Trei zile de bunătate

Nu exista un lucru mai îngrijorător pentru părinții mei decât întristarea copiilor. Tata, în special, nu se îngrijora dacă aveam febră, ne durea capul sau burtica… Pentru asemenea dureri, alerga la farmacie și cerea o pastiluță sau mergea cu noi la doctor fără nici o teamă. Nu se îngrijora daca nu era mâncare pe masă sau era prea puțină. Își lua acordeonul și pleca la cântat, apoi venea cu sacoșa plină.Dar când ne vedea triste, pe noi, fetele lui dragi, tata se agita, se frământa și nu știa ce să mai facă ca să scoată un zâmbet de la noi… Ba se juca cu noi de-a v-ați ascunselea, ba ne cânta din acordeon melodia jocurilor ”Podul de piatră s-a dărâmat ” sau Alunelu-Alunelu hai la joc”, ne lua in brațe și ne alinta cu expresia: ”are tata trei fete cucuiete”. .. Intr-un cuvânt, tata nu suporta să ne vadă triști, indiferent dacă aveam sau nu motiv .- Păi de ce să fim triști? ne spunea el…Aveam atâtea motive de bucurie… că suntem sănătoși, că sunteți frumoase, că avem o bucată de pâine în mână si un acoperiș deasupra capului… avem lemne pentru sobă…de ce să fim triști ? Viața e cel mai frumos dar de la Dumnezeu, dragele tatei, iar noi trebuie sa ne bucurăm ca să ne arătăm recunoscători pentru câte daruri ne-a dat viața.Apoi, încet-încet, începea să ”sape”, să vadă ce s-a întâmplat, ce ne-a întristat și ce-ar putea el să facă ca să ne redea zâmbetul pe buze. Fie ca dispăruse bomboana ascunsă cu grijă, fie că scăpasem iepurașul alb de pluș in noroi, tata avea leac pentru orice supărare care venea peste noi și de cele mai multe ori reușea să ne bucure cu micile lui trucuri. Acordeonul avea un rol special, căci dacă obiectul pierdut nu se mai putea recupera, tata ne cânta din acordeon melodii vesele până uitam de orice întristare .Eram în clasa a-Xll-a, aproape de terminare, iar prietenul care-mi declarase ca mă va iubi toata viața, tocmai se plimba în parc de mănuță cu o alta colegă…Am stat pe bancă și-am plâns pană m-a luat durerea de cap, dar durerea din suflet tot nu mi-a trecut . Am ajuns acasă și m-am cuibărit în patul meu hotărâtă să uit și să mă concentrez pe bacalaureat. Aiurea…citeam ce citeam și gândul tot la scena din parc…Exact când îmi ștergeam o lacrimă de pe obraz, intră tata in cameră…”Doamne, asta mai lipsea acuma… poate pleacă repede” Tata, senin si cu un zâmbet blând mă întreabă încetișor:

– Ce faci tu, draga tatei?

– Păi ce să fac, citesc o carte pentru bacalaureat, am mințit eu senină încercând zadarnic să zâmbesc.

– Da? Dar ce citești ? Cum se cheamă cartea?

– Păi… e o carte de Sheakspeare

– Sheaksepare? Aha… da` de unde-i de loc? Din ce sat? întreabă tata, așa cum făcea cu orice nou-cunoscut. Dacă îi localiza satul, tata avea impresia că-l cunoaște și pe omul din fața lui căci cântase el vreo trei nunți în satul respectiv și știa cum sunt oamenii de pe-acolo…

– Tatăăă, e un scriitor englez, a trăit în Londra, cu mulți ani înainte să te naști tu. E celebru în toată lumea…

– Chiar? Da` ce-a spus așa interesant de a ajuns celebru?

– Ce-a spus? Păi a spus o frază care l-a făcut vedetă. To bee or not to bee, adică a fi sau a nu fi, un fel de meditație asupra sensului vieții…

– Aha, înțeleg, înțeleg…da mi se pare mie sau tu ești cam tristă , că parcă ai ochișorii plânși, așa-i, sau mi se pare mie?

