rromi – Trei zile de bunătate

Vânzătoarea de semințe

Mina, era femeia care vindea semințe…Anumite seminte… știa ea exact ce fel de semințe, le încerca cu gura, cat erau de tari sau de moi, se uita la coaja lor, să nu aibă puncte albe, că însemna că erau bolnave, ele, semințele, le cântărea cu mâna să vadă dacă au fost udate ca sa traga mai mult la cantar , si după ce făcea toată această inspecție, absolut obligatorie pentru o vanzătoare de semințe de renume ca ea, abia apoi comanda la țăranul care vindea marfă la o tarabă din Piața Mare.: 10 Kilograme, 15 , 20…câți bani avea. Si din semințele acelea vandute trăia ea si toată familia ei , o lună sau poate două… Avea mai multi copii, pe unii îi creștea ea, pe alții îi dăduse la ”stat”, făcându-mă să mă îngrozesc de fiecare dată cand făceam o poznă, să nu ajung si eu acolo. Pe una din fete, Mioara, o iubea nespus, și avea si de ce . Era de o frumusețe rară. Cu ochii verzi ca frunzele copacilor, cu pielea albă si părul negru ca din poveste. Mergea la scoală impreună cu sora mea, Marcela, și așa au devenit cele mai bune prietene. Mama ne lăsa in curtea casei la joacă si cum casa lor era cea mai apropiată de a noastră mergeam să ne jucăm cu copii ” lu tanti Mina”. Mă fascina ritualul cu care prăjea semintele in ajunul Sărbătorilor, căci cele mai mari vanzări le făcea la 23 August, la Sfantul Petru si Pavel, cand venea Bâlciul si la meciurile de fotbal. Se lega zdravăn la cap cu un batic, să nu cadă vreun fir de păr in seminte, le vantura bine de tot, să iasă tot praful din ele căci altfel le dădea gust amărui și le scuipau clienții, apoi le potrivea de sare , sare mare și grunjoasă pe care o făcea ea fină cu o piatră luată din curte. Si apoi să te ții… le întorcea pe toate fețele, le canta , le descanta, in timp ce semințele căpătau acea culoare rumenie, semn că sunt numai bune de mancat. In timp ce tanti Mina le prăjea, noi copiii, făceam cornete din ziare, de o anumită mărime, mai mici sau mai mari , era foarte important să le facem corect că altfel cădeau semințele pe jos… Cand tot ritualul era gata, urma partea cea mai grea…Mă rugam de mama să mă lase să merg cu fata ei Mioara să vindem semințe…Mama nu, și nu , nu te duci deloc că o sa te pierzi , că o sa te bată lumea… Vezi, Doamne, noi eram țigani lăutari, adică un pic mai ”boieri” decat ei. Nimic nu mă dobora, plangeam, dădeam din picioare, ba mă făceam că leșin, de plâns, și mama , inimă slabă, se îndupleca și mă lăsa. Ce bucurie pe capul meu… Mergeam in târguri , unde mirosul de mititei, de bere la halbă si de friptură la grătar te dădeau gata… Din orice loc te imbia cineva cu ceva… Hai la moșul cu grătare cine le mănancă moare… Uite-aici e domn Mitică, Ce te-așteaptă cu-o berică… Vata de zahăr pe băț si halviță… Rămâneam fascinată de lumea aceasta si doar mâna hotărâtă a Mioarei mă făcea să nu casc gura la toate acele minunății. Ba veneau si tot felul de ” prostitori”… femeia șarpe, omul fără maini, altul te îmbia să tragi cu pușca, altul să prinzi gaștele , unul îți canta la vioara exact de femeia pe care o iubeai, atunci pe loc, altul canta la acordeon o sârbă… cate si mai câte nebunii. Peste toată această hărmălaie, urechile mele auzeau în mod clar si distinct sunetul atât de drag mie ”semințe de bostan, poftiti la seminte de bostan proapete, prăjite cu sare , 1 leu corneta… Mina se înfuria și își trăgea baticul si mai tare pe cap, își alegea locul cel mai bun, la intrare si incepea si ea : Poftiți la seminte…Noi copii , aveam o misiune sacră: să ținem de șase, adică să-i spunem cand vine domnul polițist ca sa fugim cu pungi cu cornete cu tot … Noi, gură cască uitam, si politistii veneau si o lăsau în pace . Mina le umplea mainile de seminte si le pomenea numele. Cand ajungeam seara acasă imi venea să plang căci deja mi se făcea dor de lumea aceea pestriță cu gust de semințe prăjite si cu aromă de vanilie și fistic… lumea targurilor de altădată.
