Frigul tăios de iarna si zăpada sclipitoare din lumina farurilor anunțau cum nu se poate mai bine sărbătoarea Ignatului de a doua zi. In aer plutea un farmec si-o bucurie desprinse parca din povesti. In piețe se vindeau brazi de iarna iar la prăvălii se formau cozi interminabile pentru portocalele ce urmau sa fie dăruite de Crăciun. Copiii repetau colindele învățate de la bunici și așteptau cu sufletul la gura noaptea de Crăciun. Stăteam la geamul ferestrei de la bucătărie si observam fețele roșii ale gospodinelor care scoteau mâncarea la răcorit…ce vreme frumoasă e așteptarea Crăciunului!Tata m-a trezit din visare si m-a întrebat daca vreau să merg cu el la o cârciumă din apropiere ca sa cânte din acordeon să facă niște bănuți de Crăciun… să avem si noi niște sărmăluțe, cozonac, plăcinte…Intr-o clipită am fost gata, cum era să-l las eu pe tata singur la o asemenea încercare! Pe drumul către cârciumă, îi țineam mâna tatei cât mai strâns în a mea, de parca aș fi vrut sa-l încurajez, că iarna asta e așa de frumoasă si Crăciunul se apropie …și parca viața toată devenea un pic mai bună. Mi-am deschis gura larg și am început să prind fulgii de zăpadă pe limbă…- Uită-te, tată, am prins iarna în gura mea…uită-te!…- Și ce ești așa de fericită pentru o gură de zăpadă??…Cum să nu fiu fericită daca sunt in vacanta, afara ninge si in curând vine Crăciunul cu miros de cozonaci si cu portocale si bomboane in brăduțul din casă…Cu gândul acesta in minte m-am trezit cu un bulgare de zăpadă in spate… Era o fetiță cât mine de mare, o cunoșteam, i se spunea ”pocăita” , zâmbea cu fața fericită…”Așa e iarna!”… am adunat zăpadă in mânuțe și am făcut si eu un bulgare pe care l-am aruncat spre ea cu aceeași vorbă: așa e iarna…Jocul a continuat cu râs și veselie până când mâna tatei m-a tras blând deoparte…” ne grăbim, acușica se întunecă, să mergem la cârciumă!” Aș fi vrut să mă mai joc cu ea, dar și ea era cu mama ei si probabil că se grăbeau la cumpărături. Mama nu m-ar fi lăsat să mă joc cu ea. Îmi zicea ca e pocăită si să mă feresc de ea. Nu înțelegeam de ce, vorbea așa de blând si de frumos…ce-mi păsa mie că e pocăită dacă vorbea frumos cu noi, nu ne înjura , nu ne arăta cu degetul că suntem țigani…ce era rău că mergeau la altă biserică?…Am ajuns la cârciuma din cartier si tata m-a rugat sa stau cat mai spre ușă ca de obicei, pentru că înăuntru era fum gros de țigară și-mi făcea rău. M-am așezat în așa fel încât să-l văd si pe tata si lumea de dincolo de fereastra cârciumii, mai ales zăpada și fulgii mari care cădeau din cer.Priveam de minute bune fereastra în timp ce-l auzeam pe tata cântând, unii trecători, care mă vedeau stand in marginea cârciumii îmi făceau din mana și bucuroasă, le făceam si eu. Prin fata cârciumii, a trecut pășind încet doamna pocăită cu fetița ei de mana si văzându-mă, mi-au făcut amândouă din mana…le-am făcut si eu….Ele mi-au făcut semn să ies afara…Am deschis foarte puțin ușa restaurantului si le-am spus șoptit:- Nu pot sa ies, trebuie să stau aici cu tata până termină de cântat, nu pot să-l las singur… – Ah…înțeleg, a spus doamna pocăită cu glasul blând si cu un licăr de zâmbet in privire, înțeleg! Păi…știi ce? Uite, intrăm noi la tine să stăm puțin de vorbă.Si au intrat împreună in cârciuma plină de miros de băutură si fum de țigara. M-am panicat de-a dreptul pentru ca mama îmi spusese să nu vorbesc cu doamna si nici cu fata ei , că erau pocăite si încercau să atragă oamenii la biserica lor…- Și ce e așa de rău în asta? o întrebam pe mama. E rău să meargă oamenii la biserică?- Nu este rău, doar că biserica lor e diferită de a noastră, noi suntem ortodocși, ei sunt pocăiți…și cu asta am terminat!