– Ei și tu acuma, sunt eu supărată da îmi trece, nu te îngrijora…

– Dacă e de la băiatul ăla, cu care te-am văzut, să știi că nu merită…Ăla ori e beteag la cap ori are orbul găinilor dacă n-a văzut ce fată frumoasă ești și cu suflet mare…

– Hai tată…nu insista, spuneam eu cu un zâmbet gata-gata să răsară…o să trec si peste asta, am spus suspinând si luându-i mâna lui într-a mea, nu te îngrijora, zău așa…

– Bine, dacă așa zici tu…dar ce ziceai c-a spus Sheakspeare ăla de-a ajuns celebru?

– To bee or not to bee…A fi sau a nu fi…

– Ia stai să încerc si eu, poate ajung și eu vedetă… Si ușor-ușor tata s-a îndreptat spre acordeonul secular, și-a fixat curelele pe umăr și-a început:

Păi, to bee ori not to bee, 
Măi Sheaskpeare măi… 
Întrebarea-i ce vom fi, 
Măi Sheakspeare măi…
Că viața ce o trăiesc 
Măi Sheakspeare măi…
Este dar dumnezeiesc!
Măi Sheakspeare măi!

Am râs cu lacrimi împreună cu tata care a mai repetat de câteva ori fraza muzicală pana i-a iesit.

– Am prins-o, se lăuda el, stai să vezi ce vedetă ajung eu acușica…da, da, nu râde Nușica, că o să-mi ceară lumea autograf, ai să vezi tu…

Știam cu toată ființa mea că face asta doar ca să mă facă pe mine să uit de supărare si să-mi fure un zâmbet oricât de chinuit… Viața e frumoasă și merită trăită din plin! Cu necazuri, cu dureri, cu dezamăgiri… Darul vieții e cel mai frumos dintre toate . Nu merită să ne întristăm când știm cine e la cârma vieții noastre. Pentru fiecare problema se va găsi o soluție dacă avem încredere in Dumnezeu. Nimic să nu ne îngrijoreze mai mult ca supărarea care prinde rădăcină în inima noastră și ne întunecă bucuria de a trăi!

Asemenea tatălui meu , mă doare sufletul să văd colegi, prieteni cu fața întristata de la toată tulburarea , și încerc să fac ce pot ca să aduc un zâmbet pe fața fiecăruia. Daca as ști să cant, as cânta încercând sa aduc alinare in sufletul oamenilor ,dar cum tot ce știu este să scriu, am scris această povestire spre slava lui Dumnezeu și bucuria oamenilor! Amin!

”Nu ascunde întristarea in inima ta, deoarece bucuria celui rău este întristarea, deznădejdea, din care se nasc multe si din care se umple de amărăciune sufletul.”

(Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală)

Iată ce mai gândesc în inima mea şi iată ce mă face să mai trag nădejde:

„Bunătăţile Domnului nu s-au sfârșit,îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Și credincioșia Ta este atât de mare!”

(Plângerile lui Ieremia:3, 23-24)”

