărit două femei foarte frumos îmbrăcate care purtau un dialog cu o doamnă ceva mai în vârstă. Blândețea din vocea femeii și chipul ei foarte senin mi-au atras privirea și, contrar sfatului pe care mil-a dat tata dimineață, am început să casc gura la vorbele lor. Se vorbea despre Dumnezeu și despre sufletul omului … despre veșnicia cea fără de sfârșit, și despre salvarea prin credință, noțiuni destul de complicate pentru timpul meu finit, motiv pentru care am hotărât să mă depărtez și să ajung totuși la școală. Exact când mă pregăteam să părăsesc grupul m-am auzit strigată de o voce adolescentină:

-Nușa! Tu ești? Mamă,e Nușa!

Femeia s-a oprit din discuția începută cu cele două doamne care ascultau cu interes, si la rândul său a exclamat

-Nușa, fata noastră dragă, ești chiar tu?! Ah, dar se pare că tu nu ne mai recunoști… suntem fostele tale vecine din cartierul în care ai copilărit… Estera și Silvia.

-Ah, da, acum mi-am amintit! Vecinele care m-ai învățat să colind și cu care am colindat o noapte întreagă fără obosim. Ce vremuri frumoase! Ce bine îmi pare să vă revăd!

Doamna Silvia era la fel de maiestuoasă în rochia ei lungă cu care aproape mătura strada și la fel de frumoasă cu baticuțul pe cap ca în urmă cu 10 ani când colindasem prima oară cu ea. Cu o noblețe a gesturilor cum rar mi-a fost dat să văd, și-a luat la revedere de la cele două doamne cu care discutase oferindu-le în dar cartea pe care o ținuse în mâini până atunci. Am citit în viteză titlul ei ” Mântuirea prin credință”. Apoi m-a îmbrățișat cu o căldură pe care doar brațele tatei o mai făceau cu aceeași intensitate și m-a întrebat ce mai fac? Sunt bine? I-am răspuns dintr-o suflare făcând un arc peste timp cu cele mai importante evenimente din viața mea culminând cu faptul că eram la liceu, în clasa a 12-a, așteptând sa-mi iau bacalaureatul

-Ai reușit să învingi reticențele mamei cu privire la mersul la școală? m-a întrebat fiica ei, Estera

-Oh, da, dar nu mi-a fost ușor să lupt împotriva unei mame pe care totuși o iubesc, așa cum e ea. Voi ce mai faceți?

-Ce să facem… îl mărturisim pe domnul nostru Iisus Hristos acelor suflete care îl caută.

-Aici, pe stradă,?

-Oriunde e un colț de cer deasupra capului e loc și de vestit Evanghelia mântuirii.

-Silvia i-am spus eu, voi știți că eu sunt ortodoxă, vă iubesc și apreciez foarte mult râvna voastră pentru Dumnezeu…

-Dar…

-Dar eu nu înțeleg mare lucru din ceea ce aud la biserica mea d-apăi la o biserică străină…nu-mi sunt foarte clare noțiunile de ascultare, de naștere din nou, de mântuire prin credință am spus eu arătând cu degetul cartea pe care fiica ei o ținea încă în mână, cu alte cuvinte, eu nu înțeleg prea bine nici ce se întâmplă în biserica mea, cu atât mai puțin într-o biserică străină…. Cred din toată inima mea în Dumnezeu, știu că El există, fac cruce când trec pe lângă o biserică și cam atât…

-Scumpa mea, te înțeleg, dar Nușa, să reții că și diavolii cred de se cutremură… cred in Dumnezeu de se cutremură… dar tot nu fac voia lui Dumnezeu! Uite: pasajul din Noul testament, Epistola lui Iacov…Tu ai ajuns să ai o credință care să te cutremure?

-Eu? Oh, nici vorbă… Si-atunci ce mă diferențiază de un drac? am spus eu năucită

-Tocmai asta: să cauți să împlinești voia lui Dumnezeu în viața ta! Să ceri în rugăciune ca Dumnezeu să-ți descopere care e planul Său cu privire la viața ta și apoi să ceri putere să împlinești.

-Silvia, Estera, eu nu am citit niciodată Biblia, probabil că îmi lipsesc noțiuni elementare de religie ce să mai vorbim de cele fundamentale …dar aș vrea să vă întreb, voi… dacă ar fi să rezumați într-o singură frază tot Noul Testament ce i-ați spune unui om care nu l-a citit niciodată?

-Asta i-am spune:

”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,

că a dat pe singurul său Fiu, ca oricine crede în El

să nu piară ci să aibă viață veșnică! ”

-Se numește versetul de aur, sau Mica Biblie, pentru că în aceste rânduri este cuprinsă toată chintesența credinței, tot ce trebuie să faci ca să-ți mântuiești sufletul!

-Și ce trebuie să fac?

-Să crezi din toată inima ta, în Isus Hristos ca să fii mântuită. Uite versetul de aur, e in Epistola lui Ioan, capitolul 3, versetul 16.

-Silvia, da, înțeleg cu mintea dar nu cu duhul… cum să cred, sau cum să fac să arăt că eu cred… uite chiar și titlul acestei cărți”mântuirea prin credință” mă năucește…

-Nușa știu că ți-e greu si lucrurile acestea ajung să fie înțelese numai cu post și rugăciune dar uite dacă vrei, ne putem întâlni altădată, special pentru tema asta, si atunci putem discuta pe îndelete. Dacă vrei…

-Da vreau, dacă asta mă ajută să-l cunosc mai bine pe Dumnezeu, desigur că vreau.

-Bine, uite până data viitoare încearcă să citești cartea aceasta, mântuirea prin credință și ce ți se pare neclar să subliniezi cu creionul și apoi discutăm.

-Am înțeles, mulțumesc, dar… revin iarăși la stilul meu, dacă ar fi să-mi redai într-o singură frază esența acestei cărți care ar fi aceea?

-Că Dumnezeu, Iisus Hristos a ales să moară pentru noi oamenii, ca noi să ne mântuim sufletul de păcate. A ales să se dezbrace de firea sa dumnezeiască, să îmbrace trup de om muritor, adică să se întrupeze în om, știi colindele care vestesc nașterea Lui, pentru ca noi, văzându-l trăind printre noi, suferind de foame sau de frig ca noi toți oamenii, să ne încredem în El, nu ca om ci ca Dumnezeu mântuitor care ne poate da viața veșnică.

– Silvia, un dumnezeu care se dezbracă de firea Sa dumnezeiască?….

-Da, Nușa, ca să ne facă și pe noi părtași firii dumnezeiești, adică să ne îndumnezeim și noi prin credința in El… Citește cartea si când ne vom intalii vom discuta mai mult, bine?

-Bine, am spus eu cumva ușurată și ne-am îmbrățișat de rămas-bun

Am plecat apoi spre liceu, plină de gânduri și de întrebarea-întrebărilor că adică cum vine asta să se dezbrace un Dumnezeu de firea dumnezeiască ca să o îmbrace pe cea omenească????….

