Etichetă: lenuta neacsu

Mi-a fost dat să mă îmbogățesc cu o experiență duhovnicească atât de prețioasă încât simt iarăși nevoia să o împărtășesc cu voi. Cu atât mai mult cu cât ea s-a petrecut într-o zi care nu anunța nimic bun de dimineață. Ploaia, vântul și frigul nefiresc dintr-o zi de vară ce doar cu o zi în urmă părea caniculară, mă făceau să-mi doresc să zăbovesc în căldura patului si în mirosul de busuioc emanat de o crenguță pusă cu dragoste de sotul meu pe noptieră. M-am ridicat totuși din pat încercând să fac un pact cu mine însămi: ”uite cu facem Nușica dragă…doar 3 case să recenzezi azi, ca să nu rămână ziua pierdută și apoi te întorci la căldurica patului… ce zici? Facem pactul? ” Facem! mi-am răspuns în gând, dar atât, 3 case!!! niciuna in plus, niciuna în minus!”

Am ieșit din casă târâindu-mi picioarele și încercând să-mi trișez conștiința încă de la poartă… și dacă aș recenza eu doar 2 case …??? Conștiința, nu și nu, ai zis 3 case, 3 case să fie!

Întâmplarea a făcut ca primele două case să le recenzez destul de greoi, cu multe persoane in locuință , cu multe explicații suplimentare pentru fiecare întrebare adresată, așa că imediat ce am ieșit pe poartă am încercat iar să mă trișez: „Hai că n-o fi foc dacă nu mai fac și a treia casă… nici nu mi-am băut ceiul… și parcă mă încearcă și o senzație de foame…. Parcă mă ia și cu amețeală… să nu cad din picioare în curtea omului… mai știi? Vrei să creadă oamenii c-am băut de dimineață??? Ia fă tu Nușica, stânga-împrejur și du-te la căldurica de acasă…. hai, gata pe ziua de azi!” Și în timp ce mă pregăteam s-o șterg acasă, mi se opresc ochii în curtea unei case de o frumusețe ireală. Nu casa, ci grădina era de un farmec aparte care trăda o grijă și o dragoste prețioasă. Jumătate din grădina era cu flori, cu tufe de trandafiri de toate culorile, roz, galbeni și albi, iar cealaltă jumătate era cu straturi de salată. Erau atît de perfecte straturile, salata era atât de verde și emana așa o prospețime încât mi s-a făcut brusc foame! Distanța dintre straturile cu salată era milimetric trasată, exact cât să încapă un picioruș de femeie să le ude… Hopa! mi-am zis, aici șade o femeie cu multă dragoste în suflet dacă si-a dăruit atât de frumos timpul unor straturi de salată care azi sunt și mâine nu… În timp ce meditam folosofic la straturile de salată, din cerdacul casei își face apariția o doamnă în vârstă sprijinită in baston.

• Poftiți, vă rog intrați, că nu am câine și nici poarta nu e încuiată, Intrați, intrați că de când vă așteptam să veniți și pe la noi…
• Buna dimineața, vă admiram florile și straturile de salată…
• Oh, astea sunt bucuria mea, și totodată îndreptarea mea, hai intrați

Odată ajunsă în casă observ un domn într-un fotoliu, soțul doamnei, privind in gol.

• El e soțul meu, vă poate răspunde la orice întrebare din chestionar, că de auzit aude, doar că nu vede, e orb

Îl privesc pe domnul din fața mea cum zâmbește cald și așteaptă răbdător să răspundă la întrebările din chestionar. Cu mâinile sprijinite pe brațele fotoliului mă îmbie parcă sâ-l întreb. Răspunde calm, binevoitor și nu ratează nici o ocazie să-și declare dragostea față de sotia sa… anul când ne-am căsătorit? Vreți să spuneți anul când ne-am indrăgostit…oh, cum să fiu la a doua căsătorie?, doamna e marea dragoste a vieții mele… și tot așa. Când ajung să o întreb pe doamna câți copii a născut, doamna oftează din toți rărunchii iar zambetul luminos al domnului se stinge pentru o clipă.

• Am pierdut un copil , doamnă din cei trei pe care i-am născut, de asta și-a pierdut soțul meu vderea! A plâns si iar a plâns până a ajuns să orbească…grea încercare a fost pentru noi! Au rămas doi copii în urmă, de care avem noi grijă acum împreună cu nora mea.