Cu glasul blând dar ferm, profesorul de specialitate ne-a anunțat ca urmează doua săptămâni de practica si nimeni, absolut nimeni nu are voie sa lipsească.
– S-a inteles? a vrut să se asigure
Ce greu va fi ! mi-am zis in gand, amintindu-mi de anii precedenți cand ne istoveau toate puterile orele lungi de consiliere. Asta e ! am ales ! in urma cu 4 ani cand am hotarat ca VREAU sa fac facultatea de Teologie, am ales. Începusem facultatea fara nici un copil si-o terminam în curand cu doi. In anul întâi, între doua cursuri, luam un taxi, veneam acasa, alăptam copilul nou-născut si iarăși fugeam la un curs. Acum mai aveam un pas si terminam. Si eram insarcinata (2 luni) cu al doiea copil. N-o sa lipsesc nici o ora.
– Unde vom face a întrebat timid o fata?
– La…penitenciar, va aștept acolo ca de obicei.
Of! din toate locurile posibile, cămine de bătrâni, centre de plasament, persoane cu handicap, acesta era cel mai greu, la penitenciar. Parca era un iad. Când am făcut prima data practică acolo, profesorul împreuna cu preotul penitenciarului ne-a rugat doar sa rezistam… Atât !indiferent ce vom vedea, noi sa căutam sa rezistam. Biserica din interiorul penitenciarului era de fapt o improvizație, adică o camera mai mare în care s-au adus mai multe bănci, s-au pus icoane pe pereți si s-a aranjat altarul atat cat locul a mai permis . Hainele preotului si câteva cârti de cult așezate pe un scaun te duceau cu gândul ca aici e o biserica si se ține o slujbă. Rând pe rând veneau deținutele, încet, în sir indian, se așezau în baci si ascultau. Erau agresive, agitate, cu ochi întrebători ”ce mai vor si astea? cu fustele lor lungi si cu baticuri pe cap?” aveau o asprime in priviri care ma îngheța si pe care profesorul n-o predase parca niciodată la un curs. Aveam senzația ca in mâini, țineau doua pietre pe care nu se hotărâseră dacă să ni le arunce in cap sau la picioare. Nu de puține ori, chicoteau si ne aruncau priviri batjocoritoare in timpul liturghiei si doar prezența gardianului le opreau de la alte gesturi mai înjositoare. Avusese dreptate parintele-profesor, trebuia doar sa rezistam , nimic mai mult pentru anul l. Da, dar asta era in anul intâi când nu aveam experiența si când habar nu aveam de consiliere. Acum eram in anul 4, învățasem o mulțime de tehnici, de conversație, de consiliere, de ce se face si ce nu se face pentru a fi un asistent social cat mai bun. Cel puțin teoretic caci adevăratul test îl dădeam în orele de practica, si nota aceea era cea mai importanta din toate.
A doua zi, ne-am prezentat toți studenții de la Teologie la poarta penitenciarului si după formalitățile obișnuite, preotul penitenciarului împreuna cu părintele profesor si un gardian, ne repartizau cu cine si unde sa stăm de vorba. Am văzut dosarul unui deținut pe care scria Pericol Social. Ce înseamnă asta l-am întrebat pe gardian? adică e foarte periculos. Nu oricine poate vorbi cu el, nu oricine reușește sa lege un dialog cu el, e foarte dificil într-un cuvânt. Feriți-va de el, mergeți mai bine la o femeie. Atât mi-a trebuit. Pai nu învățaserăm noi la curs cum sa facem si cum sa dregem? nu știam eu că si clipitul de gene contează într-o conversație…dacă e făcut prea târziu sau prea devreme? era o provocare prea frumoasa pentru mine.
– Vreau eu, am spus, vreau eu sa merg sa vorbesc cu el .
– Sunteți sigura domnișoara?
– DA,sunt sigura am spus fără sa clipesc.
– Bine atunci, a spus si părintele. Știți regula, gardianul este la ușă…
– Succes, dar nu cred! a spus si gardianul.