Am uitat repede de asta când am pășit pe poarta liceului iar gândul meu s-a îndreptat doar la cum să termin mai repede cursurile și să mă întorc acasă. La ora două am ieșit pe poarta liceului făcând pariuri cu băieții din clasă: cine va câștiga? Steaua sau Bracelona? Toți mizau pe o înfrângere colosală a echipei Steaua… Barcelona era regina fotbalului european, nu vă dați seama?

Când am ajuns acasă pregătirile erau în toi…mama făcuse gogoși fierbinți, limonadă din apă, miere și lămâie iar tata făcuse rost de câteva sticle de bere pe care a promis că le va deschide la primul gol al echipei Steaua. El credea cu tărie că Steaua are șanse să învingă și toți vecinii râdeau de el, de naivitatea lui: ” Măi nea Mihai, parcă te-ai născut alaltăieri!!!… cum să bată Steaua o echipă ca Barcelona?…”dar tata nu ceda o iotă din convingerea lui: ” Ei lasă că vedem noi la sfârșit cine a avut dreptate…”

La ora meciului toată suflarea casei cu vecini, rude, prieteni mai noi sau mai vechi, stăteau în sufrageria noastră atenți la ecranul televizorului. La prezentarea echipelor nu se auzea nici musca, Lăcătuș, Balaci, Pițurcă…. doar la prezentarea antrenorilor tata a făcut o remarcă cu voce șoptită: Iordănescu, e bun ca antrenor dar era și mai bun ca jucător… Meciul a început, jucătorii se mișcau, mingea zbura de la o poartă la alta și ciudat, tata se bucura ca un copil că Steaua juca foarte bine, așa cum prezisese el… Mă uitam la fața unui vecin aproape supărat că tata a avut dreptate: Cum de joacă Steaua așa de bine? Hai Barcelona… a încercat el timid dar s-a trezit cu o ploaie de huiduieli… Prima repriză s-a terminat cu scorul de 0-0, surprinzător de bun pentru cei care pariaseră că Steaua va lua bătaie cu cel puțin 3 goluri diferență. In pauza de la meci, tata a desfăcut sticlele cu bere si a comentat prima repriză: ”băieții joacă foarte bine, sunt foarte aproape de victorie doar că le mai trebuie un impuls…Dacă ar fi jucat Iordănescu, sigur eram câștigători”…S-a auzit o ploaie de hohote, ” Măi nea Mihai, Iordănescu nu mai joacă de doi ani, s-a retras ca jucător, cum să-l mai bage acum ca jucător??”….

Dar, surpriză!!! In minutul 73, cu numărul 13 pe spate, Anghel Iordănescu l-a înlocuit pe Lucian Balan L-am văzut exact cum ș-a dezbrăcat de hainele de antrenor secund și a îmbrăcat hainele de jucător.. Înainte sa pătrundă pe gazon, tata a exclamat în picioare… Gata, câștigăm!!! Nușa uită-te bine la mine! Câștigăm!!! Până in clipa aceea , meciul nu mi-a spus nimic, participam de dragul tatei dar in clipa când l-am văzut pe antrenor îmbrăcând hainele de jucător… m-a izbit ca o palmă dată peste frunte, amintirea frazei de dimineață spusă de pocăita Silvia: Isus Hristos s-a dezbrăcat de firea dumnezeiască ca să îmbrace firea omenească, cu scopul să ne mântuiască pe noi, oamenii!Era ceva teribil, inegalabil ca imagine! M-a rămas în fața ochilor imaginea cu arbitrul care îi controla crampoanele și nu-mi venea să cred că înțeleg! Că Înțeleg! Înțelegeam pentru prima dată în imagini vizuale ce a făcut Hristos! Si-a lăsat adică hainele de Dumnezeu ca să intre pe teren cu noi muritorii, să ne facă nemuritori și câștigători ai vieții veșnice… In fața ochilor nu mai vedeam televizorul, nu mai auzeam comentariile, exclamațiile, iureșul vorbelor ci doar asemănarea dintre ceea ce a făcut Puiu Iordănescu și ceea ce a făcut Hristos! Nu puteam să cuprind dimensiunea acestei înțelegeri în totalitate, dar esența o simțeam în inima mea. M-am dus în camera mea si șocată, uimită fără sa-mi dau seama prea bine ce spun mi-am zis în gând: daca ceea ce înțeleg eu acum e adevărat…înseamnă că… înseamnă că Steaua trebuie să câștige!!! Am mers din nou în sufragerie și fără să ezit, cu o siguranță deplină în glas am spus : Steaua va câștiga astăzi! O să vedeți! Antrenorul va duce echipa la câștig!

Si-așa a fost! Tata a ieșit în noapte împreună cu vecinii și au dansat de bucurie în fața blocului. Veselia plutea în aer! Tot cartierul vibra de-o fericire colectivă care se transmitea din om în om! A câștigat Steaua! A câștigat Steaua!…

Au trecut mulți ani de atunci, uitarea și-a pus amprenta peste ziua aceea dar niciodată nu m uitat trăirea plină de emoție din clipa înțelegerii mesajului evanghelic. In fiecare Crăciun, când stăm adunați toată casa cu copiii împreună lângă bradul împodobit, cântând colinde, îmi aduc aminte de Silvia și de Estera, două femei pocăite cu care am colindat prima dată în viața mea, într-un restaurant mirosind puternic a fum de țigară și a bere. Și la fel de firesc amintirea își continuă firul spre ziua aceea când am înțeles exact și deplin ce-a făcut Dumnezeu pentru noi. E ciudat cum unele lucruri capătă sens când se termină și abia atunci începe povestea. Povestea vieții, povestea morții… S-a născut Iisus Hristos, ca să nu ne mai fie niciodată frică de moarte, moartea fiind doar un pas spre veșnicia Lui!

În ziua aceea mare, știu că Hristos mă va lua în brațe așa cum tata mă lua tata când mă ducea adormită dintr-o cameră în alta… mă așeza binișor pe pat, mă învelea cu o păturică, mă mai pupa odată și apoi stingea becul. Ce frumos a fost la Tata în brațe!

P.S.

Să nu vă mirați dacă la căpătâiul meu va sta scris cu litere de-o șchioapă:

”Nu deranjați, vă rog!

Din acest somn, nu mă poate trezi decât Iisus Hristos

ca să mă ia în brațe și să mă ducă în cealaltă ”cameră” a Vieții Lui!

Mulțumesc pentru înțelegere!”

Am scris această povestire spre slava lui Dumnezeu și bucuria oamenilor!