Imi îndrept privirea spre un aparat chiar lângă patul doamnei si doamna se simte datoare să răspundă:

• E aparatul pentru astm bronșic, atunci când mă sufoc, când fac crize… vai ce rău e atunci!… îmi spune cu fața numai zâmbet, un zâmbet care mă deconcentrează pentru că nu știu cum poate zâmbi vorbind despre un lucru atât de rău…
• Acolo în chestionarul dv. nu sunt și întrebări legate de bolile noastre ale pensionarilor, ceva de genul: de câte boli cronice suferiți? Câte medicamente luați pe zi? Nu? Nu sunt întrebări din astea?… nu sunt desigur, că aunci ar fi trebuit un chestionar kilometric… ia uitați aici, acesta este raftul cu medicamentele mele, iar acolo cu medicamentele sotului, pentru inimă, avem hipertensiune, pentru ficat, pentru diabet… ehe, dacă vă înșir toate bolile noastre stăm aici până dimineață… dar ceea ce-i mai grav, nu se vede, e durerea pe care o purtăm în suflet de la moartea fiului… De atunci mă sprijin in baston, că am uitat, am si două proteze la șolduri, la ambele… eh, sunt bogată tare, ce să mai vorbim! Nu-i așa dragul meu? Il întreabă pe soț cu fața numai zâmbet
• Așa e, scumpa mea, de accea și mai mult te iubesc!

Mă simt pierdută în fața atâtor necazuri și atâtor boli, si simt nevoia să consolez printr-o vorbă:

• Mă surprinde totuși optimismul dv. în fața atâtor probleme de sănătate… parcă toate greutățile pământului au năvălit peste familia dv.
• Oh, nu, deloc, nu vă lăsați înșelată, nu greutățile pământului m-au răpus pe mine, cu acelea am învățat să lupt si le-am învins, am cerut putere de la Dumnezeu și El mi-a dat!, mi-a răspuns la rugăciune, așa cum cerut! Bunătățile pământului revărsate asupra mea, din dragoste și prețuire, acelea m-au răpus pe mine! Pentru că pentru acelea nu m-am rugat, să-mi dea Dumnezeu înțelepciune să le gestionez corect și primindu-le într-un mod egoist, m-au răpus încetul- cu încetul… Da, da, luați aminte că sunteți tânără si poate aveți copii, nu greutățile pământului îl răpun pe om ci bunătățile pământului neînțelese în mod duhovnicesc ca daruri ale lui Dumnezeu!

Rămân câteva minute năucă, străpunsă de înțepciunea femeii ce-și rostise cuvintele într-un mod atât de simplu și firesc… Privesc tableta de pe genunchi repetând ca un ecou cuvintele femeii cu dorința de-a mi se imprima în suflet. Ca în paradoxul lui Zenon, săgeata atinsese ținta fără să iasă din arc. Încărcătura emoțională cu care fuseseră rostite cuvintele, mai înainte de a le pătrunde sensul, atinseseră inima: Nu greutățile pământului, ci bunătățile lui, acelea îl răpun pe om! Și pentru ca povestea să nu rămână înnodată,, începe să povestească:

• Vedeti dv. domnită, am avut parte de un soț foarte iubitor, prin el mi-a arătat Dumnezeu cât de mult mă iubește, numai că eu n-am știut să răspund cu dreaptă-socoteală atențiilor lui i de multe ori, pradă egoismului, am ales să mă bucur singură de ceea ce-ar fi trebuit să împart cu semenii mei. Îmi aducea aproape zilnic flori si prăjituri, plăcinte calde, covrigi însiropați sau șerbet…bunătăți care se găseau pe-atunci prin magazine… Le luam pofticioasă și le mâncam uitând de multe ori să le împart chiar cu el sau o vecină… o prietenă, cineva drag… Și uite-așa m-am trezit cu diabet, adică am devenit foarte, foarte dulce! Apoi am început să nu mai merg pe jos ci să-l rog să mă ducă el cu mașina la serviciu chiar dacă trebuia să facă un ocol foarte mare…așa am ajuns cu proteze la ambele șolduri, lipsa de activitate si atrofierea treptată a mușchilor…bunătățile pământului mi-au adus și hipertensiunea, problemele la rinichi, la ficat, sunt bogată! Ce mai!… și zâmbește cu fața spre soțul său drag!În clipa aceea camera s-a umplut de lumină! O lumină pe care o răspândeau ochii lipsiți de vedere ai sotului său, lumina dragostei care învăluie, încălzește și mângâie… o lumină lină ce n-a știut să țină cont de greutăți, distanțe sau oboseală, o lumină care a rămas întipărită pe fața bărbatului său preț de o clipă și pe care fără să vrea, asemenea luminii de pe Tabor, mă cuprinsese și pe mine făcându-mă părtașă fiorului mistic transmis de emoția cu care a rostit cuvintele: „Te voi iubi întotdeauna, până la sfârșit, așa cum ti-am promis!” O lumină ce ne-a cuprins pe toți trei unindu-ne în cupola unei emoții ce mi-aș fi dorit să nu-și cunoască vreodată sfârșitul!Dumnezeu îi făcuse sufletul-pereche care să i se potrivească perfect și i-l trimisese inaintea sa, de aceea bărbatul știa că această potrivire va fi veșnică, oricât de mare ar fi intunericul din viața sa!. Invățase să iubească și fără să vadă!