Am intrat în ceea ce se voia o camera de club, mult mai mica , așteptându-mă sa vad un bărbat fioros, agresiv, cumplit, cu ochii roșii si fata schimonosita de ura…. Surprise! mi-am zis in gand. Pericolul social nu era deloc așa. Avea cel mult 30 de ani. Era înalt, atletic, cu ochii foarte albaștri si expresivi. În mana ținea o scrisoare si când am intrat eu a împăturit-o cu grija si pus-o într-un plic. M-am uitat la mâinile lui si am văzut ca erau foarte curate, cu pielea foarte alba, cu degetele lungi subțiri. Unghiile aveau un aspect îngrijit si oasele mâinilor se reliefau puțin prin piele, ceea ce le dădea o expresivitate aparte. Mâini de artist mi-a venit imediat in minte. Oare nu greșisem cumva camera? Așa se prezintă un pericol social?
– Buna ziua, am spus timid
– Buna ziua, a răspuns si îmi zâmbește cu cel mai provocator zâmbet pe care-l avea la purtător. Aveți idee cu cine vorbiți ?
– Nu, chiar nu am, dar mai întâi de toate, dați-mi voie sa va spun ca eu sunt viitor asistent social si încerc sa va ajut. In plus, sunt căsătorită și am un copil, i-am spus abătându-mă de la linia profesională tocmai ca sa-i stăvilesc zâmbetul șmecheresc
– Știu mi-a zis, studente din alea care se tot roiesc pe-aici prin pușcăria asta. Iți place locul asta? Iți place sa faci chestia asta? Nici o colega de-a ta n-a mai vorbit cu mine. Eu sunt pericol social.
– Pericol social? adică ce, mai exact ?
– Pai eu sunt cel mai rău dintre cei mai răi
– Serios?
– Da! Vreți sa ieșiți ? sa chem gardianul ?si s-a îndreptat spre ușă zâmbind ironic.
– Nici vorba domnule, i-am răspuns blând , am întâlnit exact omul de care aveam nevoie.
Și-a lasat capul pe spate si in secunda aceea am avut timp sa observ ca avea parul exagerat de bogat si de lung. A pufnit intr-un ras sincer, curat, si in altă miime de secunda am realizat că omul era periculos de frumos.
– Exact aici ati vrut sa ajungeti? La mine?
– Da, la cel mai periculos pericol social, am zis bine?
– Da, asa deci, pai luati loc langa mine, atunci, sau va e frică?
– Nu, de ce sa-mi fie frica? Si eu sunt cea mai rea dintre cele mai rele am spus rămânând exact in același loc. Suntem chit, domnule. I-a încremenit zâmbetul pe fata. yes, yes, mi-am zis in gând. Te-am impresionat domnule pericol social, 1-0 pentru mine
– Cum adică cea mai rea? Ai ucis? Nu… ești prea slaba…ai tâlhărit? Faci prostituție?
– A fost rândul meu sa rad in hohote…prostituție? la Teologie?am spus abia potolindu-mi cascada de ras.
– Nu, domnule. Vedeți dv, viata mea pare bună si frumoasă pentru ca nu e privită cu lupa ca a dv. Nu-mi este cântărit fiecare cuvânt, analizat, comparat, clasat. Nu-mi este cântărita fiecare mișcare dacă ascunde o intenție bună sau una rea…Si de aceea viața mea pare bună si curată dar …
– Dar…a continuat el scrutându-mă cu privirea
– Dar, dacă viața mea ar fi analizată cu lupa, cum e a dv, ar fi un adevărat Muzeu al Greșelilor, numai bune de arătat cu arătătorul la tablă la Lecția de viață – Așa da, Așa, nu !
– Nu pot să cred, nu pot să cred, Ce-ai făcut la urma urmei? a spus așezându-se pe un scaun
– Vedeți, eu nu v-am întrebat pe dv ce ați făcut.
– Vreți să va spun?
– Nu mă interesează absolut deloc
– Sigur?
– Foarte sigur.
– Atunci ce căutați aici?
– Păi …am vrut sa văd cum arată cel mai mare pericol social, am mințit eu senină.
– Tocmai tu? Cu viața ca un Muzeu al greșelilor?
– Exact, tocmai eu, suntem chit domnule.
– Perfect, atunci hai să vorbim ca de la egal la egal.
– Am respirat ușurată. In sfârșit, se desfășura consilierea ca la carte
– Va ascult domnule.
– Știți de ce sunt eu aici?De ce am ajuns la pușcărie? La nici 30 de ani ?De ce scrie pe dosarul meu pericol social și toate celelalte? Știți de ce ?
