PASTILUȚA

Aveam 3 ani, eram afară la joacă în curtea casei parintești și m-am lovit la picior. Am alergat cu lacrimi în ochi la tata și i-am arătat piciorul: „mă doare tare, tată“…Tata m-a luat repede în brațe, s-a uitat la picior și mi-a zis : – Nu-i nimic, draga tatei, uite acuma mă duc la farmacie și îți cumpar o pastiluță pentru durere de picior. – Dar există așa ceva? l-am întrebat. – Sigur că da, a zis tata, la farmacie au pastiluțe pentru tot felul de dureri. Uite-acum se duce tata să-ți cumpere și mă întorc imediat. Peste câteva minute a venit cu o pastiluță galbenă pe care mi-a zis să o țin în gură până se topește. Era Vitamina C. Am facut întocmai și durerea mi-a trecut. Peste câțiva ani, am alergat iarăși la tata și i-am arătat obrazul unflat, mă durea tare o măseluță. Tata m-a liniștit imediat, m-a mângâiat pe frunte, m-a așezat frumos pe un scăunel și mi-a zis că se duce la farmacie să cumpere o pastiluță pentru durere de măsea. Iar la farmacie? Dar au și așa ceva? Pentru oprit durerea de… măsea? Sigur că da, la farmacie au orice, pentru toate durerile… Bietul tata, a venit imediat cu o pastiluță albă și durerea a dispărut ca prin farmec. Peste alți ani, eram adolescentă, vreo 14 ani, mi s-a făcut rău la școală, amețeam foarte tare, și doamna dirigintă mi-a zis să merg acasă, să mă ducă mama la
doctor…
Când am ieșit pe poarta școlii, tata venea de la cumpărături și m-a vazut. I-am spus că mi-e rău, că amețesc foarte tare și tata m-a luat imediat de mână și mi-a zis: „hai cu mine”. „Unde mă duci, la doctor?”. „Nu, a zis tata, la farmacie”. M-am uitat la tata și nu-mi venea să cred că încă mai crede că la farmacie au pastiluțe pentru orice durere… M-am uitat de sus la el, eram mai înaltă decât tata, și i-am spus pe un ton dojenitor… „Tată… nu mai sunt copil! Hai la doctor!” „Nu, a zis tata, mergem la farmacie, ai încredere în mine! Îți cumpăr o pastiluță pentru amețeală.” Mi-era și milă și rușine, cum să ceri așa ceva? O să râdă farmacista de mine… Dar tata, fără nici o rușine, i-a explicat farmacistei ce se întâmplă și să-i dea o „pastiluță de amțeală”… Doamna farmacistă, s-a uitat puțin la mine și mi-a zis că îmi va da o pastiluță pentru „vertij” și că e foarte posibil să amețesc pentru că am crescut în înălțime foarte repede. Am luat pastiluța și i-am zis tatei: „Ai auzit? Se zice vertij nu amețeală, tată, să ții minte.” „Da, da, amețeală, lasă că știe tata mai bine. Ia pastiluța să vezi că te simți mai bine…” Peste alți ani… am intrat în casă și m-am încuiat în baie…, plângeam pentru prima dezamagire, prima dragoste pierdută care se așeza peste sufletul meu, printre prosoapele de baie ca să nu mă audă nimeni… Simțeam o durere aproape fizică în dreptul inimii, deși știam că mă doare tare sufletul. Printre lacrimile șiroaie l-am auzit pe tata cum bate încetișor cu degetul în ușă… „Nușa, Nușica… dă drumul, tată!” Nu, nu-i dau drumul, e doar durerea mea, nu mă poate ajuta nimeni, nu-ți dau drumul tată, îmi spuneam în gând. Dar tata insista: „Ce-ai pățit, draga tatei? Dă drumul, tată… Nușica… vino la tata!” I-am dat drumul la ușă pentru că ceva din glasul lui m-a facut să înțeleg că și el plângea. Aveam 18 ani, eram mai înaltă ca el, dar tata m-a luat în brațe și mi-a șters lacrimile de pe obraz. S-a așezat pe un fotoliu și mi-a zis: „Spune-i lui tata, ce te doare? M-am așezat în genunchi în fața fotoliului său și pentru o clipă m-am trezit spunând: „De ce? Vrei să mergem iar la farmacie? Au pastiluțe și pentru dureri de suflet?” M-a mângâiat pe păr și mi-a zis: „Nu… pentru durerile de suflet nu se găsesc leacuri la farmacii, draga tatei, ci numai la Dumnezeu, la Cel care a făcut sufletul… Te