O data , am vazut-o pe Mioara hohotind in curte pe un trunchi de copac tăiat. Mama ei , Mina, plecase dis de dimineată să vandă seminte si un polist rău i-a rupt punga si i-a împrăștiat semințele pe jos… acum stătea în casă si plangea de năduf în timp ce fetei ei , Mioara, îi era foame… Mi-a fost așa de milă de ea… Am intrat in casă si am adus toate ouăle, branza, rosiile, tot ce am găsit în frigider i-am dat ei, ba incă o fetiță de români, cand a văzut că plangea, s-a dus si ea in casă si i-a adus zahar si făină si mălai…. Plangea si radea Mioara noastră si a strigat-o pe Mina să vină s –o ajute, c-a dat norocul peste capul lor…
După un timp, Mina nu si-a mai putut ține fata acasa si a dat-o si pe ea ”la stat”, dar o aducea in fiecare vacanță si de fiecare dată cand o aducea, Mioara întâi plangea, tare de tot , cu sughițuri, ne lua pe toti in brațe , copii de țigani, de romani, apoi își ștergea ochii cu mâneca și spunea, hai să ne jucăm… Sfantă inocență a copilăriei!
De la acea femeie , am ascultat cele mai frumoase povești pe care le-am auzit vreodată căci erau inventate de ea, avea un dar al povestirii care fascina orice copil, o voioșie in privire si un suflet curat de copil. Juca v-ați ascunselea cu noi, copiii iar cand odată s-a ascuns chiar in fata mea, sub o masă rupă, am privit-o atent cum gâfâia si cum se temea de copil să n-o vadă… se uita cu privirea ageră să n-o vadă cel ce mija, și alerga prima să se scuipe. Mioara era veselă si se juca de pârâia…parcă voia să-și ia revanșa. Iar Mina o răsplătea cu tot ce-avea ea mai bun, inima si sufletul puse in jocurile de copii. Ne învăța jocuri uiate, țară țară vrem ostași…băieti si fete , Podul de Piatră s-a dărâmat… la băieti le făcea săbii din resturi de lemne. Ne invăța cum se urcă în copac si cum se culeg cireșele…Toate le făcea pentru fata ei , Mioara, venită în vacanța mare, căreia voia să-i arate că o iubește, tare de tot, dar că nu o poate ține acasă. La 18 ani a venit acasa definitiv si deși învățase carte, terminase 10 clase si o scoală profesională , Mioara a făcut exact același lucru care il făcuse și mama ei: vindea semințe. Venise Revolutia, oamenii îsi făceau firme, consignații, mergeau la turci, aduceau marfă, fiecare dornic să se imbogățească… Mioara si mama ei au vindut seminte pana cand au apărut copiii în viața Mioarei. Tiparul de gandire care i-a marcat cugetul o făcea să creadă ca nu poate face nimic altceva …poate din dorința de-a nu o lăsa singură pe mama ei, poate dorind sa-i arate că o iubeste la randu-i…In fond ,fiecare credem că meseria părinților e cea mai bună si demnă de urmat. Schimbarea in viața lor au produs-o copiii. Cei trei micuti care au venit in viața Mioarei. Dorința de a le oferi ceva mai bun, o siguranță si o educatie mai bună decat a avut-o ea. Impreună, au luat hotărârea să plece din țară. Mina nu a mai apucat. A făcut un infarct la gandul că-si va părăsi țara si singura muncă pe care o știa face… După inmormantare, Mioara si-a luat cei 3 copii si aplecat in Italia. A muncit mult, ca badanta, dar a meritat. Si-a dat copii la scoala si a insistat