A ucis, a violat, a tâlhărit , mi-au trecut într-o clipită prin cap.
– Ei bine, uite, mie nu mi-a citit nimeni o carte de povesti când eram mic, nimeni, niciodată. Și-mi plăceau așa de mult poveștile…si sufeream așa de mult să aud cum altor copii le citesc bunicile povești…
Din ochii lui albaștri, au început să picure ușor, doua lacrimi mici, pe obraz, in jos si el, le ignora total, si privea doar undeva departe dincolo de fereastra cu gratii… N-am putut să mai scot nici un sunet, nici un cuvânt căci am înțeles ceea ce el spusese intre pauzele dintre cuvintele, in tăcerile in care privirea se îmblânzea si căuta un punct de sprijin si nemaigăsindu-l în cameră, se rătăcea dincolo de zidurile ei. Era un om în primul rând, un suflet viu care s-a înduioșat de prințul pribeag sau de fata moșului cea isteață…tânjise după glasul mamei sale după îmbrățișări, o încurajare bărbăteasca din partea tatălui și nu primise nimic. Și bineînțeles când a ajuns la maturitate a vrut să arate că e cel mai bun. Și a reușit. Era pericol social. Acum imi venea si mie să plâng. Oare de ce nu ne-au învățat la cursuri ce să facem cu lacrimile? Sau am lipsit eu ?
– Știți.. eu aici am venit ca studentă, dar de fapt eu lucrez, am deja o meserie… Lucrez la biblioteca judeteana din oras, la cea mai mare din Bacău, la o secție de copiii, cea mai frumoasă secție de copii din bibliotecă, acolo unde se găsesc povești pentru copii.
– Nu pot să cred, nu pot să cred !E chiar adevărat ce-mi spui ? sau te-a invațat profu ce să spui ? vrei sa iei un 10 cu mine?
– Care e povestea dv cea mai frumoasa? Cea mai dorită?
– Povestea mea? Nu stiu… cu zane bune, cu palate fermecate, cu Ilene- Cosanzene… Feți-frumosi…
– Bine. Ascultați-mă cu atentie ce vă spun acum. Mai am exact 5 minute de stat cu dv după care va veni gardianul să mă ia. Fiti foarte atent la ce vă spun acum : A fost odată ca niciodată un împărat care avea trei fete, una mai frumoasa ca cealaltă. Si-a vrut Împăratul să știe care dintre prințesele sale il iubește cel mai mult….cea mare, cea mijlocie, sau cea mai mică. Si le-a chemat într-o zi pe toate trei în fata sa să le întrebe…
M-a ascultat cu privirea concentrată. Imi savura fiecare cuvant, zambea sau se intrista după inflexiunile vocii mele, ca spre sfarșit să plangă cu cele mai frumoase lacrimi scurse vreodată de un pericol social. Alunecau lacrimile acelea atat de lin, de usor, si el nu făcea nici un gest să le streargă, era prea ocupat sa asculte finalul povestii.
– Si s-a casatorit cu ea, au făcut o nuntă de trei zile si trei nopti si au trăit fericiti pană la adanci bătrăneți….
– Are și o morală?
– Da, fiecare om poate fi miere sau sare pentru cel de langă el, îi poate face viața frumoasă sau amară în funcție de ce va alege să fie.
– Eu am ales deja, a spus cu amărăciune, pericol social, asta sunt, stați departe de mine, oameni buni.
– Poți schimba asta, nu e totul pierdut. Nimic nu e pe viață. Dacă vrei poți să te schimbi!
– Cum?? Cum sa mă mai schimb? Cum?
– Acum ori niciodată , mi-am zis in gând. Cu…ajutorul lui Dumnezeu !. Aici, in penitenciar, există un preot extraordinar, popa hoților își spune, e un părinte cu suflet mare, un om extraordinar. Vă va învăța tot ce trebuie să știți ca să va puteți schimba viața. Credeți-mă! Încă se mai poate ! Căutați-l pe preot, spuneți-i că ați vorbit cu mine si el vă va ajuta.
– Exact in acel moment, gardianul a deschis ușa și m-a întrebat :
– E totul în regulă?
– Da, i-am răspuns, voi ieși in 2 minute, si i-am mulțumit Domnului ca a închis iar ușa.
– Trebuie să plec, nu uitați ce v-am spus.