ARVUNA

Deși era mic de statură și cocoșat, tata era un acordeonist foarte bun. Chiar acordeonul la care cânta, marca Hohner, era invidiat de mulți lăutari care nu si-l puteau permite. Era căutat cu luni de zile înainte de către mirele sau mireasa care voiau să se căsătoreasca si îl angajau pentru data aceea nume. Tata era foarte mândru de situația în sine dar mai ales era bucurie mare că se putea folosi de acei bani pentru cheltuielile casei. Ca sa fie sigur ca nu se angajează pentru o alta nuntă, mirele il ruga pe tata sa semneze un angajament, prin care se obliga să respecte data nuntii, sa vina împreuna cu formația si sa primească o arvuna pentru acea nunta. De auzit auzisem eu de multe ori de arvună dar concret nu știam ce semnifică, așa că l-am întrebat pe tata ce însemna acea suma de bani pe care i-o dădeau mirii înainte de nuntă?

– Pai cum ce înseamnă, mi-a zis tata, nu-ti dai seama? Omul vrea sa se convingă, sa fie sigur că nu mă duc la alta nuntă, că nu mă duc la alt mire chiar daca îmi oferă o suma de bani mai mare si pentru asta îmi dă un avans ca sa fie sigur ca voi veni la nunta lui.

– Înseamnă ca te vrea tare mult , adică îi place mult de tine, tată, nu-i așa?

– Pai da, se umfla tata în pene, eu sunt un lăutar foarte bun, să știți voi, chiar dacă nu va vine să credeți… vin oamenii de peste șapte sate să mă arvunească , nu vedeți…

Și într-o zi l-am văzut pe tata încurcat tare de tot, aproape că îi venea să plângă de ciudă… Venise la el un cetățean cu rugăminte mare să nu cumva să-l refuze, sa-i cânte neapărat la nunta fetei lui. Primul lucru pe care tata l-a întrebat a fost: când e nunta? Pe ce dată? Omul i-a spus o data din septembrie. Tata a scos un carnețel, s-a uitat atent pe o foaie de hârtie si deodată am văzut cum își trage o palmă peste frunte

– N-ai noroc, îmi pare tare rău dar sunt arvunit pentru data aia. Chiar îmi pare rău, dar nu pot să-ți cânt la nuntă.

– Hai, mă nea Mihai, a început omul, dă-o încolo de treabă, ne cunoaștem de atâta timp, cum să mă refuzi matale pe mine, doar știi că plătesc bine

– Îmi pare râu a răspuns tata, chiar îmi pare râu dar așa țigan cum sunt, am si eu cuvântul meu , i-am promis omului că îi cant, nu mai pot să dau înapoi, cuvântul e cuvânt, chiar si printre noi țiganii. In plus, zice tata, mirele mi-a dat si arvuna pe care am cheltuit-o, că am luat mâncare la copii.

– Stai puțin, a zis omul, da câta arvună ți-a dat?

– 500 de lei, a răspuns tata

– Uite, Nea Mihai, daca eu iți dau cu 500 de lei mai mult decât te-a angajat omul ala, ca sa-i dai arvuna înapoi si s a-mi cânți mie la nunta, te prinzi?

– Sa-i dau arvuna înapoi si să-ți cânt dumitale la nuntă? Nu se poate așa ceva! Și obrazul meu cine mi-l spală? a întrebat tata?

– Hai mă nea Mihai, ca n-oi fi eu primul care te roagă asta, găsești si matale o minciuna, spui ca te duci la stațiune la Sovata, sa faci tratament pentru cocoașa matale si gata, vii la mine la nunta… Iți dau cu 500 de lei mai mult…

Tata a rămas câteva clipe pe gânduri… De dimineață îl auzisem vorbind cu mama ca nu e ajungeau lemnele pentru focul din cele doua sobe si să ne strângem toți intr-o singură camera ca să mai economisim… Mâncarea era pe sfârșite….banii nu ne ajungeau niciodată…si omul asta ii oferea pe tava încă 500 de lei…

– Domnule dragă, uite care-i treaba, eu vreau sa pun diseară capul pe perna si sa dorm liniștit, fără regrete, fără sa-mi mușc pumnii, mă înțelegi mata? Am si eu onoarea mea, așa negru si ghebos cum sunt… nu-mi forța mâna si nici nu mă mai ispiti cu ei ca mi-e teama sa nu cedez si sa mă fac de rușine. In plus mirele acela mă așteaptă cu speranța ca voi veni, cum sa-mi încalc cuvântul?

– Păi chemi matale pe alți lăutari, pe frații matale, sa-I cânte la fel de frumos..

– Nu se poate , nu se face așa ceva, ba mi-a promis mirele ca-mi va face un scaun special ca sa pot cânta toata nunta fără sa mă doară spatele, nu pot, nu pot si gata a încheiat tata discuția.

Când a văzut omul ca n-o poate deloc sa-l înduplece pe tata, a dat mana cu el, glumind ca poate îl prinde la botezul viitorului copil, si s-au despărțit prietenește. L-am admirat mult pe tata atunci fără sa înțeleg prea bine de ce. Număram în gând cam cate tacâmuri de pui de la Gostat ne-am fi luat de 500 de lei si ce borșuri drese cu smântâna ne-ar fi făcut mama…dar ce sa-I faci, cuvântul lui tata prețuia mai mult decât 500 de lei, cat fusese arvuna aia …

Anii au trecut, eu am crescut, eram studenta la Teologie, si intr-o zi am venit acasă la tata. Citisem eu undeva, in Sfânta Scriptura de arvuna duhului sfanț… si inima mea a tresărit la auzul acelui cuvânt pe care-l auzisem de multe ori in copilărie, arvuna. Da, da, îmi venea sa strig la curs, eu știu ce înseamnă sa-ti dea un mire o arvuna…înseamnă ca te vrea neapărat pe tine la nunta lui…. Știu ce înseamnă….Numai ca de data asta era vorba de o altfel de arvuna, de o arvuna care nu se plătea in bani ci in Duh Sfanț. Așa de tare ne dorește bunul Dumnezeu mântuiți, așa de tare ne vrea la nunta Sa, care va fi cat de curând, încât ne-a trimis în avans Duhul Sfanț ca sa nu mai râvnim la alți dumnezei străini, ai lăcomiei, ai pântecelui, al banului si averii, ci doar ai Lui sa fim…si doar la nunta Sa să ne bucuram…

Am ajuns in fata tatei care cânta mult mai rar, fiind concurența mare cu alți maneliști, care pierduseră spiritul autentic al lăutăriei, dar tata nu-si pierduse nici o clipa bucuria de a cânta, de aceea mângâia in fiecare zi clapele acordeonului.

L-am mangâiat și eu pe tata si l-am rugat sa-mi răspundă la o întrebare care mă chinuise mult timp si căreia nu reușisem sa-i dau răspuns

– Tata, uite ce vreau eu sa te întreb, atunci demult, in copilărie, când l-ai refuzat pe domnul Gheorghe si cei 500 de lei pe care ti-I oferea el…

– Da, da, mi-aduc aminte a răspuns el, știu…

– Ei bine, mă roade de mult curiozitatea asta, tata, ce fel de scaun special ti-a făcut mirele acela ca sa poți cânta toata noaptea la nunta lui?

