Sunt o credincioasa cu o viața normală. Cu căderi si ridicări asemeni fiecărui om. Credeam c-am învățat în atâția ani de mers la biserica, toate etapele spovedaniei si ale împărtășaniei… toata frământarea dinaintea spovedaniei si toata bucuria lăuntrica de nedescris din momentul dezlegării. Si totuși…
Cu o repeziciune de nedescris, un păcat groaznic s-a abătut asupra mea. Mai întâi în gând, firește. Nu am avut suficient timp sa conștientizez că ceea ce gândesc eu, în justificarea mea, e „strâmb”, ci abia după ce-am săvârșit fapta mi s-a descoperit păcatul în toata urâțenia lui. Îngrozita de gestul pe care l-am făcut, am încercat un scenariu urgent de spovedanie. Nu, nu se poate sa mărturisesc așa ceva în fata părintelui. Se va sminti bietul om când va auzi… ”cum tocmai dumneavoastră doamna Nușa…se poate…da cum de-ați căzut in cursa asta, că doar aveți ceva ani de nevoință…vai, nu pot să cred așa ceva”… îmi imaginam eu spusele părintelui ,mă perpeleam toată noaptea în dialoguri cu mine si părintele. După ce-am meditat o noapte întreaga la a-l suna sau nu, pe părintele duhovnic si să-i cer ajutorul prin spovedanie, m-am hotărât in inima mea sa amân momentul pentru ca mai erau fix 6 zile și începea postul Crăciunului. Ce să-l mai deranjez eu pe părintele cu neghiobiile mele, omul are treabă, are problemele lui, lasă că mă spovedesc eu peste 6 zile așa cum fac de fiecare data, la începutul si sfârșitul postului. Numai că uitasem că păcatul prinde grozav de repede rădăcină în inima omului și ceea ce-ar fi putut sa-mi aducă ușurarea si pacea s-a transformat in groază si suferință. Credeam c-am câștigat 6 zile de repaus când de fapt nenorocirea pândea la ușă.
Mi-am amorțit conștiința notându-mi în caietul meu de taină pe care l-am denumit ”Jurnalul Păcatelor”, întreaga faptă, în cele mai mici detalii. Acest Jurnal, l-am ființat cu mulți ani înainte, când observasem ceva tainic…atunci când săvârșeam un păcat, mă îngrozea durerea c-am întristat fața lui Dumnezeu, dar, de la momentul săvârșirii și pana in clipa spovedaniei, păcatul își pierdea din grozăvia lui, nu mă mai tulbura așa de tare, se estompa ușor, ușor si chiar când il spovedeam îmi dădeam seama ca nu aveam același regret, ca in clipa când Duhul Sfanț mă conștientiza că l-am comis. Așa ca, nici una nici două, am intrat in prima librărie si mi-am cumpărat un caiet cu spirală, adică să pot scrie in el ca un jurnal , cu dată si descrieri exacte ale păcatului, iar atunci când merg la spovedanie, să rup foaia cu însemnări si s-o citesc in fata duhovnicului exact așa cum a fost ea scrisă când mă străpungeau părerile de rău pentru faptele făcute.