să termine fiecare liceul . Ea insăși s-a specializat si acum are o firmă. De cate ori imi aduc aminte de copilărie, imi aduc aminte de Mina, femeia care a refuzat sa devină măturătoare de stradă ca mama ei , pentru că era convinsă că poate face ceva mai bun decât atât: poate vinde semințe. Si că poate trăi o viață mai demnă ca vanzătoare de semințe decat ca măturătoare de stradă. Viata i-a demonstrat că s-a înșelat iar ea, dojenită de multe ori de mama ei , care se pensionase de la ”spații verzi”, a refuzat cu tărie să recunoască asta . Si-a dat seama de greseala ei abia cand a inceput să-si ducă unul cate unul copii la Casa de Copii, ultima fiind Mioara, fata cea mai frumoasă. A înțeles că nu le poate oferi siguranță si educație și ”confort” cu o pungă de semințe vândută o zi da si una nu. Cand a înțeless asta s-a angajat si ea ca măturătoare de stradă iar in timpul liber a continuat să vandă seminte ca un hobby. Atunci cand m-am angajat la Biblioteca Judeteană am vazut-o de cateva ori măturand strada, Era la fel de frumoasă si de demnă. Era bucuroasă ca am ajuns om mare” căci imi spunea ea, e mare lucru să câstigi un ban cinstit si să nu le fie rusine copiilor tăi de ceea ce faci. Am luat-o in brate si am pupat-o . I-am spus cat de mult o iubeam pentru că imi inseninase copilăria cu firea ei veselă si mereu pusă pe joacă…A ramas pe ganduri cu un zambet trist pe față…Îi părea rău că nu putuse si Mioara ei să ajungă om mare !” Bine că nu te-ai luat după mine, că altfel ajungeai si tu vânzătoare de semințe…” La scurt timp după aceea, s-a stins. Am fost la inmormantarea ei din respect pentru dragostea cu care si-a crescut copii si pentru incercarea ei disperată de a le oferi nepoților ei o soartă mai bună.

Oamenii nu știu să iubească…și nici nu sunt învățați să facă asta! Preferă să se izoleze sau să lovească in loc să mangaie si să aline. Poate că o fac pentru că înțeleg că adevărul pe care il văd e doar o poveste parțial spusă…
Îi multumesc lui Dumnezeu pentru că am intalnit-o la un moment dat pe Mina care m-a învățat, vânzând semințe, că viața e un dar neprețuit și că viața ta e doar a ta , că potenţialul tău stă ascuns în bunătate şi căutarea asiduă a puterii de interconectare a oamenilor. Neapărat cu zâmbetul pe buze şi cu inima deschisă spre iubire . Că nu poți face Binele care schimbă lumea ci doar acela care stă în puterea ta. Că bogăția nu stă în portofel ci în inima fiecăruia…și că o cornetă de semințe dăruită unui semen poate aduce mai multă bucurie decat o bancnotă valoroasă. Că ne despart nu gardurile de sârmă sau porțile de fier forjat ci prejudecățile si lipsa de disponibilitate. Că omul care îmi castigă increderea nu e cel care imi recită pe loc 10 strofe din ,,Luceafărul ” ci cel care mă intreabă dacă am mancat ceva astăzi…Că nu poți să schimbi un om dacă nu intri in mediul lui, în cultura lui, în analfabetismul lui, că a-ti invinge teama de celălalte e cea mai mare victorie interioară si că dragostea fireasca apropie mai mult decat o pot face banii si pozițiile sociale
Pentru toate acestea, iți multumesc, Mina si Mioara !