- Păi da, dar și noi suntem țigani și lumea se ferește de noi… deși suntem tot oameni…ce daca sunt pocăiți? Nu sunt și ei tot oameni?- Am terminat! spunea mama cu ton amenințător. Nu te joci cu ei și gata ! Ar fi culmea după ce că suntem țigani, să mai fim si pocăiți…Așa a ajuns să se nască în mintea mea ideea că a fi pocăit e ceva cu mult, mult mai rău decât a fi țigan… Numai că acum , femeie aceasta, așa pocăită cum era ea si cu fata ei au intrat la mine in cârciumă, și eu ce era să fac? Sa nu vorbesc cu ele? Nici vorba…- Ce faci tu aicea fetiță dragă?- V-am spus, îl aștept pe tata să facă niște bani ca sa avem si noi de Crăciun sarmale pe masa… am spus eu exact ce o auzeam pe mama spunând prin casă. Știți, tata crede că eu îi port noroc, de câte ori vin cu el, câștigă mulți bani, si oamenii nu-l bat, nu-i vorbesc urât…- Ah, da, înțeleg a spus doamna cu glasul blând. Dar de ce sa se poarte urat cu el? Doar nu face altceva decât să cânte din acordeon, nu ? – Da, exact , dar vedeți dv, oamenii nu vad la el decât ca este cocoșat, ghebos, si nu știu de fapt ca este cel mai bun povestitor de povești… în fiecare seară ne spune povesti, știe si să citească din carte dar el ni le spune din gura…- Am înțeles, dar uite, vreau sa te întreb ceva…tu o sa mergi de Ajunul Crăciunului cu colindatul?- Pai …știți, eu… eu știu să cant, dar nu știu să colind…si-apoi chiar daca as ști să colind cine ne-ar primi pe noi?- Noi te-am primi daca vei veni la noi , mi-a spus fetița ei, ba mai mult, daca vrei pot sa merg cu tine cu colindatul, doar daca vrei… – Sigur ca vreau, o sa-l întreb pe tata după ce termină de cântat… dar …știți de fapt eu nu știu nici un colind…- Te învățam noi, vrei? – Vreau, da, dar aici, in restaurant?- Da, il cântam încetișorSi ușor, ușor au început sa colinde :Ia sculați voi ce dormiți, florile dalbe,Îngerii să-i auziți, florile dalbe,Cum vă cântă de frumos, florile dalbe…De nașterea lui Hristos, florile dalbe…Am fredonat ușor acea strofă si sufletul mi s-a încălzit deodată de o căldura neștiută până atunci. Trăgeam cu coada ochiului la tata care cânta in celălalt capăt al restaurantului o sârbă aprigă, in timp ce un mesean îl întreba cu glas răgușit daca știe melodia ”Constantine, Constntine… Da, o știa…- Trecem la a doua strofă?- Da, trecemAuziți un glas de sus, florile dalbe…Astăzi s-a născut Iisus, florile dalbe, Îngerii cu glasul lor, florile dalbe…Va vestesc Mântuitor, florile dalbe..
Ochii mi s-au umplut de lacrimi…Pentru prima dată in viața mea, înțelegeam ce înseamnă de fapt Crăciunul. Nu era doar o zbatere a familiei să avem cozonac si sarmale si salată beof, lucruri atât de rare si de râvnite in familia noastră ci era o bucurie a familiei, o fericire de nedescris in cuvinte că s-a născut un Dumnezeu care va avea grijă de noi, că vom fi pururi fericiți, oricare ar fi chinurile noastre, oricare ar fi nenorocirile noastre, oricare ar fi durerile prin care trecem…S-a născut Mântuitor si ne-a umplut inima de o putere noua care va face din viața noastră o viață mai bună…Cu El, cu Emanuel, vom reuși să fim copii mai buni, părinți mai buni, si chiar țigani mai buni… Nu vom mai lupta să fim fericiți căci vom fi oricum, doar avându-l pe El în inima noastră…Asta am înțeles eu atunci in acea seara de decembrie printre cântece de petrecere si miros de bere si mititei…intr-un colț de cârciumă afumată, prin gura unei femei pocăite, se năștea Hristos în inima mea…Peste ani si ani, când mă purificase suficient de tare suferința si durerea, mi-am adus aminte de femeia aceasta si de fetița ei si ca o mulțumire pentru ceea ce a făcut ea pentru mine, am spus Da! Lui Dumnezeu ! Numai cineva care a cunoscut stigmatul in