La prima oră a dimineții, Facebook-ul mă anunță că se împlinesc niște ani de la depunerea jurământului militar la unitatea militara de la Boboc. O amintire dragă nu doar pentru evenimentul in sine ci pentru eliberarea de o datorie de suflet pe care ani de zile nu mi-am putut-o împlini…
Casa în care am locuit în copilăria mea avea gard comun cu două instituții importante din oraș : o latură a curții se învecina cu Spitalul TBC iar cealaltă latura cu Comisariatul pentru recrutare, serviciul militar fiind obligatoriu pe vremea aceea. Așa se face că doua imagini mi-au devenit familiare în timp: fumătorii din spital, care veneau spre gard cu o țigară în mana cerându-ne un foc, și recruții care se tundeau zero la începutul milităriei. Mama ne certa când ne prindea că vorbim cu bolnavii spunându-ne că ne putem îmbolnăvi de TBC. Dar mie îmi plăcea răgazul de-o țigară pe care și-l dădeau departe de ochii medicilor și de coridoarele reci care te făceau să suferi cu anticipație. Ne întrebau lucruri banale, câți ani avem sau câți frați suntem iar eu jubilam pentru că mă baga cineva în seamă. Ei ne avertizau grijulii, să stăm departe să nu ne atingă fumul de țigară iar eu, le răspundeam cu aer tainic că și ei să aibă grijă că noi suntem țigani și nimeni nu vorbește cu noi
– Chiar? ne întrebau ei, neîncrezători
– Sigur că da, ba am făcut și păduchi, să aveți si dv. grijă, jubilam eu!
Nu știu de ce izbucneau în râs la vorba asta și ciudat…aproape toți bolnavii își doreau să aibă și ei păduchi în loc de TBC… Ca să vezi domnule că și păduchii sunt buni la ceva ! Atunci de ce ne pieptăna mama cu pieptenul acela de os cu dinții foarte deși și ne dădea cu gaz pe păr mai ales la ceafă si după urechi?… Zâmbetul trist al celor mai mulți bolnavi contrasta izbitor cu veselia recruților care trăgeau o ultimă dușcă de vin sau mâncau o ultimă plăcintă alături de familie. In mod regulamentar, recruții aveau un timp limitat în care puteau vorbi cu familia și apoi trebuia sa-și ia la revedere. Numai că părinții, inventivi și inteligenți, au descoperit extrem de repede că latura cea mai dosnică a curții militare se învecinează cu casa unor oameni modești care pentru o felie de cozonac sau o plăcintă, te lasă să stai curtea lor pentru câteva minute în plus. Am făcut o spărtură în gard și am început negocierile pentru intrarea pe poarta casei.
– Vă dau cate o plăcintă de fiecare ne spuneau oamenii.
– E prea puțin ziceam noi, și o felie de cozonac…
– Bine, fie, ziceau oamenii dornici să-și mai sărute odată feciorul…
Nu înțelegea mama de ce aveam burțile pline și nu reacționam la borșul ei de cartofi dres cu lapte acru… Tata, când vedea curtea plină de oameni necunoscuți își lua frumușel acordeonul și începea să cânte o muzică de plângeau și pietrele … Oamenii, mai ales mamele își pupau si mai tare feciorii de parca plecau la moarte gândeam eu, le dădeau un ultim sfat salvator pe fondul muzical al tetei, sau îi îndemnau la un ultim pahar de bere, să se mai întărească puțin… Toate acestea se petreceau în vacantele de vară până aproape de septembrie când începea școala. Atunci nu mai aveam timp de plăcinte și cozonaci căci mama ne trimitea la scoală pe toți patru. Mie îmi plăcea așa de mult când se aliniau dimineața soldații in curte si când se înălța drapelul si se cânta Imnul țării că îmi dădeau lacrimile… ca să-i pot vedea mai bine mă urcam pe magazia de lemne și in timp ce ei mărșăluiau cu mana la chipiu mărșăluiam si eu pe magazia de lemne și încercam să cânt odată cu ei … Dacă salutau ei, salutam și eu, daca se opreau ei, mă opream si eu…Treceți batalioane romane Carpații… Am încercat să tropăi mai tare dar s-a spart acoperișul șubred al magaziei…M- a scos din încurcătură vocea mamei care mă striga să vin repede că întârzii la școală.