doare tare? Vino încoace la mine!” Și fără prea multe cuvinte, a început să mă alinte așa cum făcea în copilărie, când nu știa cum se alintă o fetiță și-mi spunea toate silabele care aveau terminația cu ș: luș, puș, tuș, nuș, nușelu lu tata, luș, puș, tuș, nuș… Toate amintirile duioase ale copilariei mele au ieșit atunci la suprafață, toate încercările tatei de-a mă face să mă simt bine, blândețea vocii lui, toate m-au făcut să plâng în hohote, pe genunchii lui, și el, fără să mă oprească, îmi spunea doar: „Plângi, dacă vrei, plângi că o să te simți mai bine… o să treci și peste asta că ești puternică, o să fie bine, încă puțin și o săfie bine…”
Au trecut ani buni de când tata e în cer… la Cel ce a făcut sufletul cu toate meandrele lui și mă trezesc, uneori, șoptind: mă doare tare viața asta, tată… unde să mă duc? Există vreo farmacie cerească pentru toate durerile vieții? Pentru minciună? Și pentru falsitate? Și pentru lașitate? Și pentru aroganță?… Și câte pastiluțe să iau, Tată, ca să nu mă mai doară? Să iau o supradoză? Ce să fac, tată?! Ne prinde viaţa în hăţișurile ei, în capcanele ei, în certuri și invidii, în ambiţii și slavă deșartă și uităm că
nu pentru asta ne-am născut; uităm cât de frumoase sunt zilele cu soare, cu pace și iubire pe care ni le dă Dumnezeu. Cuvintele de încurajare din partea prietenilor mei, dragostea familiei mele, susținerea lor, au fost cele mai bune pastiluțe pentru sufletul meu în vremurile tulburi. Speranța care răzbate din Sfânta Scriptură, că Dumnezeu e în control, că mâine va răsari soarele din nou, și-odată cu el o nouă speranță, îmi dă curaj să înfrunt viața așa cum este ea și să lupt pentru adevăr și dreptate:

” Iată ce gândesc în inima mea
Şi ce mă face sa mai trag nadejde:
Bunatatile Domnului nu s-au sfarsit,
Şi îndurarile Lui nu sunt la capat,
Ci se innoiesc in fiecare dimineata.
Si credinciosia Ta
Este atât de mare…”
Povestire din volumul ” Trei zile de bunatate”

Când ai nevoie de Dumnezeu

Am fost de curând la nunta unor prieteni de familie. Fata lor se căsătorea și am fost invitați la cununia religioasă din biserică. Pe părinții băiatului nu îi cunoșteam, doar pe cei ai fetei. Iubirea cea mai curată se citea în ochii celor doi miri, ce stăteau în fața altarului . Se țineau de mană și dacă pentru o singură secundă mâna băiatului își găsea altă întrebuințare, dădea noroc cu un cunoscut,(cu mana dreaptă) sau aranja cravata, fata se simțea nesigură, stingheră, până când mâna lui revenea la locul său, adică în mâna fetei. Formau un întreg, un Tot! Și părea că nimeni, niciodată nu îi va putea despărți vreodată. .. Iubirea se citea limpede, curată, în ochii lor. Numai că băiatul făcea ce făcea și se uita în spate, la ușa bisericii, așteptând parcă să se întâmple ceva… Și ceva-ul acela s-a întâmplat exact în clipa în care preotul începea slujba religioasă. În ușa bisericii au apărut un” El si o Ea”. Ea, extreme de elegantă, cu un aer aristocratic, cu o atitudine sfidătoare si vădit superioară. El, sobru, elegant, cu un aer sigur și lipsit de emoție. Era tatăl băiatului, divorțat de mama băiatului cu mulți ani înainte și ”re-făcut” cu o nouă soție. Mama băiatului care stătea la doar câțiva cm în spatele băiatului, l-a invitat politicoasă lângă ea, spre surprinderea doamnei elegante care a rămas un pas mai în spate. Cei doi părinți, reuniți acum prin grija băiatului, s-au salutat politicos si au șezut cuminți în spatele mirilor. Băiatul nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Părea că uitase că se însoară și făcea ce făcea și privea spre cei doi părinți ai săi, re-uniți acum pentru câteva momente solemne, de dragul lui, al singurului lor fiu !