M-am trezit cu greu din reverie și mi-am spus că e timpul să plec, să las bucuria celor două suflete să se prelungească în feeria unei amiezi plină de romantism.

Doamna m-a condus spre poartă, soptindu-mi ca o rugăciune să nu uit niciodată cât de vulnerabili suntem si cât de ușor cădem pradă bunătăților pământului. I-am promis că îmi voi aduce aminte de ea într-un mod care să-i înveșnicească numele si i-am mulțumit încă odată pentru lectia de iubire la care fără să vreau am asistat. Abia ieșită pe poartă, o văd pe doamnă cum se indreaptă cu pași mici spre straturile de salată. Rămân o clipă pe loc și o admir cu câtă delicatețe atinge solul dintre straturi… intr-o tăere deplină, din adâncul căreia putea să deslușească și glasul ierbii, și-al păsării, și-al frunzelor de salată…transformăndu-le pe toate în nescrise enaghelii ale păcii eterne. Toată suferința și durerea ei nu s-au stins în gol ,ci au crestat în coaja tare a vieții sale până la miezul care ascundea înțelegerea rostului divin, transfigurat acum într-un zâmbet care-i lumina fața. Inainte de-a mă îndepărta de poarta gospodăriei am rostit o rugăciune în gând, cu ochii țintă la femeia cea înțeleaptă și cu cele mai sfinte straturi de salată pe care le văzusem vreodată:

”Ajută-mă , Doamne, să fac față atunci când vor năvăli peste mine NU toate răutățile pământului, ci toate bunătățile lui! Iubește-mă cu milă, Doamne, și ajută-mă, să primesc toate darurile Tale ca un semn al bunătății fără de margini pe care o reverși peste familia mea! Dă-mi puterea să le gestionez cu credință, înțelepciune și dreaptă-socoteală și să le împart cu cei care la fel ca și mine au nevoie de ele! Și iartă-mă dacă am făcut-o adeseori greșit! ”

Am scris această povestire spre slava lui Dumnezeu și bucuria oamenilor.

La prima oră a dimineții, Facebook-ul mă anunță că se împlinesc niște ani de la depunerea jurământului militar la unitatea militara de la Boboc. O amintire dragă nu doar pentru evenimentul in sine ci pentru eliberarea de o datorie de suflet pe care ani de zile nu mi-am putut-o împlini…

Casa în care am locuit în copilăria mea avea gard comun cu două instituții importante din oraș : o latură a curții se învecina cu Spitalul TBC iar cealaltă latura cu Comisariatul pentru recrutare, serviciul militar fiind obligatoriu pe vremea aceea. Așa se face că doua imagini mi-au devenit familiare în timp: fumătorii din spital, care veneau spre gard cu o țigară în mana cerându-ne un foc, și recruții care se tundeau zero la începutul milităriei. Mama ne certa când ne prindea că vorbim cu bolnavii spunându-ne că ne putem îmbolnăvi de TBC. Dar mie îmi plăcea răgazul de-o țigară pe care și-l dădeau departe de ochii medicilor și de coridoarele reci care te făceau să suferi cu anticipație. Ne întrebau lucruri banale, câți ani avem sau câți frați suntem iar eu jubilam pentru că mă baga cineva în seamă. Ei ne avertizau grijulii, să stăm departe să nu ne atingă fumul de țigară iar eu, le răspundeam cu aer tainic că și ei să aibă grijă că noi suntem țigani și nimeni nu vorbește cu noi

– Chiar? ne întrebau ei, neîncrezători

– Sigur că da, ba am făcut și păduchi, să aveți si dv. grijă, jubilam eu!