POCĂITA

Frigul tăios de iarna si zăpada sclipitoare din lumina farurilor anunțau cum nu se poate mai bine sărbătoarea Ignatului de a doua zi. In aer plutea un farmec si-o bucurie desprinse parca din povesti. In piețe se vindeau brazi de iarna iar la prăvălii se formau cozi interminabile pentru portocalele ce urmau sa fie dăruite de Crăciun. Copiii repetau colindele învățate de la bunici și așteptau cu sufletul la gura noaptea de Crăciun. Stăteam la geamul ferestrei de la bucătărie si observam fețele roșii ale gospodinelor care scoteau mâncarea la răcorit…ce vreme frumoasă e așteptarea Crăciunului!Tata m-a trezit din visare si m-a întrebat daca vreau să merg cu el la o cârciumă din apropiere ca sa cânte din acordeon să facă niște bănuți de Crăciun… să avem si noi niște sărmăluțe, cozonac, plăcinte…Intr-o clipită am fost gata, cum era să-l las eu pe tata singur la o asemenea încercare! Pe drumul către cârciumă, îi țineam mâna tatei cât mai strâns în a mea, de parca aș fi vrut sa-l încurajez, că iarna asta e așa de frumoasă si Crăciunul se apropie …și parca viața toată devenea un pic mai bună. Mi-am deschis gura larg și am început să prind fulgii de zăpadă pe limbă…- Uită-te, tată, am prins iarna în gura mea…uită-te!…- Și ce ești așa de fericită pentru o gură de zăpadă??…Cum să nu fiu fericită daca sunt in vacanta, afara ninge si in curând vine Crăciunul cu miros de cozonaci si cu portocale si bomboane in brăduțul din casă…Cu gândul acesta in minte m-am trezit cu un bulgare de zăpadă in spate… Era o fetiță cât mine de mare, o cunoșteam, i se spunea ”pocăita” , zâmbea cu fața fericită…”Așa e iarna!”… am adunat zăpadă in mânuțe și am făcut si eu un bulgare pe care l-am aruncat spre ea cu aceeași vorbă: așa e iarna…Jocul a continuat cu râs și veselie până când mâna tatei m-a tras blând deoparte…” ne grăbim, acușica se întunecă, să mergem la cârciumă!” Aș fi vrut să mă mai joc cu ea, dar și ea era cu mama ei si probabil că se grăbeau la cumpărături. Mama nu m-ar fi lăsat să mă joc cu ea. Îmi zicea ca e pocăită si să mă feresc de ea. Nu înțelegeam de ce, vorbea așa de blând si de frumos…ce-mi păsa mie că e pocăită dacă vorbea frumos cu noi, nu ne înjura , nu ne arăta cu degetul că suntem țigani…ce era rău că mergeau la altă biserică?…Am ajuns la cârciuma din cartier si tata m-a rugat sa stau cat mai spre ușă ca de obicei, pentru că înăuntru era fum gros de țigară și-mi făcea rău. M-am așezat în așa fel încât să-l văd si pe tata si lumea de dincolo de fereastra cârciumii, mai ales zăpada și fulgii mari care cădeau din cer.Priveam de minute bune fereastra în timp ce-l auzeam pe tata cântând, unii trecători, care mă vedeau stand in marginea cârciumii îmi făceau din mana și bucuroasă, le făceam si eu. Prin fata cârciumii, a trecut pășind încet doamna pocăită cu fetița ei de mana si văzându-mă, mi-au făcut amândouă din mana…le-am făcut si eu….Ele mi-au făcut semn să ies afara…Am deschis foarte puțin ușa restaurantului si le-am spus șoptit:- Nu pot sa ies, trebuie să stau aici cu tata până termină de cântat, nu pot să-l las singur… – Ah…înțeleg, a spus doamna pocăită cu glasul blând si cu un licăr de zâmbet in privire, înțeleg! Păi…știi ce? Uite, intrăm noi la tine să stăm puțin de vorbă.Si au intrat împreună in cârciuma plină de miros de băutură si fum de țigara. M-am panicat de-a dreptul pentru ca mama îmi spusese să nu vorbesc cu doamna si nici cu fata ei , că erau pocăite si încercau să atragă oamenii la biserica lor…- Și ce e așa de rău în asta? o întrebam pe mama. E rău să meargă oamenii la biserică?- Nu este rău, doar că biserica lor e diferită de a noastră, noi suntem ortodocși, ei sunt pocăiți…și cu asta am terminat!