Privind cu atenție acest tablou m-a izbit deodată o emoție pe care am citit-o clar în ochii băiatului…. Părintele s-a apropiat de cei doi miri când deodată, băiatul fără nici o explicație, se întoarce spre mama sa aflata la doar câțiva cm în stânga sa și îi sărută mâna. Apoi o îmbrățișează cu mult dor, ținând-o câteva secunde la pieptul său. Același lucru il repetă și cu tatăl său, îl îmbrățișează și rămâne câteva secunde cu ochii plini de lacrimi, de plâns abia stăpânit…Nu-l văzuse din adolescență…și acum îl vedea bărbat gata de însurătoare…Cine știe câte scrisori …scrise, rupte, și iar rescrise îi încropise băiatul, reproșându-I, iertându-l și iar condamnându-l…. Preotul s-a oprit o clipă și cu o înțelegere infinită, de om care a văzut multe la viața lui, i-a spus băiatului:
– Dacă este ceva de spus, acum, înainte de a deveni un bărbat însurat, vă rog, …
– Te-am iertat, tată ! să știi, mi-a fost foarte greu dar vreau să știi… e foarte important pentru mine să știi…nu-ți mai pot da iubirea mea, dar îți dau din toată inima mea, iertarea mea. Am vrut tare mult să știi asta ! Îți mulțumesc mult că ai venit la nunta mea !
Mama, cu ochii în lacrimi, nașii lăcrimând , oaspeții cu lacrimi, emoția a fost atât de puternică, atât de sinceră, din partea băiatului…
Am ascultat în tăcere slujba de cununie uimită de bucuria dublă care se citea in ochii băiatului : una, că are o mireasă frumoasă alături și a doua că își văzuse părinții reuniți , stând alături unul lângă altul…și ce bine le stătea împreuna!
Am realizat atunci într-o fracțiune de secundă că….nu ai nevoie de Dumnezeu ca să-ți iubești prietenii, soția, pe cei ce te iubesc. Ne naștem cu ,,softul” aceasta: să iubim pe cei ce ne iubesc, să ne purtăm frumos cu cei ce se poartă frumos cu noi, lucru pe care îl fac și ateii cei mai îndârjiți… De Dumnezeu ai nevoie atunci când încerci să iubești pe cei ce, încetul cu încetul, unul din ”cel iubit”, se transformă in ”cel urât”. Atunci ai nevoie de Dumnezeu, când prietenii se transformă în dușmani de moarte, când soțul, soția ți se par mai îndepărtați și mai potrivnici decât o galaxie cerească. Atunci când rămâi cu întrebarea retorică pe buze, în fața cerului, în fața lui Dumnezeu, spunându-ți uimit:
– Doamne!!! cum am putut iubi un om așa de străin sufletului meu ???
Atunci ai nevoie de Dumnezeu! De ce??? Ca să-ți mantuiești sufletul, ca să-ți salvezi viața, ca să vezi Împărăția lui Dumnezeu, cea pregătită din vechime pentru cei ce și-au schimbat firea….și- au reușit să-I iubească pe cei care urăsc sufletul lor, pe dușmanii cei mai aprigi și de temut, pe cei ce-ți torturează trupul în închisoare, in lagăre, în casa în care te-ai născut!