– Ah, asta voiai sa știi ? pai de ce nu m-ai întrebat mai devreme? Era de fapt un fotoliu fără brațe , pe care îl aranjase în așa fel încât spatele sa rămână cât mai drept, iar șezutul sa fie cat mai tare. M-am simțit foarte bine in el, si-am putut cânta toata noaptea făra sa obosesc. Dar vezi tu, asta s-a întâmplat pentru ca omul era milos si mi-a văzut beteșugul, neputința mea fizica si a vrut sa mă simt bine la nunta lui…sa-I pot cânta toata noaptea…

Mi-au dat lacrimile si l-am îmbrățișat strâns-strâns pe tăticul meu gândindu-mă ce mult ne iubește Dumnezeu nostru care a plecat în cer să ne pregătească un loc… Si cum ne cunoaște El perfect toate neputințele si toate neajunsurile, si toate cutele sufletești… si cum a pregătit El un scaun pentru fiecare, potrivit cu starea noastră duhovniceasca, așa încât sa ne simțim bine si sa-i putem cânta o veșnicie întreagă…Doamne, ce mult ne iubești și ce puțin facem noi ca să merităm asta!….

„ Şi Cel ce ne întăreşte împreună cu voi, în Hristos, şi care ne-a uns, este Dumnezeu. El ne-a şi pecetluit, şi ne-a pus în inimă arvuna Duhului.”

(2 Corinteni 1:21)

„Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre…”

Ii mulțumesc lui Dumnezeu pentru familia de lăutari in care mi-a rânduit sa trăiesc, in marea Sa înțelepciune si dragoste; pentru muzica vieții mele pe care am cantat-o împreuna … Ii mulțumesc tatălui meu, Lupu Mihai, Ghebosul, de la care am învățat ce înseamnă sa fii om de cuvânt si să-ți păstrezi demnitatea oricât de mult te-ar costa asta. Mulțumesc, Doamne, pentru dorința de a mă avea la nunta fiului Tău, Iisus Hristos și pentru arvuna pe care o simt În inima mea în fiecare zi ….

Am scris aceasta povestire spre slava lui Dumnezeu si-n amintirea tatălui meu, Mihai Lupu, lăutarul !

Ce pierzi atunci când câștigi

Sunt o credincioasa cu o viața normală. Cu căderi si ridicări asemeni fiecărui om. Credeam c-am învățat în atâția ani de mers la biserica, toate etapele spovedaniei si ale împărtășaniei… toata frământarea dinaintea spovedaniei si toata bucuria lăuntrica de nedescris din momentul dezlegării. Si totuși…

Cu o repeziciune de nedescris, un păcat groaznic s-a abătut asupra mea. Mai întâi în gând, firește. Nu am avut suficient timp sa conștientizez că ceea ce gândesc eu, în justificarea mea, e „strâmb”, ci abia după ce-am săvârșit fapta mi s-a descoperit păcatul în toata urâțenia lui. Îngrozita de gestul pe care l-am făcut, am încercat un scenariu urgent de spovedanie. Nu, nu se poate sa mărturisesc așa ceva în fata părintelui. Se va sminti bietul om când va auzi… ”cum tocmai dumneavoastră doamna Nușa…se poate…da cum de-ați căzut in cursa asta, că doar aveți ceva ani de nevoință…vai, nu pot să cred așa ceva”… îmi imaginam eu spusele părintelui ,mă perpeleam toată noaptea în dialoguri cu mine si părintele. După ce-am meditat o noapte întreaga la a-l suna sau nu, pe părintele duhovnic si să-i cer ajutorul prin spovedanie, m-am hotărât in inima mea sa amân momentul pentru ca mai erau fix 6 zile și începea postul Crăciunului. Ce să-l mai deranjez eu pe părintele cu neghiobiile mele, omul are treabă, are problemele lui, lasă că mă spovedesc eu peste 6 zile așa cum fac de fiecare data, la începutul si sfârșitul postului. Numai că uitasem că păcatul prinde grozav de repede rădăcină în inima omului și ceea ce-ar fi putut sa-mi aducă ușurarea si pacea s-a transformat in groază si suferință. Credeam c-am câștigat 6 zile de repaus când de fapt nenorocirea pândea la ușă.

Mi-am amorțit conștiința notându-mi în caietul meu de taină pe care l-am denumit ”Jurnalul Păcatelor”, întreaga faptă, în cele mai mici detalii. Acest Jurnal, l-am ființat cu mulți ani înainte, când observasem ceva tainic…atunci când săvârșeam un păcat, mă îngrozea durerea c-am întristat fața lui Dumnezeu, dar, de la momentul săvârșirii și pana in clipa spovedaniei, păcatul își pierdea din grozăvia lui, nu mă mai tulbura așa de tare, se estompa ușor, ușor si chiar când il spovedeam îmi dădeam seama ca nu aveam același regret, ca in clipa când Duhul Sfanț mă conștientiza că l-am comis. Așa ca, nici una nici două, am intrat in prima librărie si mi-am cumpărat un caiet cu spirală, adică să pot scrie in el ca un jurnal , cu dată si descrieri exacte ale păcatului, iar atunci când merg la spovedanie, să rup foaia cu însemnări si s-o citesc in fata duhovnicului exact așa cum a fost ea scrisă când mă străpungeau părerile de rău pentru faptele făcute.

Si chiar a doua zi, după ce am luat hotărârea să mai aștepte păcatul 6 zile până va pieri din inima mea, am început să mă gândesc la diferite scenarii despre cum sa-i spun eu părintelui ce-am făcut, să nu leșine bietul meu pe scaunul de spovedanie, sau cine-știe, poate îmi spune să îmi găsesc alt duhovnic că el nu mă mai rabdă așa păcătoasă…

Si ce sa vezi…păcatul din mine își cerea dreptul…în aceeași zi, un lucru groaznic abătându-se asupra mea. Fetița mea Cristina m-a rugat să merg cu ea la patinoar, că este foarte frumos, si e păcat de patinele pe care i le cumpărasem. Sigur, hai sa mergem, i-am zis. Și cum stăteam eu pe patinoar și mă uitam la ea, numai ce văd deodată cum se izbește o altă fetiță in ea, si o trântește cu fața în bara de protecție a patinoarului. Dințișorul definitiv, care abia încolțise s-a rupt…si Cristina îl căuta cu disperare pe jos…dintele meu, dintele meu….mi-am rupt dintele…