Nu știu de ce izbucneau în râs la vorba asta și ciudat…aproape toți bolnavii își doreau să aibă și ei păduchi în loc de TBC… Ca să vezi domnule că și păduchii sunt buni la ceva ! Atunci de ce ne pieptăna mama cu pieptenul acela de os cu dinții foarte deși și ne dădea cu gaz pe păr mai ales la ceafă si după urechi?… Zâmbetul trist al celor mai mulți bolnavi contrasta izbitor cu veselia recruților care trăgeau o ultimă dușcă de vin sau mâncau o ultimă plăcintă alături de familie. In mod regulamentar, recruții aveau un timp limitat în care puteau vorbi cu familia și apoi trebuia sa-și ia la revedere. Numai că părinții, inventivi și inteligenți, au descoperit extrem de repede că latura cea mai dosnică a curții militare se învecinează cu casa unor oameni modești care pentru o felie de cozonac sau o plăcintă, te lasă să stai curtea lor pentru câteva minute în plus. Am făcut o spărtură în gard și am început negocierile pentru intrarea pe poarta casei.

– Vă dau cate o plăcintă de fiecare ne spuneau oamenii.

– E prea puțin ziceam noi, și o felie de cozonac…

– Bine, fie, ziceau oamenii dornici să-și mai sărute odată feciorul…

Nu înțelegea mama de ce aveam burțile pline și nu reacționam la borșul ei de cartofi dres cu lapte acru… Tata, când vedea curtea plină de oameni necunoscuți își lua frumușel acordeonul și începea să cânte o muzică de plângeau și pietrele … Oamenii, mai ales mamele își pupau si mai tare feciorii de parca plecau la moarte gândeam eu, le dădeau un ultim sfat salvator pe fondul muzical al tetei, sau îi îndemnau la un ultim pahar de bere, să se mai întărească puțin… Toate acestea se petreceau în vacantele de vară până aproape de septembrie când începea școala. Atunci nu mai aveam timp de plăcinte și cozonaci căci mama ne trimitea la scoală pe toți patru. Mie îmi plăcea așa de mult când se aliniau dimineața soldații in curte si când se înălța drapelul si se cânta Imnul țării că îmi dădeau lacrimile… ca să-i pot vedea mai bine mă urcam pe magazia de lemne și in timp ce ei mărșăluiau cu mana la chipiu mărșăluiam si eu pe magazia de lemne și încercam să cânt odată cu ei … Dacă salutau ei, salutam și eu, daca se opreau ei, mă opream si eu…Treceți batalioane romane Carpații… Am încercat să tropăi mai tare dar s-a spart acoperișul șubred al magaziei…M- a scos din încurcătură vocea mamei care mă striga să vin repede că întârzii la școală.

Intr-o dimineață de octombrie, era agitație mare în toata unitatea militară, ”se depune jurământul militar”, mi-a spus tata. ”Sa vezi ce frumos va fi ”! Atât mi-a trebuit… Intr-o secundă eram cu nasul lipit de gard ca să văd mai bine împreună cu tata. Spectacolul era într-adevăr grandios… Soldații erau ca scoși din cutie, toată ținuta era călcată și aranjată iar bocancii străluceau de lustruiți ce erau. Familiile lor erau invitate în curtea unității militare și erau așa de frumos îmbrăcați… Ceremonialul a început cu rugăciunea unui preot si tata îmi dădea explicații după explicații… că așa se face întotdeauna, că ostașii romani sunt credincioși și că războaiele nu se pot câștiga fără Dumnezeu… De unde știi toate astea îl întrebam?… ”Cum de unde ? răspundea tata serios… Am făcut 2 ani la liceul militar de la Breaza, îmi plăcea așa de mult, numai că fiind imediat după război, oamenii erau tare săraci iar seceta a pus capac la toate. Munceau oamenii ziua întreaga pentru o bucata de mămăligă … ” Si așa se face că într-o dimineața, bunicul, tatăl tatei a venit după el la Breaza să meargă acasă n satul lor, să cânte la nunțile de boieri că altfel mureau de foame. Tata n-a vrut și a încercat să-l convingă și el pe bunicul să-l lase la liceu. Dar bunicul a început să plângă și să se roage de el: Hai Mihai acasă, hai nu ne lăsa să murim de foame, că ne facem formație și-o să cântăm cu toți frații ca niște lăutari adevărați. Tata a cedat și a plecat .A purtat durerea asta în suflet toata viața lui… Ce mândru ar fi fost să ajungă și el maistru militar… Când s-a ajuns la momentul depunerii jurământului militar tata si-a dat jos șapca de pe cap, și-a dus mâna la inimă si a rostit cuvintele fără greșeală: ”Jur credința patriei mele, jur să-mi apăr țara…chiar cu prețul vieții mele… ” Niciodată nu l-am văzut pe tata așa de emoționat, si nici plângând.. Nu știu ce m-a impresionat mai mult, jurământul soldaților sau jurământul tatei … In mod cert, lacrimile tatei mi-au muiat inima si cu lacrimi în ochi am simțit nevoia să-i fac și eu o promisiune: că într-o zi am să-i duc visul mai departe și o să depun și eu jurământul într-o unitate militara așa cum și-a dorit el s-o facă cu mulți ani înainte.

