Așa cum v-am mai spus sunt recenzor. Eu am ales asta. Din dorința de-a cunoaște oameni. Eu am ales și cartierul, (Izvoare) chiar dacă mi s-a spus că ”e plin de țigani”. Nu e chiar plin, au rămas și mulți români, din aceia autentici, care chiar daca locuiesc la 15 minute( de mers pe jos) de centrul orașului, au păstrat obiceiuri străvechi cu parfum de sat tradițional. ”Așa ne-am pomenit”, mi-a zâmbit blând un moșneguț de 79 de ani, cu mersul drept și cu fața albă ca laptele . Mâna caprele spre casă când eu băteam la poarta lui și cu o bunăvoință plină de respect, mi-a spus: Eu șed aicea, așteptați oleacă să bag caprele in țarc si apoi vă deschis poarta. Am văzut curioasă cum a îndemnat cele 4 capre spre o portiță mică, îngustă, si mi-am amintit de spusele Mântuitorului despre ușa cea strâmtă… Câteva case mai departe am întâlnit o bătrână de 90 de ani. M-a poftit repejor în casă că are ceva pe foc și nu poate sta la poartă… In casă, o curățenie exemplară. Pe aragazul cu butelie, o crăticioară saltă capacul dând de veste că ceva fierbe de zor…
– Mă iertați văd că faceți mâncare, nu vă rețin mult…doar câteva întrebări…
– Șezi colea pe un scăunel, c-ai fi obosită, nu, nu fac mâncare, fierb niște cartofi, de 20 de ani fierb cartofi… aproapă în fiecare zi
– Ah, vă plac cartofii, spun eu stingherită de simplitatea bătrânei
– D-apăi cum, cum să nu-mi placă, de 20 de ani îmi plac … Îi fac pireu, știi mata , pentru mine nu există mâncare mai bună ca pireul de cartofi, sau dacă există, eu n-am descoperit-o încă…Hai întreabă-mă că eu îți răspund ce poftești mata!
Îi pun întrebările despre locuință iar când ajung la cele legate de stare civilă îmi răspunde cu nostalgie că e văduvă, de 20 de ani, ”o plecat barbatu meu înainteatră pe gât… eu să mă-ndulcesc cu bucate alese și omu meu în pământ???. Nu se cade !
Mi se umezesc ochii, fac un efort si-mi revin. Răspunde apoi la toate întrebările. Ajung și la ultima întrebare:
– Cât de mult v-a afectat pandemia de Covid?
– Ce-i așeia? A! Covidu… ducă-s-ar pe pustii! …Auzi? Da mata nu vrei vo două linguri de pireu? Că ți-o fi foame… de-atâta umblătură…hai dă-te –n coace că-i pireu din acela bun, făcut cu unt si cu lapte de capră…
Nu mi-era foame, dar mi-a fost așa de dragă mămăica asta că am mâncat cu ea ”pireu de cela bun”… Bun era si sufletul său hrănit de 20 de ani cu amintirea celui ce i-o luase înainte în Împărăția cerurilor. M-a condus apoi până la poartă în timp ce clopotul bisericii de peste drum a început sa bata cu putere.
– Iar s-o dus cineva la Domnul…. Numai pe mine nu vrea să mă ia, mă lasă să-mi ostoiesc aicea doru după omu meu…. Mi se usucă sufletu de doru lui , vreau să fiu cu el, acolo unde-o fi el. De s-ar întâmpla să fie-n iad, acolo vreau să stau și eu cu el, iar de-a socoti Dumnezeu că locul meu e în iad si-al lui în rai…. Mă rog să primească Dumnezeu singura jertfă care-o mai am…. Că nici lacrimi nu mai am să-l plâng, mi s-au uscat ochii de plâns… și eu nu mai am vigoarea tinereții, să mai fac faptele cele bune cum făceam odată… eu tot ce pot să fac este să nu mă-ndulcesc cu mâncăruri alese, să fierb in fiecare zi cartofi și să oftez… Și-așa îl simt eu aproape pe omul meu, când duc lingura de lemn la gură și mănânc cartofi fierți….De s-a întâmpla să mai trăiesc o singură zi de fericire pe pământu aista, eu mă rog la Dumnezeu să o ia si să i-o dea lui, acolo unde s-o afla….
Își prinde capul în mâini si plânge, iar eu o iau in brațe cu toată dragostea sufletului meu. Rămânem așa câteva clipe care parcă se dilată spre infinit, către lumea aceea cerească de unde ea așteaptă în fiecare zi să simtă mireasma cerească de la viață spre moarte trimisă smerit de omu ei… Mă simt înconjurată de lumină și bunătate, și-mi vine brusc să nu mai plec nicăieri, ” Doamne, bine este să stau aici, să facem trei colibe, una pentru mamaia, una pentru mine si una pentru omu ei… ”
Dau să plec iar ea îmi urează de sănătate . După primii pași mai întorc odată capul spre ea, suficient cât să văd că mamaia își adâncise ochii spre biserica de peste drum de unde se auzeau bătând clopotele. Sufletul său pulsa acum in dangătul care chema la vecernie, atingând parcă cu o parte cerul si cu alta pământul. Fața sa era icoana vie a dorului sfâșietor care-o măcina. Își face semnul crucii aplecându-și trupul în metanie adâncă apoi își împreunează mâinile pe piept lăsând Cuvântul lui Dumnezeu să îmblânzească înfrigurata-i așteptare !
P.S.
Da, pireul mămăicii era cel mai bun din câte mâncasem vreodată, căci fiecare bucătură era impregnată cu așteptare cerească și nu știu de ce am simțit puternic în inima mea că Însuși Iisus Hristos de-ar fi gustat din pireul acela ar fi spus : Adevărat, adevărat vă spun, că în tot Israelul n-am găsit pireu mai bun ca al femeii acesteia! ”
Iar ziua aceea de fericire pe care voia să o ia Dumnezeu de la ea si să i-o dea omului ei, le-o va da Dumnezeu, amândurora in Ziua Venirii Sale, trăind o veșnicie iubirea lor curată, alături de darul de nuntă a lui Dumnezeu : tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte! Amin!
Am scris această povestire spre slava lui Dumnezeu și bucuria oamenilor!
Nușa Lenuța Neacsu
28/07/2022