Pe lângă groaza că era dintele definitiv și altul nu-i va mai crește, mă îngrozea plânsul de durere al ei. Am liniștit-o cat am putut si am mers cu ea rapid acasă. După ce mi-am revenit din șoc am început să mă gândesc: „ Doamne, Tu întotdeauna mi-ai păzit-o pe Cristina, că așa mi-ai promis când am născut-o la 45 de ani, că vei avea grijă de ea și că n-o să chinui cu ea cum am chinuit cu ceilalți 3 copii….și eu te-am crezut, Doamne, că am văzut mâna Ta ocrotitoare in multe întâmplări…acum…iartă-mă, dar de ce ai îngăduit asta, Doamne? Doar știi cât de mult mă ocup eu de dinții copiilor, și știi si Tu cât de important era dințișorul acela definitiv…cum o să zâmbească ea fără un dinte…și chiar cel din față… , cum o să zâmbească unui băiat, fără un dinte? De ce n-ai păzit-o și de data asta ? doar mâna Ta nu era departe de ea?” Și cum spălam eu vasele la chiuvetă conversând cu Dumnezeu, numai ce mă scutură deodată ca un curent șoapta blândă a unui gând direct din raiul îngerilor…”Mana lui Dumnezeu nu era prea scurta, Nusa, ca să intervină, numai că, vezi tu, mai era o mână asupra ei care își cerea dreptul…era păcatul din viața ta care, știi bine, se răsfrânge asupra copiilor tăi…erai sub păcat și păcatul lucra în viața ta, cerându-și dreptul… Dumnezeu-Tatăl si-a retras mâna chiar de pe Fiul Său când acesta s-a făcut păcat pentru lume,( „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?”) cum era să și-o întindă asupra ta, când păcatul acela groaznic, stătea în inima ta? Ești sub păcat, și atâta timp cat vei ezita să mărturisești, păcatul își urmează cursul firesc…precis și sigur ca legea gravitației…Nu mâna Domnului era prea scurtă ca să intervină ci păcatul prezent te punea sub stăpânirea celui Rău, punând un zid între tine si Dumnezeu”.

M-am cutremurat la gândul că în mine lucra o forță mai mare decât puterea mea, da, dar nu mai mare decât puterea lui Hristos… ”gata, nu mai aștept șase zile, mâine dimineață îl sun pe părintele si cât mai urgent merg la spovedit! Gata! Cum am putut să mă gândesc că mai pot aștepta 6 zile??? Când numai după o zi uite ce grozăvie s-a abătut peste noi???”. Am adormit cu imaginea dințișorului rupt și cu hotărârea de a merge cat mai urgent la spovedit…

A doua zi, după câteva treburi obișnuite prin casă l-am sunat pe părintele și la glasul meu disperat m-a rugat să mai am răbdare o zi, căci a doua zi de dimineață urma să vină la biserică să spovedească mai multe credincioase, așadar să mai aștept o zi.

Tot mișcându-mă prin bucătărie, am mai făcut o poznă, am scurs o oală cu paste si din neatenție, m-am opărit la măna dreaptă…de usturime am scos un strigăt care i-a speriat pe toți din casă…”Auuuuuu!!!”. Mi-am pus pe rană tot ce știam că liniștește, de la ulei si sare la albuș de ou și cremă de gălbenele…degeaba, durerea mă făcea să mă zvârcolesc, iar în câteva ore o bășică uriașă a început să înflorească pe mâna mea. Mi-am propus să fiu cât pot de atentă întreaga zi la absolut tot ce fac așa încât să nu mai sparg capul cuiva sau să-mi mai rup si-un picior…grozav lucru păcatul în viața unui om…

Am dormit cum am putut, m-am perpelit cum am putut, iar a doua zi de dimineață m-am pregătit de mers la biserică citindu-mi rugăciunile cu atenție. La biserică, erau deja câteva doamne la spovedit, nu prea multe, dar tot avem nevoie de puțină răbdare până ajungeam. Mă uitam la mâna arsă și la bășica care se umflase și care durea cumplit…apoi la rândul care se subția din fața mea… ”da să mă întorc eu mai bine acasă și să las pe altă dată mărturisirea asta atât de grea pentru mine???” priveam mana arsă și un fior mă scutura…nu-i destul că și-a spart fata dintele din cauza mea? Ce mai voiam ? încă o mană arsă sau un cap spart?? Nu, trebuie să rămân la spovedit oricât de greu mi-ar veni. Broboane mari de transpirație mi-au răsărit pe față pe măsură ce mi se apropia rândul. Inima îmi bătea să-mi sară din piept….ce-o să zică părintele când i-oi spune ce-am făcut?? Nici mie nu-mi venea să cred că am putut fi în stare de-o faptă atât de rea d-apoi părintele…o să mă dea afară din biserică și gata cu mine… Doamne, ai milă de mine… Și cum încercam să îndrept eșarfa de pe cap, atingeam partea arsă a mâinii și durerea mă făcea să îndrăznesc , să merg la spovedit cu încă un pas, și încă un pas, și încă unul…Și deodată m-am trezit cu părintele față in față…Nu mai aveam nici o teamă, nici o rușine, simțeam pe pielea mea ce lucru groaznic e să ții păcatul în tine, indiferent de motiv, de rațiuni și îndreptățiri. L-am văzut pe părintele chemându-mă la el și am pornit spre el. După câteva minute, timp în care părintele m-a ascultat și sfătuit cu o înțelegere plină de dragoste, am oftat ușurată auzind cuvintele binefăcătoare ca un balsam pentru orice suflet împovărat. M-am ridicat din genunchi amețită de bucurie și eliberare…Am rămas câteva minute in biserică, mulțumind lui Dumnezeu pentru că am ajuns cu bine în casa Sa și pentru înțelepciunea părintelui, care nici nu s-a smintit nici nu m-a dat afară la auzul grozăviilor mele Îmi simțeam sufletul ușor și plin de pace, de aceea bucurie sfântă pe care numai împăcarea ți-o poate da. În timp ce mă uitam în jurul meu am simțit ceva cald curgând pe mâna mea…Era lichidul de la bășică, se spărsese, și acum îmi curgea pe mână…Era și normal să se spargă, gata cu păcatul, fusese tânguit, spovedit, și în final iertat! Eram eliberată și ce scumpă mi-era starea asta de eliberare! Zâmbeam gândindu-mă la câte griji îmi făcusem până să vin la părintele, că ce cumplit lucru am făcut, că o să mă dea părintele afară, că o să se smintească… și ce bine îmi era acum… Îmi simțeam sufletul curat ca lacrima lui Hristos! Am plecat acasă săltând de bucurie, cu speranța că voi găsi o soluție pentru toate problemele și promițându-mi tainic că niciodată, niciodată, nu voi mai ezita în a-mi mărturisi păcatul cât mai curând posibil, oricât de îngrozitor mi s-ar părea… Ceea ce câștigam amânând mărturisirea nu era decât tulburare si pătimire în trupul fizic, iar ceea ce pierdeam era imens: pacea, bucuria si mângâierea dată de un Dumnezeu care abia așteaptă să ierte!

” Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!”( Isaia 59:1,2)

”Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul.

De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada;

de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna.”( Isaia 1:18) căci

” Mai înainte de a Mă chema pe Mine, Eu le voi răspunde, și grăind ei încă, Eu îi voi fi ascultat!(Isaia 65:24)

Mai importantă decât căderea e ridicarea! Mai important decât păcatul e izbăvirea!