Intr-o dimineață de octombrie, era agitație mare în toata unitatea militară, ”se depune jurământul militar”, mi-a spus tata. ”Sa vezi ce frumos va fi ”! Atât mi-a trebuit… Intr-o secundă eram cu nasul lipit de gard ca să văd mai bine împreună cu tata. Spectacolul era într-adevăr grandios… Soldații erau ca scoși din cutie, toată ținuta era călcată și aranjată iar bocancii străluceau de lustruiți ce erau. Familiile lor erau invitate în curtea unității militare și erau așa de frumos îmbrăcați… Ceremonialul a început cu rugăciunea unui preot si tata îmi dădea explicații după explicații… că așa se face întotdeauna, că ostașii romani sunt credincioși și că războaiele nu se pot câștiga fără Dumnezeu… De unde știi toate astea îl întrebam?… ”Cum de unde ? răspundea tata serios… Am făcut 2 ani la liceul militar de la Breaza, îmi plăcea așa de mult, numai că fiind imediat după război, oamenii erau tare săraci iar seceta a pus capac la toate. Munceau oamenii ziua întreaga pentru o bucata de mămăligă … ” Si așa se face că într-o dimineața, bunicul, tatăl tatei a venit după el la Breaza să meargă acasă n satul lor, să cânte la nunțile de boieri că altfel mureau de foame. Tata n-a vrut și a încercat să-l convingă și el pe bunicul să-l lase la liceu. Dar bunicul a început să plângă și să se roage de el: Hai Mihai acasă, hai nu ne lăsa să murim de foame, că ne facem formație și-o să cântăm cu toți frații ca niște lăutari adevărați. Tata a cedat și a plecat .A purtat durerea asta în suflet toata viața lui… Ce mândru ar fi fost să ajungă și el maistru militar… Când s-a ajuns la momentul depunerii jurământului militar tata si-a dat jos șapca de pe cap, și-a dus mâna la inimă si a rostit cuvintele fără greșeală: ”Jur credința patriei mele, jur să-mi apăr țara…chiar cu prețul vieții mele… ” Niciodată nu l-am văzut pe tata așa de emoționat, si nici plângând.. Nu știu ce m-a impresionat mai mult, jurământul soldaților sau jurământul tatei … In mod cert, lacrimile tatei mi-au muiat inima si cu lacrimi în ochi am simțit nevoia să-i fac și eu o promisiune: că într-o zi am să-i duc visul mai departe și o să depun și eu jurământul într-o unitate militara așa cum și-a dorit el s-o facă cu mulți ani înainte.
– Of, Nușica, purcelușul tatei, tare ai tu inimă mare … să-ți ajute Dumnezeu! Am rămas mult timp la gard ascultând scene din viața tatei la liceul militar.
Peste mulți ani, când tata era deja o amintire, am reușit pe o concurență aprigă( 27 de candidați pe 3 locuri de locotenent) să intru la cursul de ofițeri al Scolii de aviație de la Bobocu. N-a fost ușor deloc și în prima săptămână am vrut de mai multe ori să renunț si să mă întorc acasă după copii mei. Dorul de ei mă ustura mai tare decât bocancii care îmi făcuseră bășici la picioare. Ziua stăteam cam 10 ore în poligon iar seara cântam ”iepuraș coconaș” fetiței mele de 3 ani, Cristina, care nu adormea până nu-i cânta mami…
”Pe bune , mamă !!! chiar vrei să faci asta? De ce nu renunți și să vii acasă?” mă întreba adolescenta de Adela…Ce-i în capul tău??
În capul meu e un vis Adela, pe care am jurat să-l împlinesc cu mulți ani înainte Nu mai pot da înapoi, trebuie să-mi țin promisiunea căci prin nu știu ce conexiune ciudata a memoriei, odată cu trecerea tatei la ceruri mi-am amintit mult mai mult de el și de tot ce discutam în copilăria noastră.
Zilele au trecut una după alta și după luni serioase de instrucție și pregătire, a venit și ziua depunerii jurământului militar. I-am invitat pe toți ai mei sa vină, pe soț si pe copii. Eram extrem, extrem de emoționata, și de tensionată in același timp de teamă să nu execut ceva greșit, o comanda sau un ordin si de bucuria de a-mi vedea toata familia cu ochii pe mine… M-am instruit mult, am făcut repetiții si cu toate acestea , in momentul rostirii jurământului, lacrimile îmi curgeau șiroaie… De fericire, de bucurie, de împlinire sufleteasca!
După orele petrecute cu familia, am avut parte de un dejun festiv unde fiecare cursant era felicitat de comandantul unitarii militare, amintindu-ne de clipele grele ale cursului pe care fiecare le-a depășit. Eram cei mai buni dintre cei mai buni… După discursul comandantului, am spus colegei din dreapta mea, că merg puțin in camera, pentru doar câteva minute
– Te simți bine, e totul ok?
– Da, doar merg puțin in camera, atâta tot.
In camera, mi-am scos din buzunarul vestonului poza tatei, am pus-o dreaptă pe măsuță si am luat poziția de drepți. Mi-am dus mâna la chipiu cu degetele perfect întinse și privind țintă spre ochii tatei am rostit :
– Domnule Mihai Lupu, acordeonistul,
Am onoarea să vă salut!
Sunt locotenent Lupu, căsătorita Neacșu, zis și Nușa,.. purcelușu` lu tata, Cu ocazia depunerii jurământului de credință vă rog să-mi permiteți să vă spun câteva cuvinte…
Nu știu dacă exista vreo formulă cu care se salută generalii, dar daca ar exista una, cu aceea aș dori sa te salut, tată, caci pentru mine ai grad de general . Ai fost pentru mine un model de bunătate, de curaj si dragoste părintească. Încă mă mai lupt sa ajung la măsura trăirilor tale… si să iubesc oamenii așa cum i-ai iubit tu… Chiar daca ești în cer, vei rămâne pentru veșnicie camaradul meu : de aceea da-mi voie sa-ti acord o distincție de suflet, un sărut pe fruntea ta de tată …
– Te salut cu respect, generalul meu !
Am pus poza înapoi in buzunarul vestonului, apoi m-am îndreptat spre camarazii mei având un zâmbet misterios pe chip si sentimentul clar ca am împlinit un vis de demult
– E totul ok, m-a întrebat colega mea?
– Da
– Ai avut ceva urgent?
– Da, de salutat un general… adică de împlinit o chestiune de familie, am spus zâmbind misterios si cu fața spre cer… De undeva din cer, mi s-a părut că aud vocea tatei:
– Vă salut cu respect, doamnă locotenent…purcelușul tatei drag!
Am scris aceasta povestire spre slava lui Dumnezeu și bucuria oamenilor! Amin!