Dacă dragostea unei familii nu e alimentată de la sursa supremă a Dragostei, de la Dumnezeul Dragostei, mai devreme sau mai târziu, dragostea aceea se va destrăma, la o încercare mai grea, la o ispită, o boală, un necaz, va cădea și va agoniza lamentabil asemenea unei jucării căreia i s-a terminat bateria dar mai zvâcnește agonizant până la ultimul impuls… Dar dacă, umblând cu Dumnezeu ai agonisit o doză mare de dragoste, de credință și de îndrăzneală,dacă ești conectat la priza Dragostei, vei avea resurse să înfrunți ispita, boala, necazul și să rămâi unit, curat, cu Dumnezeul tău.
In aceste vremuri tulburi, mărturisirea băiatului în fața ALTARULUI, mi s-a părut cea mai frumoasă declarație de dragoste făcută unui tată care și-a lăsat copilul băiat și l-a găsit bărbat de însurătoare…
”Nu-ți mai pot da iubirea mea, dar îți dau iertarea mea”, căci iubirea, ca să fie deplină, trebuie să fie consumată în doi, ori băiatul si-o consumase singur, scriind, visând compunând și refăcând figura tatălui din fotografiile arătate de mama sa. Iar acea iertare, dată în fața altarului, făcea cât o Mare Iubire, și stătea mărturie pentru viața și începutul sub semnul căruia se adunaseră:
– ”Se cunună robul lui Dumnezeu…cu roaba lui Dumnezeu, în numele Tatălui, al Fiului, si al Sfântului Duh!”
” Și Vine o vreme la tine în suflet, ….când nu te mai lași amăgit de tinerețe si pricepi că nimic nu e veșnic pe pământ, așa cum pare uneori a fi… și ca ”A Trăi”, înseamna în primul rând ”A Înțelege” și ”A Ierta”…
30/08/2018- Lenuța Neacșu

Povestire din volumul ,, Esti ceea ce iubesti ” in curs de tiparire.

POCĂITA

Frigul tăios de iarna si zăpada sclipitoare din lumina farurilor anunțau cum nu se poate mai bine sărbătoarea Ignatului de a doua zi. In aer plutea un farmec si-o bucurie desprinse parca din povesti. In piețe se vindeau brazi de iarna iar la prăvălii se formau cozi interminabile pentru portocalele ce urmau sa fie dăruite de Crăciun. Copiii repetau colindele învățate de la bunici și așteptau cu sufletul la gura noaptea de Crăciun. Stăteam la geamul ferestrei de la bucătărie si observam fețele roșii ale gospodinelor care scoteau mâncarea la răcorit…ce vreme frumoasă e așteptarea Crăciunului!Tata m-a trezit din visare si m-a întrebat daca vreau să merg cu el la o cârciumă din apropiere ca sa cânte din acordeon să facă niște bănuți de Crăciun… să avem si noi niște sărmăluțe, cozonac, plăcinte…Intr-o clipită am fost gata, cum era să-l las eu pe tata singur la o asemenea încercare! Pe drumul către cârciumă, îi țineam mâna tatei cât mai strâns în a mea, de parca aș fi vrut sa-l încurajez, că iarna asta e așa de frumoasă si Crăciunul se apropie …și parca viața toată devenea un pic mai bună. Mi-am deschis gura larg și am început să prind fulgii de zăpadă pe limbă…- Uită-te, tată, am prins iarna în gura mea…uită-te!…- Și ce ești așa de fericită pentru o gură de zăpadă??…Cum să nu fiu fericită daca sunt in vacanta, afara ninge si in curând vine Crăciunul cu miros de cozonaci si cu portocale si bomboane in brăduțul din casă…Cu gândul acesta in minte m-am trezit cu un bulgare de zăpadă in spate… Era o fetiță cât mine de mare, o cunoșteam, i se spunea ”pocăita” , zâmbea cu fața fericită…”Așa e iarna!”… am adunat zăpadă in mânuțe și am făcut si eu un bulgare pe care l-am aruncat spre ea cu aceeași vorbă: așa e iarna…Jocul a continuat cu râs și veselie până când mâna tatei m-a tras blând deoparte…” ne grăbim, acușica se întunecă, să mergem la cârciumă!” Aș fi vrut să mă mai joc cu ea, dar și ea era cu mama ei si probabil că se grăbeau la cumpărături. Mama nu m-ar fi lăsat să mă joc cu ea. Îmi zicea ca e pocăită si să mă feresc de ea. Nu înțelegeam de ce, vorbea așa de blând si de frumos…ce-mi păsa mie că e pocăită dacă vorbea frumos cu noi, nu ne înjura , nu ne arăta cu degetul că suntem țigani…ce era rău că mergeau la altă biserică?