Mai importantă decât moartea e Învierea! Viața invinge Moartea, Lumina învinge Întunericul Bucuria învinge întristarea, și Mila lui Dumnezeu covârșește orice păcat! Amin!

Am scris aceasta povestire spre slava lui Dumnezeu!

Ingredientele unei minuni

La biblioteca la care lucrez, se aduc si ziarele cele mai dorite de cititori. Cei mai fideli cititori ai ziarelor sunt pensionarii care, după ce savurează rubrica de DECESE si cele cu anunțuri matrimoniale, simt nevoia să se desfete puțin și cu mine. Ce mai faceți , doamnă? V-au mai mărit bandiții ăștia salariile?
La ora 12 fix, pe poarta bibliotecii a intrat odată un om în stare de ebrietate. Primul impuls a fost să sun la Firma de securitate, dar ceva din privirea lui, ceva de o tristețe inimaginabilă m-a oprit. Târâia după el atâta tristețe că nu m-am putut liniști până nu am aflat. Lucrase mulți ani în Franța, ca muncitor pe un șantier. Venise acasă plini de bani, dar și-a găsit nevasta măritată cu cel mai bun prieten si băiatul plecat la facultate care nu-l mai recunoștea. Și el atunci ce să facă? S-a apucat de băut, pentru că atunci când bea, uita de toate. Pai nu e bine i-am spus eu , nu se vor rezolva problemele, încercați să vă reveniți, să va găsiți pe cineva cu care să mâncați, să petreceți timpul frumos împreună. Cine să se uite la mine? M-a întrebat trist? Am 50 de ani, nu mai prezint interes. Si-atunci ? Ce e de făcut ? Chiar nu știa, nu știa decât ca alcoolul îl făcea să uite, îi amorțea durerea sufleteasca pentru o scurtă perioada de timp, chiar dacă trezirea era și mai dureroasă. A continuat să facă asta zile în șir și eu îl priveam neputincioasă cum citea ziarele, cu ochii absenți, cum privea pe fereastra la vânt, la fulgii de zăpada și cum mergea apoi direct spre crâșma din cartier. Doamne, m-am rugat pentru atâția oameni din viața mea, pentru copii bolnavi, vecini, oare de ce nu mă pot ruga și pentru el ? Pai ce să mă rog m-am trezit eu deodată? Ce să mă rog? Da-i Doamne un suflet cu care să împartă infinita-i tristețe și jalea după nevasta și copilul pierdut? Nu, n-ar rezista nimeni! Atunci ce să mă rog? m-am rugat într-o seara cuprinsă de o milă infinită pentru el , caci la radioul care merge întruna în biblioteca s-a intonat Imnul Franței si el, s-a ridicat in picioare și si-a dus mana la inimă, și a cântat cu glas tare imnul. Apoi a hohotit intr-un plâns năprasnic, am venit lângă el și i-am șoptit: nu mai plângeți, v-ați amintit de prietenii din Franța? Nu doamnă, nu doamnă, nu, mi-am amintit ce gust avea pâinea pe care o mâncam in Franța, cu gândul că voi ferici femeia mea și băiatul…Franța a avut pentru mine gust de sarmale clocotinde în miez de seară si de mititei, pentru că așa mă făcea să cred femeia mea, acum eu în cine să mai cred? In ce să mai cred? Atât de mult mi-aș fi dorit să-l strâng în brațe, atât de mult…dar n-am făcut-o si pentru că n-am făcut-o, seara am stat pe genunchi pană când mi-au amorțit și m-am rugat Lui Dumnezeu: Doamne știi Tu mai bine ce e bun pentru el , Doamne da-i gândul cel bun, Doamne, nu-l mai lăsa pradă deznădejdii, Doamne, e singur ca un copac uitat, Doamne, ajuta-l. M-am așezat apoi în pat lângă fetița mea apoi și m-am gândit ce clipe de fericire trăiam eu alături de familia mea, de soțul meu, si omul acesta atâta singurătate, parca mi-era rușine. Într-o miime de secundă, m-am aruncat iar pe genunchi, Doamne, Tot eu sunt Nușa, gata, știu ce să-i dai…Doamne ia o zi de fericire din viața mea și dă-i-o lui , te rog Doamne , fă-mă pe mine să trăiesc o zi mai puțin de fericire și dă-i-o lui. Te rog Doamne, Nu sunt multe zilele mele de fericire , dar ia una , cea mai fericita zi și dă-i-o lui. M-am așezat iar în pat cu o mulțumire în suflet! Gata m-am rugat ! Noroc că înțelege Dumnezeu și dincolo de cuvinte! Halal rugăciune pentru o absolventă de Teologie. Of!
A doua zi, la 12 fix, a intrat el. Nu era băut, hopaa, mi-a ascultat Dumnezeu rugăciunea. Dar nu mai avea privirea senina, avea ceva straniu, ceva sălbatic în privire și instinctiv am pus mana pe butonul de alarmă fără să-l apăs. Doamna, mi-a zis, vreau să vă rog ceva. Pe mine? Da pe dv. Uitați, nu am băut nimic de doua zile , vreți să stați puțin de vorbă cu mine să-mi limpezesc gândurile? In legătura cu ce? Vreau să mă întorc în Franța, ce ziceți o fi bine? Pai dacă, aveți putere să mai lucrași acolo, cred că da. Mai aveți prieteni acolo? Si timp de 30 minute am întors pe toate fețe cum să fie mai bine pentru el. După ce s-a lămurit, m-a privit intens în ochi si mi-a zis. Vreau să vă mai rog ceva dar nu îndrăznesc…Mana mea a plecat automat spre butonul de alarmă. Spuneți va rog. Doamna, tot de doua zile nu am mâncat nimic, nimic. Am aici, in sacoșa asta plăcinte cu brânză. Vreți să mâncați cu mine o plăcintă ? Doamne, și eu care mă prăpădeam după plăcintele cu brânză , de eram în stare să vând sticle si borcane ca în copilărie. Sigur că da, o să mănânc cu plăcere. Am lăsat și buton și alarmă la o parte și am mâncat nu una ci două plăcinte calde cu miros de vanilie si de coajă de lămâie rasă. Cine le-a făcut? O vecina, i-am cumpărat eu de toate numai sa mi le facă si acum îmi miroase toată casa a plăcinte…ca in vremurile mele bune….si-o lacrimă îi juca în privire. Am mâncat plăcinta și m-am șters bine la gură de zahărul vanilat. Aveam fața plină de zâmbet. Si el la fel. Domnule D, îmi dați voie să vă fac ceva? Pai da, sigur, dar ce ?să vă strâng in brațe înainte de a pleca? A zâmbit trist și … Pe mine? Da, pe dv., așa ca înainte de plecare. Bine. Ne-am strâns în brațe și pentru prima dată pașii săi nu au mai luat-o spre crâșma prăpădită din deal, ci spre vale spre casa sa care mirosea toată a plăcinte. Peste doua săptămâni am primit un mesaj pe facebook. Sunt , D, sunt in Franța și sunt FERICIT ! Prima zi din noua mea viață poartă chipul dumneavoastră si un gust puternic de plăcintă cu brânză mâncate în doi . Va mulțumesc !
Am respirat ușurată! Așadar, ziua de fericire mi-a fost dată înapoi, in duh de viață care nu înșeală căci poartă amprenta: Made by God! Cat ne costă o minune? O minune care poate schimba viața unui om? Un om pentru care a murit Hristos? Pai sa vedem: Avem nevoie de :

O zi mohorâta de iarnă,
Un om singur si trist
O bibliotecară visătoare
Un buton de alarmă
Si neapărat o plăcintă cu brânză cu aromă de vanilie si de coajă de lămâie rasă.