– Stai puțin, nu poți să pleci așa, o să mai vii la mine?
– Nu , nu cred, nu depinde de mine, sunt o mie de formalități ca sa ajung la un detinut. Insuși faptul că stau aici, singură cu dv e un privilegiu rar. Ați înțeles ceva din ce v-am spus?
– Am înțeles chiar prea bine, ceea ce n-am înțeles este de ce-a trebuit să vii tocmai tu la mine…
– Nu are nici o importanță. Trebuie să plec.
– Stai puțin mi-a spus agitat, si-a trecut mana prin păr si apoi mi-a spus hotărât si sigur
– Uite, dacă eu promit ca-l voi cauta pe popa acela, popa hoților, promiți și tu că vei face ceva pentru mine?
– Doar dacă pot, dacă îmi stă în putință
– Poți sigur, uite despre ce-i vorba, și s-a apropiat de mine si de urechea mea ca sa-mi spună ceva ca un mare secret, taina tainelor, misterul misterelor pe care numai eu si cu el trebuia sa il auzim. In timp ce-mi vorbea, dădeam din cap ca am înțeles, ca da, da, exact asa o sa fac si mă minunam ce voce plăcută are si ce dorință ciudată. Mi-au apărut lacrimi in ochi dar m-am abținut cat am putut să nu se vadă.. Emoțiile mă depeșau, era clar, trebuia sa ies in cel mai scurt timp. Cum de lipsisem eu la cursul cu gestionarea lacrimilor?!
– Am înțeles, o sa fac tot ce mi-ai zis, promit. Acum trebuie sa plec.
– Stai puțin, nu poți pleca asa deodată , mai stai puțin te rog !
– Nu pot, trebuie, La revedere
– Stai puțin, da-mi mana. Iți mulțumesc pentru poveste. Pentru ziua de astăzi , tu ai fost miere pentru mine, și pentru sufletul meu. Iți mulțumesc pentru gust. Si mi-a sărutat-o.
Gardianul a intrat iar găsindu-ne exact in momentul acesta. Mana mea mai era inga in a lui când gardianul a întrebat ironic:
– Totul bine, domnișoara?
– – Da, totul bine
– Va conduc la profesor, mi-a spus autoritar.
– M-am întors pe vârfuri si am făcut un pas spre ușă…In prag între cele doua lumi, m-am întors spre el si i-am văzut privirea de o mâhnire ce nu putea fi descrisă in cuvinte…I-am arătat mana pe care mi-o sărutase și i-am spus:
– Am uitat, povestea se numește Sarea in Bucate si e scrisă de Ion Creangă.
– Știam , mi-a răspuns zâmbind, dar n-am vrut să te întrerup, povesteai atât de frumos… La revedere !
– Revedere să fie, i-am spus si eu si pentru prima data i-am zâmbit. Eram în afara oricărui pericol.
A doua zi , m-am dus la biblioteca mea, la secția mea de copii , unde majoritatea erau foarte săraci, i-am strâns in jurul meu, i-am pupat si apoi i-am întrebat:
– Ia sa-mi spuneți voi mie care dintre voi adoarme seara ascultând povești?
– Mama mea e in Spania, nu poate
– A mea e in Italia, vine odată pe an acasă
– A mea e in Anglia , n-a venit de 3 ani.
– Aha, foarte bine copii . Ascultați-mă cu atentie ca vă spun acum.. De astazi înainte facem un legământ. In fiecare zi , de la ora 1 la 2 se vor citi povesti, un fel de club de lectura… Cele mai frumoase povesti…cu zâne bune, cu Feți-Frumoși, cu Ilene Cosânzene si Inpărati de toate culorile… Împăratul Rosu, Verde….si Albastru de ce nu ? trebuie sa fiti atenți la poveste si seara, cei care aveți frați mai mici să le-o spuneți si lor, iar atunci când citesc despre oameni buni și frumoși imaginați-vă că sunteți chiar voi și că așa veți trăi în viață, curat si drept…. O sa facem un concurs la sfârșitul fiecărei luni si cel care știe sa povestească cel mai bine un basm, va primi un premiu surpriză. Începem chiar de azi, de acum ! Copiii s-au strâns ciorchine in jurul meu iar eu am ales o poveste cu imagini colorate si am început sa citesc…A fost odata ca niciodata… Din când în când ridicam ochii din carte și priveam spre geamul mare al bibliotecii de parca asteptam să vad ceva sau pe cineva…
– Si astăzi mai astept !