- Păi da, dar și noi suntem țigani și lumea se ferește de noi… deși suntem tot oameni…ce daca sunt pocăiți? Nu sunt și ei tot oameni?- Am terminat! spunea mama cu ton amenințător. Nu te joci cu ei și gata ! Ar fi culmea după ce că suntem țigani, să mai fim si pocăiți…Așa a ajuns să se nască în mintea mea ideea că a fi pocăit e ceva cu mult, mult mai rău decât a fi țigan… Numai că acum , femeie aceasta, așa pocăită cum era ea si cu fata ei au intrat la mine in cârciumă, și eu ce era să fac? Sa nu vorbesc cu ele? Nici vorba…- Ce faci tu aicea fetiță dragă?- V-am spus, îl aștept pe tata să facă niște bani ca sa avem si noi de Crăciun sarmale pe masa… am spus eu exact ce o auzeam pe mama spunând prin casă. Știți, tata crede că eu îi port noroc, de câte ori vin cu el, câștigă mulți bani, si oamenii nu-l bat, nu-i vorbesc urât…- Ah, da, înțeleg a spus doamna cu glasul blând. Dar de ce sa se poarte urat cu el? Doar nu face altceva decât să cânte din acordeon, nu ? – Da, exact , dar vedeți dv, oamenii nu vad la el decât ca este cocoșat, ghebos, si nu știu de fapt ca este cel mai bun povestitor de povești… în fiecare seară ne spune povesti, știe si să citească din carte dar el ni le spune din gura…- Am înțeles, dar uite, vreau sa te întreb ceva…tu o sa mergi de Ajunul Crăciunului cu colindatul?- Pai …știți, eu… eu știu să cant, dar nu știu să colind…si-apoi chiar daca as ști să colind cine ne-ar primi pe noi?- Noi te-am primi daca vei veni la noi , mi-a spus fetița ei, ba mai mult, daca vrei pot sa merg cu tine cu colindatul, doar daca vrei… – Sigur ca vreau, o sa-l întreb pe tata după ce termină de cântat… dar …știți de fapt eu nu știu nici un colind…- Te învățam noi, vrei? – Vreau, da, dar aici, in restaurant?- Da, il cântam încetișorSi ușor, ușor au început sa colinde :Ia sculați voi ce dormiți, florile dalbe,Îngerii să-i auziți, florile dalbe,Cum vă cântă de frumos, florile dalbe…De nașterea lui Hristos, florile dalbe…Am fredonat ușor acea strofă si sufletul mi s-a încălzit deodată de o căldura neștiută până atunci. Trăgeam cu coada ochiului la tata care cânta in celălalt capăt al restaurantului o sârbă aprigă, in timp ce un mesean îl întreba cu glas răgușit daca știe melodia ”Constantine, Constntine… Da, o știa…- Trecem la a doua strofă?- Da, trecemAuziți un glas de sus, florile dalbe…Astăzi s-a născut Iisus, florile dalbe, Îngerii cu glasul lor, florile dalbe…Va vestesc Mântuitor, florile dalbe..
Ochii mi s-au umplut de lacrimi…Pentru prima dată in viața mea, înțelegeam ce înseamnă de fapt Crăciunul. Nu era doar o zbatere a familiei să avem cozonac si sarmale si salată beof, lucruri atât de rare si de râvnite in familia noastră ci era o bucurie a familiei, o fericire de nedescris in cuvinte că s-a născut un Dumnezeu care va avea grijă de noi, că vom fi pururi fericiți, oricare ar fi chinurile noastre, oricare ar fi nenorocirile noastre, oricare ar fi durerile prin care trecem…S-a născut Mântuitor si ne-a umplut inima de o putere noua care va face din viața noastră o viață mai bună…Cu El, cu Emanuel, vom reuși să fim copii mai buni, părinți mai buni, si chiar țigani mai buni… Nu vom mai lupta să fim fericiți căci vom fi oricum, doar avându-l pe El în inima noastră…Asta am înțeles eu atunci in acea seara de decembrie printre cântece de petrecere si miros de bere si mititei…intr-un colț de cârciumă afumată, prin gura unei femei pocăite, se năștea Hristos în inima mea…Peste ani si ani, când mă purificase suficient de tare suferința si durerea, mi-am adus aminte de femeia aceasta si de fetița ei si ca o mulțumire pentru ceea ce a făcut ea pentru mine, am spus Da! Lui Dumnezeu ! Numai cineva care a cunoscut stigmatul in toată puterea lui, care a fost