toată puterea lui, care a fost bătut, umilit, si nedreptățit ani de-a rândul pentru culoarea pielii lui va putea înțelege câtă forță și dragoste de Dumnezeu mi-au trebuit ca, după ce ai suferit o viață pentru un stigmat nedrept, să-ti adaugi tu singură, nesilită de nimeni , un alt stigmat…acela de pocăit, de copil al lui Dumnezeu, oricât de multe vor fi durerile, umilințele, batjocura familiei și a prietenilor…,,nu era destul că era țigancă, acuma mai e și pocăită….” ”Cine cu cunoaște setea si durerea ascunse într-un bulgăre de sare…să stea deoparte!”Tata s-a oprit la un moment din cântat si a venit spre mine. Eu plângeam si râdeam in același timp.- Tată…a intrat fericirea in inima mea. Mă lași să merg cu colindatul cu ele? Te rog , tată, te rog…Tata s-a uitat bănuitor și rezervat, analizând din cap până la picioare pe femeia cu baticuț pe cap si cu fusta lungă până la pământ… și cu o fetiță de mână… Femeia s-a uitat si ea la tata, cu acordeonul pe un umăr, cu pantofii tociți și rupți , cu o cocoașă mare in spate… și cu o fetiță de mână… O singură secundă a durat cercetarea aceasta, pentru că femeia a întins o mână spre tata si i-a spus cu același glas blând ” Domnul să vă binecuvânteze ! Cântați foarte frumos!”Tata a întins si el mana fără să știe ce să spună și a zâmbit. A zâmbit si femeia! Câștigasem. Zâmbetul lor imi spunea asta . Voi merge la colindat in seara de Ajun! Eram cel mai fericit copil din lume….Si asta cu atât de puține cuvinte… Cuvintele acestei femei au avut puterea să schimbe un copil din mahalaua singurătății in raiul nemuririi lui Iisus Hristos!Așa cum obișnuiam de fiecare data, pe drumul spre casă, tata imi povestea ce mâncăruri vom face cu banii câștigati si ce dulciuri vom cumpăra pentru fratii mei…Pentru prima dată nu-l mai ascultam pe tata vorbind ci fredonam in gand colindul proaspăt invățat ca să mi se imprime in minte și melodia și versurile…Si cuprinsă de un fior tainic am îndrăznit să-L rog ceva pe acel Mântuitor despre care abia ce aflasem că s- a născut ca noi să fim fericiți…L-am rugat fierbinte ca nimeni, niciodata să nu mai arunce in tata cu sarmale in timp ce cânta prin restaurante… si să facă El cumva , ca eu , niciodată, dar niciodată să nu-mi câștig banii cântând prin restaurante, iar dacă voi avea vreodată copii, niciodată, dar niciodată să nu sufere așa cum am suferit eu că sunt cu pielea neagră…să fie toți blonzi și cu ochii albaștri! Îi strângeam strâns mâna tatei în timp ce vorbeam cu Dumnezeu , iar tata din când in când mi-o strângea si el la fel de tare așa că la un moment dat nu mai știam daca cel care mă strângea de mână era tata sau Dumnezeu…Aveam să aflu peste ani și ani.. când îmi învățam copiii(toți blonzi și cu ochii albaștri) colinde de Crăciun, că da, Dumnezeu se poate naște în inima oricărui om si-ți aude șoapta oricât de înceata ar fi ea… și că ceea ce rămâne în urma ta nu este ceea ce afișezi în fața oamenilor ci ceea ce scrii in sufletele lor!Ca un arc peste timp , in fiecare Crăciun îi spun in gând acelei femei cu care am colindat intr-o noapte a copilăriei mele cel mai frumos colin de pe pământ:” Dumnezeu să vă binecuvânteze, doamnă dragă ! Cantați așa de frumos!”Îngerii cu glasul lor, florile dalbe,Va vestesc Mântuitor, florile dalbe…Fiecare om pe care-l întâlneşti în viața ta e menit să te facă fericit! Sau..să te învețe ceva care te va face fericit. Cu o singură condiție: sa-l iubeşti, sa-l accepți aşa cum e el, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu! Si dacă poți, să-l faci un pic mai bun cu iubirea ta! Aşadar, întinde mâna şi fă să înflorească clipa veşniciei caci nu se ştie dacă cel ce-ți strănge mâna e aproapele tău sau Dumnezeu…