…Am ajuns la cârciuma din cartier si tata m-a rugat sa stau cat mai spre ușă ca de obicei, pentru că înăuntru era fum gros de țigară și-mi făcea rău. M-am așezat în așa fel încât să-l văd si pe tata si lumea de dincolo de fereastra cârciumii, mai ales zăpada și fulgii mari care cădeau din cer.Priveam de minute bune fereastra în timp ce-l auzeam pe tata cântând, unii trecători, care mă vedeau stand in marginea cârciumii îmi făceau din mana și bucuroasă, le făceam si eu. Prin fata cârciumii, a trecut pășind încet doamna pocăită cu fetița ei de mana si văzându-mă, mi-au făcut amândouă din mana…le-am făcut si eu….Ele mi-au făcut semn să ies afara…Am deschis foarte puțin ușa restaurantului si le-am spus șoptit:- Nu pot sa ies, trebuie să stau aici cu tata până termină de cântat, nu pot să-l las singur… – Ah…înțeleg, a spus doamna pocăită cu glasul blând si cu un licăr de zâmbet in privire, înțeleg! Păi…știi ce? Uite, intrăm noi la tine să stăm puțin de vorbă.Si au intrat împreună in cârciuma plină de miros de băutură si fum de țigara. M-am panicat de-a dreptul pentru ca mama îmi spusese să nu vorbesc cu doamna si nici cu fata ei , că erau pocăite si încercau să atragă oamenii la biserica lor…- Și ce e așa de rău în asta? o întrebam pe mama. E rău să meargă oamenii la biserică?- Nu este rău, doar că biserica lor e diferită de a noastră, noi suntem ortodocși, ei sunt pocăiți…și cu asta am terminat!- Păi da, dar și noi suntem țigani și lumea se ferește de noi… deși suntem tot oameni…ce daca sunt pocăiți? Nu sunt și ei tot oameni?- Am terminat! spunea mama cu ton amenințător. Nu te joci cu ei și gata ! Ar fi culmea după ce că suntem țigani, să mai fim si pocăiți…Așa a ajuns să se nască în mintea mea ideea că a fi pocăit e ceva cu mult, mult mai rău decât a fi țigan… Numai că acum , femeie aceasta, așa pocăită cum era ea si cu fata ei au intrat la mine in cârciumă, și eu ce era să fac? Sa nu vorbesc cu ele? Nici vorba…- Ce faci tu aicea fetiță dragă?- V-am spus, îl aștept pe tata să facă niște bani ca sa avem si noi de Crăciun sarmale pe masa… am spus eu exact ce o auzeam pe mama spunând prin casă. Știți, tata crede că eu îi port noroc, de câte ori vin cu el, câștigă mulți bani, si oamenii nu-l bat, nu-i vorbesc urât…- Ah, da, înțeleg a spus doamna cu glasul blând. Dar de ce sa se poarte urat cu el? Doar nu face altceva decât să cânte din acordeon, nu ? – Da, exact , dar vedeți dv, oamenii nu vad la el decât ca este cocoșat, ghebos, si nu știu de fapt ca este cel mai bun povestitor de povești… în fiecare seară ne spune povesti, știe si să citească din carte dar el ni le spune din gura…- Am înțeles, dar uite, vreau sa te întreb ceva…tu o sa mergi de Ajunul Crăciunului cu colindatul?- Pai …știți, eu… eu știu să cant, dar nu știu să colind…si-apoi chiar daca as ști să colind cine ne-ar primi pe noi?- Noi te-am primi daca vei veni la noi , mi-a spus fetița ei, ba mai mult, daca vrei pot sa merg cu tine cu colindatul, doar daca vrei… – Sigur ca vreau, o sa-l întreb pe tata după ce termină de cântat… dar …știți de fapt eu nu știu nici un colind…- Te învățam noi, vrei? – Vreau, da, dar aici, in restaurant?- Da, il cântam încetișorSi ușor, ușor au început sa colinde :Ia sculați voi ce dormiți, florile dalbe,Îngerii să-i auziți, florile dalbe,Cum vă cântă de frumos, florile dalbe…De nașterea lui Hristos, florile dalbe…Am fredonat ușor acea strofă si sufletul mi s-a încălzit deodată de o căldura neștiută până atunci. Trăgeam cu coada ochiului la tata care cânta in celălalt capăt al restaurantului o sârbă aprigă, in timp ce un mesean îl întreba cu glas răgușit daca știe melodia ”Constantine, Constntine… Da, o știa…- Trecem la a doua strofă?- Da, trecemAuziți un glas de sus, florile dalbe…Astăzi s-a născut Iisus, florile dalbe, Îngerii cu glasul lor, florile dalbe…Va vestesc Mântuitor, florile dalbe..