bătut, umilit, si nedreptățit ani de-a rândul pentru culoarea pielii lui va putea înțelege câtă forță și dragoste de Dumnezeu mi-au trebuit ca, după ce ai suferit o viață pentru un stigmat nedrept, să-ti adaugi tu singură, nesilită de nimeni , un alt stigmat…acela de pocăit, de copil al lui Dumnezeu, oricât de multe vor fi durerile, umilințele, batjocura familiei și a prietenilor…,,nu era destul că era țigancă, acuma mai e și pocăită….” ”Cine cu cunoaște setea si durerea ascunse într-un bulgăre de sare…să stea deoparte!”Tata s-a oprit la un moment din cântat si a venit spre mine. Eu plângeam si râdeam in același timp.- Tată…a intrat fericirea in inima mea. Mă lași să merg cu colindatul cu ele? Te rog , tată, te rog…Tata s-a uitat bănuitor și rezervat, analizând din cap până la picioare pe femeia cu baticuț pe cap si cu fusta lungă până la pământ… și cu o fetiță de mână… Femeia s-a uitat si ea la tata, cu acordeonul pe un umăr, cu pantofii tociți și rupți , cu o cocoașă mare in spate… și cu o fetiță de mână… O singură secundă a durat cercetarea aceasta, pentru că femeia a întins o mână spre tata si i-a spus cu același glas blând ” Domnul să vă binecuvânteze ! Cântați foarte frumos!”Tata a întins si el mana fără să știe ce să spună și a zâmbit. A zâmbit si femeia! Câștigasem. Zâmbetul lor imi spunea asta . Voi merge la colindat in seara de Ajun! Eram cel mai fericit copil din lume….Si asta cu atât de puține cuvinte… Cuvintele acestei femei au avut puterea să schimbe un copil din mahalaua singurătății in raiul nemuririi lui Iisus Hristos!Așa cum obișnuiam de fiecare data, pe drumul spre casă, tata imi povestea ce mâncăruri vom face cu banii câștigati si ce dulciuri vom cumpăra pentru fratii mei…Pentru prima dată nu-l mai ascultam pe tata vorbind ci fredonam in gand colindul proaspăt invățat ca să mi se imprime in minte și melodia și versurile…Si cuprinsă de un fior tainic am îndrăznit să-L rog ceva pe acel Mântuitor despre care abia ce aflasem că s- a născut ca noi să fim fericiți…L-am rugat fierbinte ca nimeni, niciodata să nu mai arunce in tata cu sarmale in timp ce cânta prin restaurante… si să facă El cumva , ca eu , niciodată, dar niciodată să nu-mi câștig banii cântând prin restaurante, iar dacă voi avea vreodată copii, niciodată, dar niciodată să nu sufere așa cum am suferit eu că sunt cu pielea neagră…să fie toți blonzi și cu ochii albaștri! Îi strângeam strâns mâna tatei în timp ce vorbeam cu Dumnezeu , iar tata din când in când mi-o strângea si el la fel de tare așa că la un moment dat nu mai știam daca cel care mă strângea de mână era tata sau Dumnezeu…Aveam să aflu peste ani și ani.. când îmi învățam copiii(toți blonzi și cu ochii albaștri) colinde de Crăciun, că da, Dumnezeu se poate naște în inima oricărui om si-ți aude șoapta oricât de înceata ar fi ea… și că ceea ce rămâne în urma ta nu este ceea ce afișezi în fața oamenilor ci ceea ce scrii in sufletele lor!Ca un arc peste timp , in fiecare Crăciun îi spun in gând acelei femei cu care am colindat intr-o noapte a copilăriei mele cel mai frumos colin de pe pământ:” Dumnezeu să vă binecuvânteze, doamnă dragă ! Cantați așa de frumos!”Îngerii cu glasul lor, florile dalbe,Va vestesc Mântuitor, florile dalbe…Fiecare om pe care-l întâlneşti în viața ta e menit să te facă fericit! Sau..să te învețe ceva care te va face fericit. Cu o singură condiție: sa-l iubeşti, sa-l accepți aşa cum e el, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu! Si dacă poți, să-l faci un pic mai bun cu iubirea ta! Aşadar, întinde mâna şi fă să înflorească clipa veşniciei caci nu se ştie dacă cel ce-ți strănge mâna e aproapele tău sau Dumnezeu…

De două ori stigmatizat, de mii de ori binecuvântat!

