Mi-a fost dat să mă îmbogățesc cu o experiență duhovnicească atât de prețioasă încât simt iarăși nevoia să o împărtășesc cu voi. Cu atât mai mult cu cât ea s-a petrecut într-o zi care nu anunța nimic bun de dimineață. Ploaia, vântul și frigul nefiresc dintr-o zi de vară ce doar cu o zi în urmă părea caniculară, mă făceau să-mi doresc să zăbovesc în căldura patului si în mirosul de busuioc emanat de o crenguță pusă cu dragoste de sotul meu pe noptieră. M-am ridicat totuși din pat încercând să fac un pact cu mine însămi: ”uite cu facem Nușica dragă…doar 3 case să recenzezi azi, ca să nu rămână ziua pierdută și apoi te întorci la căldurica patului… ce zici? Facem pactul? ” Facem! mi-am răspuns în gând, dar atât, 3 case!!! niciuna in plus, niciuna în minus!”
Am ieșit din casă târâindu-mi picioarele și încercând să-mi trișez conștiința încă de la poartă… și dacă aș recenza eu doar 2 case …??? Conștiința, nu și nu, ai zis 3 case, 3 case să fie!
Întâmplarea a făcut ca primele două case să le recenzez destul de greoi, cu multe persoane in locuință , cu multe explicații suplimentare pentru fiecare întrebare adresată, așa că imediat ce am ieșit pe poartă am încercat iar să mă trișez: „Hai că n-o fi foc dacă nu mai fac și a treia casă… nici nu mi-am băut ceiul… și parcă mă încearcă și o senzație de foame…. Parcă mă ia și cu amețeală… să nu cad din picioare în curtea omului… mai știi? Vrei să creadă oamenii c-am băut de dimineață??? Ia fă tu Nușica, stânga-împrejur și du-te la căldurica de acasă…. hai, gata pe ziua de azi!” Și în timp ce mă pregăteam s-o șterg acasă, mi se opresc ochii în curtea unei case de o frumusețe ireală. Nu casa, ci grădina era de un farmec aparte care trăda o grijă și o dragoste prețioasă. Jumătate din grădina era cu flori, cu tufe de trandafiri de toate culorile, roz, galbeni și albi, iar cealaltă jumătate era cu straturi de salată. Erau atît de perfecte straturile, salata era atât de verde și emana așa o prospețime încât mi s-a făcut brusc foame! Distanța dintre straturile cu salată era milimetric trasată, exact cât să încapă un picioruș de femeie să le ude… Hopa! mi-am zis, aici șade o femeie cu multă dragoste în suflet dacă si-a dăruit atât de frumos timpul unor straturi de salată care azi sunt și mâine nu… În timp ce meditam folosofic la straturile de salată, din cerdacul casei își face apariția o doamnă în vârstă sprijinită in baston.
- Poftiți, vă rog intrați, că nu am câine și nici poarta nu e încuiată, Intrați, intrați că de când vă așteptam să veniți și pe la noi…
- Buna dimineața, vă admiram florile și straturile de salată…
- Oh, astea sunt bucuria mea, și totodată îndreptarea mea, hai intrați
Odată ajunsă în casă observ un domn într-un fotoliu, soțul doamnei, privind in gol.
- El e soțul meu, vă poate răspunde la orice întrebare din chestionar, că de auzit aude, doar că nu vede, e orb
Îl privesc pe domnul din fața mea cum zâmbește cald și așteaptă răbdător să răspundă la întrebările din chestionar. Cu mâinile sprijinite pe brațele fotoliului mă îmbie parcă sâ-l întreb. Răspunde calm, binevoitor și nu ratează nici o ocazie să-și declare dragostea față de sotia sa… anul când ne-am căsătorit? Vreți să spuneți anul când ne-am indrăgostit…oh, cum să fiu la a doua căsătorie?, doamna e marea dragoste a vieții mele… și tot așa. Când ajung să o întreb pe doamna câți copii a născut, doamna oftează din toți rărunchii iar zambetul luminos al domnului se stinge pentru o clipă.