Si chiar a doua zi, după ce am luat hotărârea să mai aștepte păcatul 6 zile până va pieri din inima mea, am început să mă gândesc la diferite scenarii despre cum sa-i spun eu părintelui ce-am făcut, să nu leșine bietul meu pe scaunul de spovedanie, sau cine-știe, poate îmi spune să îmi găsesc alt duhovnic că el nu mă mai rabdă așa păcătoasă…
Si ce sa vezi…păcatul din mine își cerea dreptul…în aceeași zi, un lucru groaznic abătându-se asupra mea. Fetița mea Cristina m-a rugat să merg cu ea la patinoar, că este foarte frumos, si e păcat de patinele pe care i le cumpărasem. Sigur, hai sa mergem, i-am zis. Și cum stăteam eu pe patinoar și mă uitam la ea, numai ce văd deodată cum se izbește o altă fetiță in ea, si o trântește cu fața în bara de protecție a patinoarului. Dințișorul definitiv, care abia încolțise s-a rupt…si Cristina îl căuta cu disperare pe jos…dintele meu, dintele meu….mi-am rupt dintele…
Pe lângă groaza că era dintele definitiv și altul nu-i va mai crește, mă îngrozea plânsul de durere al ei. Am liniștit-o cat am putut si am mers cu ea rapid acasă. După ce mi-am revenit din șoc am început să mă gândesc: „ Doamne, Tu întotdeauna mi-ai păzit-o pe Cristina, că așa mi-ai promis când am născut-o la 45 de ani, că vei avea grijă de ea și că n-o să chinui cu ea cum am chinuit cu ceilalți 3 copii….și eu te-am crezut, Doamne, că am văzut mâna Ta ocrotitoare in multe întâmplări…acum…iartă-mă, dar de ce ai îngăduit asta, Doamne? Doar știi cât de mult mă ocup eu de dinții copiilor, și știi si Tu cât de important era dințișorul acela definitiv…cum o să zâmbească ea fără un dinte…și chiar cel din față… , cum o să zâmbească unui băiat, fără un dinte? De ce n-ai păzit-o și de data asta ? doar mâna Ta nu era departe de ea?” Și cum spălam eu vasele la chiuvetă conversând cu Dumnezeu, numai ce mă scutură deodată ca un curent șoapta blândă a unui gând direct din raiul îngerilor…”Mana lui Dumnezeu nu era prea scurta, Nusa, ca să intervină, numai că, vezi tu, mai era o mână asupra ei care își cerea dreptul…era păcatul din viața ta care, știi bine, se răsfrânge asupra copiilor tăi…erai sub păcat și păcatul lucra în viața ta, cerându-și dreptul… Dumnezeu-Tatăl si-a retras mâna chiar de pe Fiul Său când acesta s-a făcut păcat pentru lume,( „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?”) cum era să și-o întindă asupra ta, când păcatul acela groaznic, stătea în inima ta? Ești sub păcat, și atâta timp cat vei ezita să mărturisești, păcatul își urmează cursul firesc…precis și sigur ca legea gravitației…Nu mâna Domnului era prea scurtă ca să intervină ci păcatul prezent te punea sub stăpânirea celui Rău, punând un zid între tine si Dumnezeu”.
M-am cutremurat la gândul că în mine lucra o forță mai mare decât puterea mea, da, dar nu mai mare decât puterea lui Hristos… ”gata, nu mai aștept șase zile, mâine dimineață îl sun pe părintele si cât mai urgent merg la spovedit! Gata! Cum am putut să mă gândesc că mai pot aștepta 6 zile??? Când numai după o zi uite ce grozăvie s-a abătut peste noi???”. Am adormit cu imaginea dințișorului rupt și cu hotărârea de a merge cat mai urgent la spovedit…
A doua zi, după câteva treburi obișnuite prin casă l-am sunat pe părintele și la glasul meu disperat m-a rugat să mai am răbdare o zi, căci a doua zi de dimineață urma să vină la biserică să spovedească mai multe credincioase, așadar să mai aștept o zi.