Ochii mi s-au umplut de lacrimi…Pentru prima dată in viața mea, înțelegeam ce înseamnă de fapt Crăciunul. Nu era doar o zbatere a familiei să avem cozonac si sarmale si salată beof, lucruri atât de rare si de râvnite in familia noastră ci era o bucurie a familiei, o fericire de nedescris in cuvinte că s-a născut un Dumnezeu care va avea grijă de noi, că vom fi pururi fericiți, oricare ar fi chinurile noastre, oricare ar fi nenorocirile noastre, oricare ar fi durerile prin care trecem…S-a născut Mântuitor si ne-a umplut inima de o putere noua care va face din viața noastră o viață mai bună…Cu El, cu Emanuel, vom reuși să fim copii mai buni, părinți mai buni, si chiar țigani mai buni… Nu vom mai lupta să fim fericiți căci vom fi oricum, doar avându-l pe El în inima noastră…Asta am înțeles eu atunci in acea seara de decembrie printre cântece de petrecere si miros de bere si mititei…intr-un colț de cârciumă afumată, prin gura unei femei pocăite, se năștea Hristos în inima mea…Peste ani si ani, când mă purificase suficient de tare suferința si durerea, mi-am adus aminte de femeia aceasta si de fetița ei si ca o mulțumire pentru ceea ce a făcut ea pentru mine, am spus Da! Lui Dumnezeu ! Numai cineva care a cunoscut stigmatul in toată puterea lui, care a fost bătut, umilit, si nedreptățit ani de-a rândul pentru culoarea pielii lui va putea înțelege câtă forță și dragoste de Dumnezeu mi-au trebuit ca, după ce ai suferit o viață pentru un stigmat nedrept, să-ti adaugi tu singură, nesilită de nimeni , un alt stigmat…acela de pocăit, de copil al lui Dumnezeu, oricât de multe vor fi durerile, umilințele, batjocura familiei și a prietenilor…,,nu era destul că era țigancă, acuma mai e și pocăită….” ”Cine cu cunoaște setea si durerea ascunse într-un bulgăre de sare…să stea deoparte!”Tata s-a oprit la un moment din cântat si a venit spre mine. Eu plângeam si râdeam in același timp.- Tată…a intrat fericirea in inima mea. Mă lași să merg cu colindatul cu ele? Te rog , tată, te rog…Tata s-a uitat bănuitor și rezervat, analizând din cap până la picioare pe femeia cu baticuț pe cap si cu fusta lungă până la pământ… și cu o fetiță de mână… Femeia s-a uitat si ea la tata, cu acordeonul pe un umăr, cu pantofii tociți și rupți , cu o cocoașă mare in spate… și cu o fetiță de mână… O singură secundă a durat cercetarea aceasta, pentru că femeia a întins o mână spre tata si i-a spus cu același glas blând ” Domnul să vă binecuvânteze ! Cântați foarte frumos!”Tata a întins si el mana fără să știe ce să spună și a zâmbit. A zâmbit si femeia! Câștigasem. Zâmbetul lor imi spunea asta . Voi merge la colindat in seara de Ajun! Eram cel mai fericit copil din lume….Si asta cu atât de puține cuvinte… Cuvintele acestei femei au avut puterea să schimbe un copil din mahalaua singurătății in raiul nemuririi lui Iisus Hristos!Așa cum obișnuiam de fiecare data, pe drumul spre casă, tata imi povestea ce mâncăruri vom face cu banii câștigati si ce dulciuri vom cumpăra pentru fratii mei…Pentru prima dată nu-l mai ascultam pe tata vorbind ci fredonam in gand colindul proaspăt invățat ca să mi se imprime in minte și melodia și versurile…Si cuprinsă de un fior tainic am îndrăznit să-L rog ceva pe acel Mântuitor despre care abia ce aflasem că s- a născut