- Am pierdut un copil , doamnă din cei trei pe care i-am născut, de asta și-a pierdut soțul meu vderea! A plâns si iar a plâns până a ajuns să orbească…grea încercare a fost pentru noi! Au rămas doi copii în urmă, de care avem noi grijă acum împreună cu nora mea.
Imi îndrept privirea spre un aparat chiar lângă patul doamnei si doamna se simte datoare să răspundă:
- E aparatul pentru astm bronșic, atunci când mă sufoc, când fac crize… vai ce rău e atunci!… îmi spune cu fața numai zâmbet, un zâmbet care mă deconcentrează pentru că nu știu cum poate zâmbi vorbind despre un lucru atât de rău…
- Acolo în chestionarul dv. nu sunt și întrebări legate de bolile noastre ale pensionarilor, ceva de genul: de câte boli cronice suferiți? Câte medicamente luați pe zi? Nu? Nu sunt întrebări din astea?… nu sunt desigur, că aunci ar fi trebuit un chestionar kilometric… ia uitați aici, acesta este raftul cu medicamentele mele, iar acolo cu medicamentele sotului, pentru inimă, avem hipertensiune, pentru ficat, pentru diabet… ehe, dacă vă înșir toate bolile noastre stăm aici până dimineață… dar ceea ce-i mai grav, nu se vede, e durerea pe care o purtăm în suflet de la moartea fiului… De atunci mă sprijin in baston, că am uitat, am si două proteze la șolduri, la ambele… eh, sunt bogată tare, ce să mai vorbim! Nu-i așa dragul meu? Il întreabă pe soț cu fața numai zâmbet
- Așa e, scumpa mea, de accea și mai mult te iubesc!
Mă simt pierdută în fața atâtor necazuri și atâtor boli, si simt nevoia să consolez printr-o vorbă:
- Mă surprinde totuși optimismul dv. în fața atâtor probleme de sănătate… parcă toate greutățile pământului au năvălit peste familia dv.
- Oh, nu, deloc, nu vă lăsați înșelată, nu greutățile pământului m-au răpus pe mine, cu acelea am învățat să lupt si le-am învins, am cerut putere de la Dumnezeu și El mi-a dat!, mi-a răspuns la rugăciune, așa cum cerut! Bunătățile pământului revărsate asupra mea, din dragoste și prețuire, acelea m-au răpus pe mine! Pentru că pentru acelea nu m-am rugat, să-mi dea Dumnezeu înțelepciune să le gestionez corect și primindu-le într-un mod egoist, m-au răpus încetul- cu încetul… Da, da, luați aminte că sunteți tânără si poate aveți copii, nu greutățile pământului îl răpun pe om ci bunătățile pământului neînțelese în mod duhovnicesc ca daruri ale lui Dumnezeu!