POCĂITA

Frigul tăios de iarna si zăpada sclipitoare din lumina farurilor anunțau cum nu se poate mai bine sărbătoarea Ignatului de a doua zi. In aer plutea un farmec si-o bucurie desprinse parca din povesti. In piețe se vindeau brazi de iarna iar la prăvălii se formau cozi interminabile pentru portocalele ce urmau sa fie dăruite de Crăciun. Copiii repetau colindele învățate de la bunici și așteptau cu sufletul la gura noaptea de Crăciun. Stăteam la geamul ferestrei de la bucătărie si observam fețele roșii ale gospodinelor care scoteau mâncarea la răcorit…ce vreme frumoasă e așteptarea Crăciunului!Tata m-a trezit din visare si m-a întrebat daca vreau să merg cu el la o cârciumă din apropiere ca sa cânte din acordeon să facă niște bănuți de Crăciun… să avem si noi niște sărmăluțe, cozonac, plăcinte…Intr-o clipită am fost gata, cum era să-l las eu pe tata singur la o asemenea încercare! Pe drumul către cârciumă, îi țineam mâna tatei cât mai strâns în a mea, de parca aș fi vrut sa-l încurajez, că iarna asta e așa de frumoasă si Crăciunul se apropie …și parca viața toată devenea un pic mai bună. Mi-am deschis gura larg și am început să prind fulgii de zăpadă pe limbă…- Uită-te, tată, am prins iarna în gura mea…uită-te!…- Și ce ești așa de fericită pentru o gură de zăpadă??…Cum să nu fiu fericită daca sunt in vacanta, afara ninge si in curând vine Crăciunul cu miros de cozonaci si cu portocale si bomboane in brăduțul din casă…Cu gândul acesta in minte m-am trezit cu un bulgare de zăpadă in spate… Era o fetiță cât mine de mare, o cunoșteam, i se spunea ”pocăita” , zâmbea cu fața fericită…”Așa e iarna!”… am adunat zăpadă in mânuțe și am făcut si eu un bulgare pe care l-am aruncat spre ea cu aceeași vorbă: așa e iarna…Jocul a continuat cu râs și veselie până când mâna tatei m-a tras blând deoparte…” ne grăbim, acușica se întunecă, să mergem la cârciumă!” Aș fi vrut să mă mai joc cu ea, dar și ea era cu mama ei si probabil că se grăbeau la cumpărături. Mama nu m-ar fi lăsat să mă joc cu ea. Îmi zicea ca e pocăită si să mă feresc de ea. Nu înțelegeam de ce, vorbea așa de blând si de frumos…ce-mi păsa mie că e pocăită dacă vorbea frumos cu noi, nu ne înjura , nu ne arăta cu degetul că suntem țigani…ce era rău că mergeau la altă biserică?…Am ajuns la cârciuma din cartier si tata m-a rugat sa stau cat mai spre ușă ca de obicei, pentru că înăuntru era fum gros de țigară și-mi făcea rău. M-am așezat în așa fel încât să-l văd si pe tata si lumea de dincolo de fereastra cârciumii, mai ales zăpada și fulgii mari care cădeau din cer.Priveam de minute bune fereastra în timp ce-l auzeam pe tata cântând, unii trecători, care mă vedeau stand in marginea cârciumii îmi făceau din mana și bucuroasă, le făceam si eu. Prin fata cârciumii, a trecut pășind încet doamna pocăită cu fetița ei de mana si văzându-mă, mi-au făcut amândouă din mana…le-am făcut si eu….Ele mi-au făcut semn să ies afara…Am deschis foarte puțin ușa restaurantului si le-am spus șoptit:- Nu pot sa ies, trebuie să stau aici cu tata până termină de cântat, nu pot să-l las singur… – Ah…înțeleg, a spus doamna pocăită cu glasul blând si cu un licăr de zâmbet in privire, înțeleg! Păi…știi ce? Uite, intrăm noi la tine să stăm puțin de vorbă.Si au intrat împreună in cârciuma plină de miros de băutură si fum de țigara. M-am panicat de-a dreptul pentru ca mama îmi spusese să nu vorbesc cu doamna si nici cu fata ei , că erau pocăite si încercau să atragă oamenii la biserica lor…- Și ce e așa de rău în asta? o întrebam pe mama. E rău să meargă oamenii la biserică?- Nu este rău, doar că biserica lor e diferită de a noastră, noi suntem ortodocși, ei sunt pocăiți…și cu asta am terminat!- Păi da, dar și noi suntem țigani și lumea se ferește de noi… deși suntem tot oameni…ce daca sunt pocăiți? Nu sunt și ei tot oameni?- Am terminat! spunea mama cu ton amenințător. Nu te joci cu ei și gata ! Ar fi culmea după ce că suntem țigani, să mai fim si pocăiți…Așa a ajuns să se nască în mintea mea ideea că a fi pocăit e ceva cu mult, mult mai rău decât a fi țigan… Numai că acum , femeie aceasta, așa pocăită cum era ea si cu fata ei au intrat la mine in cârciumă, și eu ce era să fac? Sa nu vorbesc cu ele? Nici vorba…- Ce faci tu aicea fetiță dragă?- V-am spus, îl aștept pe tata să facă niște bani ca sa avem si noi de Crăciun sarmale pe masa… am spus eu exact ce o auzeam pe mama spunând prin casă. Știți, tata crede că eu îi port noroc, de câte ori vin cu el, câștigă mulți bani, si oamenii nu-l bat, nu-i vorbesc urât…- Ah, da, înțeleg a spus doamna cu glasul blând. Dar de ce sa se poarte urat cu el? Doar nu face altceva decât să cânte din acordeon, nu ? – Da, exact , dar vedeți dv, oamenii nu vad la el decât ca este cocoșat, ghebos, si nu știu de fapt ca este cel mai bun povestitor de povești… în fiecare seară ne spune povesti, știe si să citească din carte dar el ni le spune din gura…- Am înțeles, dar uite, vreau sa te întreb ceva…tu o sa mergi de Ajunul Crăciunului cu colindatul?- Pai …știți, eu… eu știu să cant, dar nu știu să colind…si-apoi chiar daca as ști să colind cine ne-ar primi pe noi?- Noi te-am primi daca vei veni la noi , mi-a spus fetița ei, ba mai mult, daca vrei pot sa merg cu tine cu colindatul, doar daca vrei… – Sigur ca vreau, o sa-l întreb pe tata după ce termină de cântat… dar …știți de fapt eu nu știu nici un colind…- Te învățam noi, vrei? – Vreau, da, dar aici, in restaurant?- Da, il cântam încetișorSi ușor, ușor au început sa colinde :Ia sculați voi ce dormiți, florile dalbe,Îngerii să-i auziți, florile dalbe,Cum vă cântă de frumos, florile dalbe…De nașterea lui Hristos, florile dalbe…Am fredonat ușor acea strofă si sufletul mi s-a încălzit deodată de o căldura neștiută până atunci. Trăgeam cu coada ochiului la tata care cânta in celălalt capăt al restaurantului o sârbă aprigă, in timp ce un mesean îl întreba cu glas răgușit daca știe melodia ”Constantine, Constntine… Da, o știa…- Trecem la a doua strofă?- Da, trecemAuziți un glas de sus, florile dalbe…Astăzi s-a născut Iisus, florile dalbe, Îngerii cu glasul lor, florile dalbe…Va vestesc Mântuitor, florile dalbe..