Tot mișcându-mă prin bucătărie, am mai făcut o poznă, am scurs o oală cu paste si din neatenție, m-am opărit la măna dreaptă…de usturime am scos un strigăt care i-a speriat pe toți din casă…”Auuuuuu!!!”. Mi-am pus pe rană tot ce știam că liniștește, de la ulei si sare la albuș de ou și cremă de gălbenele…degeaba, durerea mă făcea să mă zvârcolesc, iar în câteva ore o bășică uriașă a început să înflorească pe mâna mea. Mi-am propus să fiu cât pot de atentă întreaga zi la absolut tot ce fac așa încât să nu mai sparg capul cuiva sau să-mi mai rup si-un picior…grozav lucru păcatul în viața unui om…
Am dormit cum am putut, m-am perpelit cum am putut, iar a doua zi de dimineață m-am pregătit de mers la biserică citindu-mi rugăciunile cu atenție. La biserică, erau deja câteva doamne la spovedit, nu prea multe, dar tot avem nevoie de puțină răbdare până ajungeam. Mă uitam la mâna arsă și la bășica care se umflase și care durea cumplit…apoi la rândul care se subția din fața mea… ”da să mă întorc eu mai bine acasă și să las pe altă dată mărturisirea asta atât de grea pentru mine???” priveam mana arsă și un fior mă scutura…nu-i destul că și-a spart fata dintele din cauza mea? Ce mai voiam ? încă o mană arsă sau un cap spart?? Nu, trebuie să rămân la spovedit oricât de greu mi-ar veni. Broboane mari de transpirație mi-au răsărit pe față pe măsură ce mi se apropia rândul. Inima îmi bătea să-mi sară din piept….ce-o să zică părintele când i-oi spune ce-am făcut?? Nici mie nu-mi venea să cred că am putut fi în stare de-o faptă atât de rea d-apoi părintele…o să mă dea afară din biserică și gata cu mine… Doamne, ai milă de mine… Și cum încercam să îndrept eșarfa de pe cap, atingeam partea arsă a mâinii și durerea mă făcea să îndrăznesc , să merg la spovedit cu încă un pas, și încă un pas, și încă unul…Și deodată m-am trezit cu părintele față in față…Nu mai aveam nici o teamă, nici o rușine, simțeam pe pielea mea ce lucru groaznic e să ții păcatul în tine, indiferent de motiv, de rațiuni și îndreptățiri. L-am văzut pe părintele chemându-mă la el și am pornit spre el. După câteva minute, timp în care părintele m-a ascultat și sfătuit cu o înțelegere plină de dragoste, am oftat ușurată auzind cuvintele binefăcătoare ca un balsam pentru orice suflet împovărat. M-am ridicat din genunchi amețită de bucurie și eliberare…Am rămas câteva minute in biserică, mulțumind lui Dumnezeu pentru că am ajuns cu bine în casa Sa și pentru înțelepciunea părintelui, care nici nu s-a smintit nici nu m-a dat afară la auzul grozăviilor mele Îmi simțeam sufletul ușor și plin de pace, de aceea bucurie sfântă pe care numai împăcarea ți-o poate da. În timp ce mă uitam în jurul meu am simțit ceva cald curgând pe mâna mea…Era lichidul de la bășică, se spărsese, și acum îmi curgea pe mână…Era și normal să se spargă, gata cu păcatul, fusese tânguit, spovedit, și în final iertat! Eram eliberată și ce scumpă mi-era starea asta de eliberare! Zâmbeam gândindu-mă la câte griji îmi făcusem până să vin la părintele, că ce cumplit lucru am făcut, că o să mă dea părintele afară, că o să se smintească… și ce bine îmi era acum… Îmi simțeam sufletul curat ca lacrima lui Hristos! Am plecat acasă săltând de bucurie, cu speranța că voi găsi o soluție pentru toate problemele și promițându-mi tainic că niciodată, niciodată, nu voi mai ezita în a-mi mărturisi păcatul cât mai curând posibil, oricât de îngrozitor mi s-ar părea… Ceea ce câștigam amânând mărturisirea nu era decât tulburare si pătimire în trupul fizic, iar ceea ce pierdeam era imens: pacea, bucuria si mângâierea dată de un Dumnezeu care abia așteaptă să ierte!
” Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!”( Isaia 59:1,2)
”Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul.
De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada;
de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna.”( Isaia 1:18) căci
” Mai înainte de a Mă chema pe Mine, Eu le voi răspunde, și grăind ei încă, Eu îi voi fi ascultat!(Isaia 65:24)
Mai importantă decât căderea e ridicarea! Mai important decât păcatul e izbăvirea!
Mai importantă decât moartea e Învierea! Viața invinge Moartea, Lumina învinge Întunericul Bucuria învinge întristarea, și Mila lui Dumnezeu covârșește orice păcat! Amin!
Am scris aceasta povestire spre slava lui Dumnezeu!