Rămân câteva minute năucă, străpunsă de înțepciunea femeii ce-și rostise cuvintele într-un mod atât de simplu și firesc… Privesc tableta de pe genunchi repetând ca un ecou cuvintele femeii cu dorința de-a mi se imprima în suflet. Ca în paradoxul lui Zenon, săgeata atinsese ținta fără să iasă din arc. Încărcătura emoțională cu care fuseseră rostite cuvintele, mai înainte de a le pătrunde sensul, atinseseră inima: Nu greutățile pământului, ci bunătățile lui, acelea îl răpun pe om! Și pentru ca povestea să nu rămână înnodată,, începe să povestească:
- Vedeti dv. domnită, am avut parte de un soț foarte iubitor, prin el mi-a arătat Dumnezeu cât de mult mă iubește, numai că eu n-am știut să răspund cu dreaptă-socoteală atențiilor lui i de multe ori, pradă egoismului, am ales să mă bucur singură de ceea ce-ar fi trebuit să împart cu semenii mei. Îmi aducea aproape zilnic flori si prăjituri, plăcinte calde, covrigi însiropați sau șerbet…bunătăți care se găseau pe-atunci prin magazine… Le luam pofticioasă și le mâncam uitând de multe ori să le împart chiar cu el sau o vecină… o prietenă, cineva drag… Și uite-așa m-am trezit cu diabet, adică am devenit foarte, foarte dulce! Apoi am început să nu mai merg pe jos ci să-l rog să mă ducă el cu mașina la serviciu chiar dacă trebuia să facă un ocol foarte mare…așa am ajuns cu proteze la ambele șolduri, lipsa de activitate si atrofierea treptată a mușchilor…bunătățile pământului mi-au adus și hipertensiunea, problemele la rinichi, la ficat, sunt bogată! Ce mai!… și zâmbește cu fața spre soțul său drag!În clipa aceea camera s-a umplut de lumină! O lumină pe care o răspândeau ochii lipsiți de vedere ai sotului său, lumina dragostei care învăluie, încălzește și mângâie… o lumină lină ce n-a știut să țină cont de greutăți, distanțe sau oboseală, o lumină care a rămas întipărită pe fața bărbatului său preț de o clipă și pe care fără să vrea, asemenea luminii de pe Tabor, mă cuprinsese și pe mine făcându-mă părtașă fiorului mistic transmis de emoția cu care a rostit cuvintele: „Te voi iubi întotdeauna, până la sfârșit, așa cum ti-am promis!” O lumină ce ne-a cuprins pe toți trei unindu-ne în cupola unei emoții ce mi-aș fi dorit să nu-și cunoască vreodată sfârșitul!Dumnezeu îi făcuse sufletul-pereche care să i se potrivească perfect și i-l trimisese inaintea sa, de aceea bărbatul știa că această potrivire va fi veșnică, oricât de mare ar fi intunericul din viața sa!. Invățase să iubească și fără să vadă!
M-am trezit cu greu din reverie și mi-am spus că e timpul să plec, să las bucuria celor două suflete să se prelungească în feeria unei amiezi plină de romantism.
Doamna m-a condus spre poartă, soptindu-mi ca o rugăciune să nu uit niciodată cât de vulnerabili suntem si cât de ușor cădem pradă bunătăților pământului. I-am promis că îmi voi aduce aminte de ea într-un mod care să-i înveșnicească numele si i-am mulțumit încă odată pentru lectia de iubire la care fără să vreau am asistat. Abia ieșită pe poartă, o văd pe doamnă cum se indreaptă cu pași mici spre straturile de salată. Rămân o clipă pe loc și o admir cu câtă delicatețe atinge solul dintre straturi… intr-o tăere deplină, din adâncul căreia putea să deslușească și glasul ierbii, și-al păsării, și-al frunzelor de salată…transformăndu-le pe toate în nescrise enaghelii ale păcii eterne. Toată suferința și durerea ei nu s-au stins în gol ,ci au crestat în coaja tare a vieții sale până la miezul care ascundea înțelegerea rostului divin, transfigurat acum într-un zâmbet care-i lumina fața. Inainte de-a mă îndepărta de poarta gospodăriei am rostit o rugăciune în gând, cu ochii țintă la femeia cea înțeleaptă și cu cele mai sfinte straturi de salată pe care le văzusem vreodată:
”Ajută-mă , Doamne, să fac față atunci când vor năvăli peste mine NU toate răutățile pământului, ci toate bunătățile lui! Iubește-mă cu milă, Doamne, și ajută-mă, să primesc toate darurile Tale ca un semn al bunătății fără de margini pe care o reverși peste familia mea! Dă-mi puterea să le gestionez cu credință, înțelepciune și dreaptă-socoteală și să le împart cu cei care la fel ca și mine au nevoie de ele! Și iartă-mă dacă am făcut-o adeseori greșit! ”
Am scris această povestire spre slava lui Dumnezeu și bucuria oamenilor.