Ochii mi s-au umplut de lacrimi…Pentru prima dată in viața mea, înțelegeam ce înseamnă de fapt Crăciunul. Nu era doar o zbatere a familiei să avem cozonac si sarmale si salată beof, lucruri atât de rare si de râvnite in familia noastră ci era o bucurie a familiei, o fericire de nedescris in cuvinte că s-a născut un Dumnezeu care va avea grijă de noi, că vom fi pururi fericiți, oricare ar fi chinurile noastre, oricare ar fi nenorocirile noastre, oricare ar fi durerile prin care trecem…S-a născut Mântuitor si ne-a umplut inima de o putere noua care va face din viața noastră o viață mai bună…Cu El, cu Emanuel, vom reuși să fim copii mai buni, părinți mai buni, si chiar țigani mai buni… Nu vom mai lupta să fim fericiți căci vom fi oricum, doar avându-l pe El în inima noastră…Asta am înțeles eu atunci in acea seara de decembrie printre cântece de petrecere si miros de bere si mititei…intr-un colț de cârciumă afumată, prin gura unei femei pocăite, se năștea Hristos în inima mea…Peste ani si ani, când mă purificase suficient de tare suferința si durerea, mi-am adus aminte de femeia aceasta si de fetița ei si ca o mulțumire pentru ceea ce a făcut ea pentru mine, am spus Da! Lui Dumnezeu ! Numai cineva care a cunoscut stigmatul in toată puterea lui, care a fost bătut, umilit, si nedreptățit ani de-a rândul pentru culoarea pielii lui va putea înțelege câtă forță și dragoste de Dumnezeu mi-au trebuit ca, după ce ai suferit o viață pentru un stigmat nedrept, să-ti adaugi tu singură, nesilită de nimeni , un alt stigmat…acela de pocăit, de copil al lui Dumnezeu, oricât de multe vor fi durerile, umilințele, batjocura familiei și a prietenilor…,,nu era destul că era țigancă, acuma mai e și pocăită….” ”Cine cu cunoaște setea si durerea ascunse într-un bulgăre de sare…să stea deoparte!”Tata s-a oprit la un moment din cântat si a venit spre mine. Eu plângeam si râdeam in același timp.- Tată…a intrat fericirea in inima mea. Mă lași să merg cu colindatul cu ele? Te rog , tată, te rog…Tata s-a uitat bănuitor și rezervat, analizând din cap până la picioare pe femeia cu baticuț pe cap si cu fusta lungă până la pământ… și cu o fetiță de mână… Femeia s-a uitat si ea la tata, cu acordeonul pe un umăr, cu pantofii tociți și rupți , cu o cocoașă mare in spate… și cu o fetiță de mână… O singură secundă a durat cercetarea aceasta, pentru că femeia a întins o mână spre tata si i-a spus cu același glas blând ” Domnul să vă binecuvânteze ! Cântați foarte frumos!”Tata a întins si el mana fără să știe ce să spună și a zâmbit. A zâmbit si femeia! Câștigasem. Zâmbetul lor imi spunea asta . Voi merge la colindat in seara de Ajun! Eram cel mai fericit copil din lume….Si asta cu atât de puține cuvinte… Cuvintele acestei femei au avut puterea să schimbe un copil din mahalaua singurătății in raiul nemuririi lui Iisus Hristos!Așa cum obișnuiam de fiecare data, pe drumul spre casă, tata imi povestea ce mâncăruri vom face cu banii câștigati si ce dulciuri vom cumpăra pentru fratii mei…Pentru prima dată nu-l mai ascultam pe tata vorbind ci fredonam in gand colindul proaspăt invățat ca să mi se imprime in minte și melodia și versurile…Si cuprinsă de un fior tainic am îndrăznit să-L rog ceva pe acel Mântuitor despre care abia ce aflasem că s- a născut ca noi să fim fericiți…L-am rugat fierbinte ca nimeni, niciodata să nu mai arunce in tata cu sarmale in timp ce cânta prin restaurante… si să facă El cumva , ca eu , niciodată, dar niciodată să nu-mi câștig banii cântând prin restaurante, iar dacă voi avea vreodată copii, niciodată, dar niciodată să nu sufere așa cum am suferit eu că sunt cu pielea neagră…să fie toți blonzi și cu ochii albaștri! Îi strângeam strâns mâna tatei în timp ce vorbeam cu Dumnezeu , iar tata din când in când mi-o strângea si el la fel de tare așa că la un moment dat nu mai știam daca cel care mă strângea de mână era tata sau Dumnezeu…Aveam să aflu peste ani și ani.. când îmi învățam copiii(toți blonzi și cu ochii albaștri) colinde de Crăciun, că da, Dumnezeu se poate naște în inima oricărui om si-ți aude șoapta oricât de înceata ar fi ea… și că ceea ce rămâne în urma ta nu este ceea ce afișezi în fața oamenilor ci ceea ce scrii in sufletele lor!Ca un arc peste timp , in fiecare Crăciun îi spun in gând acelei femei cu care am colindat intr-o noapte a copilăriei mele cel mai frumos colin de pe pământ:” Dumnezeu să vă binecuvânteze, doamnă dragă ! Cantați așa de frumos!”Îngerii cu glasul lor, florile dalbe,Va vestesc Mântuitor, florile dalbe…Fiecare om pe care-l întâlneşti în viața ta e menit să te facă fericit! Sau..să te învețe ceva care te va face fericit. Cu o singură condiție: sa-l iubeşti, sa-l accepți aşa cum e el, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu! Si dacă poți, să-l faci un pic mai bun cu iubirea ta! Aşadar, întinde mâna şi fă să înflorească clipa veşniciei caci nu se ştie dacă cel ce-ți strănge mâna e aproapele tău sau Dumnezeu…