– Of, Nușica, purcelușul tatei, tare ai tu inimă mare … să-ți ajute Dumnezeu! Am rămas mult timp la gard ascultând scene din viața tatei la liceul militar.

Peste mulți ani, când tata era deja o amintire, am reușit pe o concurență aprigă( 27 de candidați pe 3 locuri de locotenent) să intru la cursul de ofițeri al Scolii de aviație de la Bobocu. N-a fost ușor deloc și în prima săptămână am vrut de mai multe ori să renunț si să mă întorc acasă după copii mei. Dorul de ei mă ustura mai tare decât bocancii care îmi făcuseră bășici la picioare. Ziua stăteam cam 10 ore în poligon iar seara cântam ”iepuraș coconaș” fetiței mele de 3 ani, Cristina, care nu adormea până nu-i cânta mami…

”Pe bune , mamă !!! chiar vrei să faci asta? De ce nu renunți și să vii acasă?” mă întreba adolescenta de Adela…Ce-i în capul tău??

În capul meu e un vis Adela, pe care am jurat să-l împlinesc cu mulți ani înainte Nu mai pot da înapoi, trebuie să-mi țin promisiunea căci prin nu știu ce conexiune ciudata a memoriei, odată cu trecerea tatei la ceruri mi-am amintit mult mai mult de el și de tot ce discutam în copilăria noastră.

Zilele au trecut una după alta și după luni serioase de instrucție și pregătire, a venit și ziua depunerii jurământului militar. I-am invitat pe toți ai mei sa vină, pe soț si pe copii. Eram extrem, extrem de emoționata, și de tensionată in același timp de teamă să nu execut ceva greșit, o comanda sau un ordin si de bucuria de a-mi vedea toata familia cu ochii pe mine… M-am instruit mult, am făcut repetiții si cu toate acestea , in momentul rostirii jurământului, lacrimile îmi curgeau șiroaie… De fericire, de bucurie, de împlinire sufleteasca!

După orele petrecute cu familia, am avut parte de un dejun festiv unde fiecare cursant era felicitat de comandantul unitarii militare, amintindu-ne de clipele grele ale cursului pe care fiecare le-a depășit. Eram cei mai buni dintre cei mai buni… După discursul comandantului, am spus colegei din dreapta mea, că merg puțin in camera, pentru doar câteva minute

– Te simți bine, e totul ok?

– Da, doar merg puțin in camera, atâta tot.

In camera, mi-am scos din buzunarul vestonului poza tatei, am pus-o dreaptă pe măsuță si am luat poziția de drepți. Mi-am dus mâna la chipiu cu degetele perfect întinse și privind țintă spre ochii tatei am rostit :

– Domnule Mihai Lupu, acordeonistul,

Am onoarea să vă salut!

Sunt locotenent Lupu, căsătorita Neacșu, zis și Nușa,.. purcelușu` lu tata, Cu ocazia depunerii jurământului de credință vă rog să-mi permiteți să vă spun câteva cuvinte…

Nu știu dacă exista vreo formulă cu care se salută generalii, dar daca ar exista una, cu aceea aș dori sa te salut, tată, caci pentru mine ai grad de general . Ai fost pentru mine un model de bunătate, de curaj si dragoste părintească. Încă mă mai lupt sa ajung la măsura trăirilor tale… si să iubesc oamenii așa cum i-ai iubit tu… Chiar daca ești în cer, vei rămâne pentru veșnicie camaradul meu : de aceea da-mi voie sa-ti acord o distincție de suflet, un sărut pe fruntea ta de tată …

– Te salut cu respect, generalul meu !

Am pus poza înapoi in buzunarul vestonului, apoi m-am îndreptat spre camarazii mei având un zâmbet misterios pe chip si sentimentul clar ca am împlinit un vis de demult

– E totul ok, m-a întrebat colega mea?

– Da

– Ai avut ceva urgent?

– Da, de salutat un general… adică de împlinit o chestiune de familie, am spus zâmbind misterios si cu fața spre cer… De undeva din cer, mi s-a părut că aud vocea tatei:

– Vă salut cu respect, doamnă locotenent…purcelușul tatei drag!

Am scris aceasta povestire spre slava lui Dumnezeu și bucuria oamenilor! Amin!