Nu exista un lucru mai îngrijorător pentru părinții mei decât întristarea copiilor. Tata, în special, nu se îngrijora dacă aveam febră, ne durea capul sau burtica… Pentru asemenea dureri, alerga la farmacie și cerea o pastiluță sau mergea cu noi la doctor fără nici o teamă. Nu se îngrijora daca nu era mâncare pe masă sau era prea puțină. Își lua acordeonul și pleca la cântat, apoi venea cu sacoșa plină.Dar când ne vedea triste, pe noi, fetele lui dragi, tata se agita, se frământa și nu știa ce să mai facă ca să scoată un zâmbet de la noi… Ba se juca cu noi de-a v-ați ascunselea, ba ne cânta din acordeon melodia jocurilor ”Podul de piatră s-a dărâmat ” sau Alunelu-Alunelu hai la joc”, ne lua in brațe și ne alinta cu expresia: ”are tata trei fete cucuiete”. .. Intr-un cuvânt, tata nu suporta să ne vadă triști, indiferent dacă aveam sau nu motiv .- Păi de ce să fim triști? ne spunea el…Aveam atâtea motive de bucurie… că suntem sănătoși, că sunteți frumoase, că avem o bucată de pâine în mână si un acoperiș deasupra capului… avem lemne pentru sobă…de ce să fim triști ? Viața e cel mai frumos dar de la Dumnezeu, dragele tatei, iar noi trebuie sa ne bucurăm ca să ne arătăm recunoscători pentru câte daruri ne-a dat viața.Apoi, încet-încet, începea să ”sape”, să vadă ce s-a întâmplat, ce ne-a întristat și ce-ar putea el să facă ca să ne redea zâmbetul pe buze. Fie ca dispăruse bomboana ascunsă cu grijă, fie că scăpasem iepurașul alb de pluș in noroi, tata avea leac pentru orice supărare care venea peste noi și de cele mai multe ori reușea să ne bucure cu micile lui trucuri. Acordeonul avea un rol special, căci dacă obiectul pierdut nu se mai putea recupera, tata ne cânta din acordeon melodii vesele până uitam de orice întristare .Eram în clasa a-Xll-a, aproape de terminare, iar prietenul care-mi declarase ca mă va iubi toata viața, tocmai se plimba în parc de mănuță cu o alta colegă…Am stat pe bancă și-am plâns pană m-a luat durerea de cap, dar durerea din suflet tot nu mi-a trecut . Am ajuns acasă și m-am cuibărit în patul meu hotărâtă să uit și să mă concentrez pe bacalaureat. Aiurea…citeam ce citeam și gândul tot la scena din parc…Exact când îmi ștergeam o lacrimă de pe obraz, intră tata in cameră…”Doamne, asta mai lipsea acuma… poate pleacă repede” Tata, senin si cu un zâmbet blând mă întreabă încetișor:
– Ce faci tu, draga tatei?
– Păi ce să fac, citesc o carte pentru bacalaureat, am mințit eu senină încercând zadarnic să zâmbesc.
– Da? Dar ce citești ? Cum se cheamă cartea?
– Păi… e o carte de Sheakspeare
– Sheaksepare? Aha… da` de unde-i de loc? Din ce sat? întreabă tata, așa cum făcea cu orice nou-cunoscut. Dacă îi localiza satul, tata avea impresia că-l cunoaște și pe omul din fața lui căci cântase el vreo trei nunți în satul respectiv și știa cum sunt oamenii de pe-acolo…
– Tatăăă, e un scriitor englez, a trăit în Londra, cu mulți ani înainte să te naști tu. E celebru în toată lumea…
– Chiar? Da` ce-a spus așa interesant de a ajuns celebru?
– Ce-a spus? Păi a spus o frază care l-a făcut vedetă. To bee or not to bee, adică a fi sau a nu fi, un fel de meditație asupra sensului vieții…
– Aha, înțeleg, înțeleg…da mi se pare mie sau tu ești cam tristă , că parcă ai ochișorii plânși, așa-i, sau mi se pare mie?
– Ei și tu acuma, sunt eu supărată da îmi trece, nu te îngrijora…
– Dacă e de la băiatul ăla, cu care te-am văzut, să știi că nu merită…Ăla ori e beteag la cap ori are orbul găinilor dacă n-a văzut ce fată frumoasă ești și cu suflet mare…
– Hai tată…nu insista, spuneam eu cu un zâmbet gata-gata să răsară…o să trec si peste asta, am spus suspinând si luându-i mâna lui într-a mea, nu te îngrijora, zău așa…
– Bine, dacă așa zici tu…dar ce ziceai c-a spus Sheakspeare ăla de-a ajuns celebru?
– To bee or not to bee…A fi sau a nu fi…
– Ia stai să încerc si eu, poate ajung și eu vedetă… Si ușor-ușor tata s-a îndreptat spre acordeonul secular, și-a fixat curelele pe umăr și-a început:
Păi, to bee ori not to bee, Măi Sheaskpeare măi… Întrebarea-i ce vom fi, Măi Sheakspeare măi… Că viața ce o trăiesc Măi Sheakspeare măi… Este dar dumnezeiesc! Măi Sheakspeare măi!
Am râs cu lacrimi împreună cu tata care a mai repetat de câteva ori fraza muzicală pana i-a iesit.
– Am prins-o, se lăuda el, stai să vezi ce vedetă ajung eu acușica…da, da, nu râde Nușica, că o să-mi ceară lumea autograf, ai să vezi tu…
Știam cu toată ființa mea că face asta doar ca să mă facă pe mine să uit de supărare si să-mi fure un zâmbet oricât de chinuit… Viața e frumoasă și merită trăită din plin! Cu necazuri, cu dureri, cu dezamăgiri… Darul vieții e cel mai frumos dintre toate . Nu merită să ne întristăm când știm cine e la cârma vieții noastre. Pentru fiecare problema se va găsi o soluție dacă avem încredere in Dumnezeu. Nimic să nu ne îngrijoreze mai mult ca supărarea care prinde rădăcină în inima noastră și ne întunecă bucuria de a trăi!
Asemenea tatălui meu , mă doare sufletul să văd colegi, prieteni cu fața întristata de la toată tulburarea , și încerc să fac ce pot ca să aduc un zâmbet pe fața fiecăruia. Daca as ști să cant, as cânta încercând sa aduc alinare in sufletul oamenilor ,dar cum tot ce știu este să scriu, am scris această povestire spre slava lui Dumnezeu și bucuria oamenilor! Amin!
”Nu ascunde întristarea in inima ta, deoarece bucuria celui rău este întristarea, deznădejdea, din care se nasc multe si din care se umple de amărăciune sufletul.”
(Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală)
Iată ce mai gândesc în inima mea şi iată ce mă face să mai trag nădejde:
„Bunătăţile Domnului nu s-au sfârșit,îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Și credincioșia Ta este atât de mare!”
(Plângerile lui Ieremia:3, 23-24)”