bunicul, nenea Jan, tata, nenea Fanica, si Vasile Hurmuzache

La sfîrşitul clasei întâi am anunţat-o pe mama că voi lua premiul întâi, sa-mi facă neapărat o coroniţă . Mama a râs ca–ntotdeauna ,, de unde să iei tu premiul întâi ? fugi de-aici, poate dă Dumnezeu să treci măcar clasa, să nu fi cheltuit degeaba atâţia bani”. Nu m-a crezut. Am ajuns la serbare cu emoţii. Doamna învăţătoare m-a privit de sus pînă jos şi mi-a spus că îmi va da premiul mai târziu, prin spatele scenei în care erau adunaţi copiii .Am înţeles de ce : nu eram frumos îmbrăcată. Eram a treia fată la părinţi şi privilegiul de-a avea haine noi îl avea doar sora mea cea mai mare. Ciorapii mei erau ei verzi, dar erau cusuţi doar în două locuri şi încă cu aţă maro ! Foarte frumoasă cusătură le făcuse mama !ce-o fi apucat-o pe învăţătoare? Mi-am auzit numele şi am vrut să ies în faţă dar mi-am adus aminte că nu trebuia. Mi-a dat într-adevăr premiul la sfărşitul serbării. Cînd am văzut pachetul cu cărţi imi venea să chiui de bucurie, în viaţa mea nu visasem să am atîtea cărţi. Pe drumul către casă mi-am adus aminte cu cîtă greutate îmi cumpărasem prima mea carte…
Mama ne dădea în fiecare dimineaţă la toţi patru copiii un bănuţ de 5 lei cu care trebuia să ne cumpărăm 4 pachete de biscuiţi de 1,25bani fiecare. Eu o convingeam pe sora mea cea mare să nu-mi cumpere şi strîngeam bănuţ cu bănuţ . Voiam sa-mi cumpăr o carte pe care o văzusem în vitrina unei librării. Se numea ,,Poveşti cu zîne ” de Contesa de Segur.Știam să citesc de la surorile mele, așa că o voiam.
Din prima zi de cînd am renunţat la pachetul de biscuiţi am intrat val-vîrtej în librărie să întreb cît costă cartea!
– E cartonată cartea, măi copilu, n-ai tu bani de ea şi nici faţă , mi-a spus vinzătoarea grăbită.
– Dar cît costă ?”
– Douazecişicinci de lei ”
Douăzecişicinci de lei …Cît o fi însemnînd Doamne cifra asta că eu nu ştiu, sînt abia in clasa întîi, m-am speriat eu de-a binelea, dar dacă eu am totuşi banii şi nu ştiu să-i număr…mi-am zis eu gînditoare, şi într-o secundă m-am întors la vinzătoare şi i-am răsturnat toţi banii pe masă :1leu si 25 bani!
– Nu ai măi fetiţă, îţi mai trebuie, nu ai !
A doua zi la fel ! am renunţat la pachetul de biscuiţi si fuga mare la librărie să văd nu cumva îmi ajung banii de carte…
– Îţi mai trebuie măi copiluţ, iţi mai trebuie …nu ai destul !”
A treia zi la fel … nu ştiu cîte zile m-am dus la rînd dar ştiu că într-o zi vînzătoarea m-a privit straniu cateva secunde fără să clipească apoi mi-a răspuns:
– Dă toţi banii la mine măi fetiţă” I-a luat, şi, fără sa-i numere, i-a pus pe toţi în sertar. Apoi a luat cartea şi mi-a dat-o!! Am luat-o ca pe-o comoară în mîini şi-am alergat cu ea acasă direct în pod.
M-am aşezat pe burtă şi-am început să citesc poveste după poveste. Ce lume frumoasă şi ce oameni buni ! o auzeam pe mama cum mă striga prin toată curtea, îngrijorată că nu mă văzuse venind de la scoală …Dar …degeaba striga ea că eu nu mă puteam opri din citit. Eram fascinată !într-un tîrziu am ieşit, nu pentru că am terminat cartea ci pentru că nu mai aveam lumină în pod. Am intrat în casă şi m-a văzut tata cu cartea în mînă. S-a uitat la ea, la preţ…
– De unde ai avut banii? m-a întrebat deodată.
– I-am avut eu …
– De unde ? m-a intrebat tăios.
– De la biscuiţi, i-am răspuns eu abia auzit
– Şi bine măi tată, tu n-ai mîncat nimic la scoală?
– Ba da
– Ce?