ca noi să fim fericiți…L-am rugat fierbinte ca nimeni, niciodata să nu mai arunce in tata cu sarmale in timp ce cânta prin restaurante… si să facă El cumva , ca eu , niciodată, dar niciodată să nu-mi câștig banii cântând prin restaurante, iar dacă voi avea vreodată copii, niciodată, dar niciodată să nu sufere așa cum am suferit eu că sunt cu pielea neagră…să fie toți blonzi și cu ochii albaștri! Îi strângeam strâns mâna tatei în timp ce vorbeam cu Dumnezeu , iar tata din când in când mi-o strângea si el la fel de tare așa că la un moment dat nu mai știam daca cel care mă strângea de mână era tata sau Dumnezeu…Aveam să aflu peste ani și ani.. când îmi învățam copiii(toți blonzi și cu ochii albaștri) colinde de Crăciun, că da, Dumnezeu se poate naște în inima oricărui om si-ți aude șoapta oricât de înceata ar fi ea… și că ceea ce rămâne în urma ta nu este ceea ce afișezi în fața oamenilor ci ceea ce scrii in sufletele lor!Ca un arc peste timp , in fiecare Crăciun îi spun in gând acelei femei cu care am colindat intr-o noapte a copilăriei mele cel mai frumos colin de pe pământ:” Dumnezeu să vă binecuvânteze, doamnă dragă ! Cantați așa de frumos!”Îngerii cu glasul lor, florile dalbe,Va vestesc Mântuitor, florile dalbe…Fiecare om pe care-l întâlneşti în viața ta e menit să te facă fericit! Sau..să te învețe ceva care te va face fericit. Cu o singură condiție: sa-l iubeşti, sa-l accepți aşa cum e el, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu! Si dacă poți, să-l faci un pic mai bun cu iubirea ta! Aşadar, întinde mâna şi fă să înflorească clipa veşniciei caci nu se ştie dacă cel ce-ți strănge mâna e aproapele tău sau Dumnezeu…

De două ori stigmatizat, de mii de ori binecuvântat!

bunicul, nenea Jan, tata, nenea Fanica, si Vasile Hurmuzache

La sfîrşitul clasei întâi am anunţat-o pe mama că voi lua premiul întâi, sa-mi facă neapărat o coroniţă . Mama a râs ca–ntotdeauna ,, de unde să iei tu premiul întâi ? fugi de-aici, poate dă Dumnezeu să treci măcar clasa, să nu fi cheltuit degeaba atâţia bani”. Nu m-a crezut. Am ajuns la serbare cu emoţii. Doamna învăţătoare m-a privit de sus pînă jos şi mi-a spus că îmi va da premiul mai târziu, prin spatele scenei în care erau adunaţi copiii .Am înţeles de ce : nu eram frumos îmbrăcată. Eram a treia fată la părinţi şi privilegiul de-a avea haine noi îl avea doar sora mea cea mai mare. Ciorapii mei erau ei verzi, dar erau cusuţi doar în două locuri şi încă cu aţă maro ! Foarte frumoasă cusătură le făcuse mama !ce-o fi apucat-o pe învăţătoare? Mi-am auzit numele şi am vrut să ies în faţă dar mi-am adus aminte că nu trebuia. Mi-a dat într-adevăr premiul la sfărşitul serbării. Cînd am văzut pachetul cu cărţi imi venea să chiui de bucurie, în viaţa mea nu visasem să am atîtea cărţi. Pe drumul către casă mi-am adus aminte cu cîtă greutate îmi cumpărasem prima mea carte…
Mama ne dădea în fiecare dimineaţă la toţi patru copiii un bănuţ de 5 lei cu care trebuia să ne cumpărăm 4 pachete de biscuiţi de 1,25bani fiecare. Eu o convingeam pe sora mea cea mare să nu-mi cumpere şi strîngeam bănuţ cu bănuţ . Voiam sa-mi cumpăr o carte pe care o văzusem în vitrina unei librării. Se numea ,,Poveşti cu zîne ” de Contesa de Segur.Știam să citesc de la surorile mele, așa că o voiam.