– Tată, tu mă crezi că eu învăţ bine, nu ? uite cum a fost …
La scoală stăteam în bancă cu o fată al cărei tată era ofiţer. La ea am vazut pentru prima dată în viața mea un crenvuşti. I-am cerut și eu un pic intr-o zi, şi ea mi-a dat cu o condiţie: sa-i fac temele in pauză că ea nu are timp…acasă se juca cu păpuşile. Mi-a adus în fiecare zi un crenvuşti iar eu i-am făcut temele aşa cum ne-am inţeles. Ce nu ştia tata și nu i-am spus niciodată era că într-o zi am renunţat la pachetul ei făcându-i altă rugăminte: să-mi aducă a doua zi o păpuşă cu care să mă joc. A acceptat ! Îi păstrez şi azi o amintire frumoasă !
………………………………………………………………………………………

Şi aşa… cu pachetul de cărţi sub braţ am ajuns acasă de la serbarea de sfirșit de an a clasei întîi . Tata era acasă împreună cu fratii săi și vorbeau. I-am arătat cărţile… tata m-a luat în braţe, s-a uitat la cărţi, la mine, şi cu un glas nespus de duios mi-a spus:
– – Nuşa , noi suntem țígani, și oricît de bine ai învăţa, oricâte premii ai lua tu tată, tot la mătură ai s-ajugi că aşa suntem noi țiganii, nu se uită nimeni la noi …
– – Tată, dar dacă eu invăţ bine, bine şi iau numai premiul întîi, tot țigani rămînem ? nu ne facem români? Nu ni se face pielea albă???
Am auzit un hohot de ris … rideau fraţii tatei mai mici de mine. Am ieşit afară … mi se spulberase un vis…şi realitatea era atît de crudă ! eu credeam că puteam să scap de pielea neagră şi de cuvintele ,cioarooo., cîrrr, care se tot auzeau in spatele meu. Ironia era că dintre toţi fraţii eu eram cea mai urâtă, fraţii mei fiind ba unul cu părul blond şi cu ochii albaştri, ba unul cu faţa albă şi cu ochii verzi …eu era un rebut! Când treceau pe lăngă mine oameni cu faţa albă, mă uitam lung la ei și mă intrebam serios ce-or fi făcind ei de au pielea albă …au meritat prin ceva anume, s-au nevoit ei prin ceva în faţa lui Dumnezeu ? pielea lor albă era o răsplată a unor eforturi personale sau cum …dacă nu era asa de ce se purtau atât de urât cu noi, sărăcimea, țigănimea? ! de ce scrîșneau din dinţi şi rosteau un abea auzit ,, țigani nenorociți” când treceam pe lingă ei, dacă s-ar fi născut ei în locul nostru şi noi in locul lor?
N-am reuşit să inţeleg atunci. M-am revoltat împotriva acestui “dat” a lui Dumnezeu considerîndu-l un stigmat nedrept de care am fugit toată viaţa. A trebuit să termin a doua facultate ca să inţeleg că ,,țigan nu te naşti, țigan devii “! atunci cind furi, cind minţi, cind ucizi, atunci devii rob. De născut ne naştem toţi liberi ! din dragoste pentru noi oamenii, Dumnezeu a rînduit fiecăruia o familie, o ţară, o culoare a pielii …. Abia după ce l- am cunoscut pe Dumnezeu am încetat cu acuzaţiile şi am putut sa-I mulţumesc pentru familia de țigani săraci în care m-a aşezat .
Apoi am ales eu singură un alt stigmat oricît de urât ar suna şi oricăt de urât m-ar privi oamenii: acela de credincios. Sunt mândră că sunt copilul lui Dumnezeu. Sunt mândră că tatăl meu pămintesc a fost un țigan sărac, ghebos, care canta extraordinar la acordeon, plin de dragoste pentru copiii săi, aşa cum sunt recunoscătoare pentru Tatăl meu ceresc care din dragoste pentru noi, ne-a dat voie să ne numim copiii Săi.
Pe scurt: sunt mindră de stigmatele mele căci unul (țigănia) l-a hotărît Dumnezeu pentu mine pentru viaţa aceasta şi celalalt (credincioșia), l-am hotărît eu pentru Dumnezeu pentru viaţa veşnică !