Din prima zi de cînd am renunţat la pachetul de biscuiţi am intrat val-vîrtej în librărie să întreb cît costă cartea!
– E cartonată cartea, măi copilu, n-ai tu bani de ea şi nici faţă , mi-a spus vinzătoarea grăbită.
– Dar cît costă ?”
– Douazecişicinci de lei ”
Douăzecişicinci de lei …Cît o fi însemnînd Doamne cifra asta că eu nu ştiu, sînt abia in clasa întîi, m-am speriat eu de-a binelea, dar dacă eu am totuşi banii şi nu ştiu să-i număr…mi-am zis eu gînditoare, şi într-o secundă m-am întors la vinzătoare şi i-am răsturnat toţi banii pe masă :1leu si 25 bani!
– Nu ai măi fetiţă, îţi mai trebuie, nu ai !
A doua zi la fel ! am renunţat la pachetul de biscuiţi si fuga mare la librărie să văd nu cumva îmi ajung banii de carte…
– Îţi mai trebuie măi copiluţ, iţi mai trebuie …nu ai destul !”
A treia zi la fel … nu ştiu cîte zile m-am dus la rînd dar ştiu că într-o zi vînzătoarea m-a privit straniu cateva secunde fără să clipească apoi mi-a răspuns:
– Dă toţi banii la mine măi fetiţă” I-a luat, şi, fără sa-i numere, i-a pus pe toţi în sertar. Apoi a luat cartea şi mi-a dat-o!! Am luat-o ca pe-o comoară în mîini şi-am alergat cu ea acasă direct în pod.
M-am aşezat pe burtă şi-am început să citesc poveste după poveste. Ce lume frumoasă şi ce oameni buni ! o auzeam pe mama cum mă striga prin toată curtea, îngrijorată că nu mă văzuse venind de la scoală …Dar …degeaba striga ea că eu nu mă puteam opri din citit. Eram fascinată !într-un tîrziu am ieşit, nu pentru că am terminat cartea ci pentru că nu mai aveam lumină în pod. Am intrat în casă şi m-a văzut tata cu cartea în mînă. S-a uitat la ea, la preţ…
– De unde ai avut banii? m-a întrebat deodată.
– I-am avut eu …
– De unde ? m-a intrebat tăios.
– De la biscuiţi, i-am răspuns eu abia auzit
– Şi bine măi tată, tu n-ai mîncat nimic la scoală?
– Ba da
– Ce?
– Tată, tu mă crezi că eu învăţ bine, nu ? uite cum a fost …
La scoală stăteam în bancă cu o fată al cărei tată era ofiţer. La ea am vazut pentru prima dată în viața mea un crenvuşti. I-am cerut și eu un pic intr-o zi, şi ea mi-a dat cu o condiţie: sa-i fac temele in pauză că ea nu are timp…acasă se juca cu păpuşile. Mi-a adus în fiecare zi un crenvuşti iar eu i-am făcut temele aşa cum ne-am inţeles. Ce nu ştia tata și nu i-am spus niciodată era că într-o zi am renunţat la pachetul ei făcându-i altă rugăminte: să-mi aducă a doua zi o păpuşă cu care să mă joc. A acceptat ! Îi păstrez şi azi o amintire frumoasă !
………………………………………………………………………………………


Şi aşa… cu pachetul de cărţi sub braţ am ajuns acasă de la serbarea de sfirșit de an a clasei întîi . Tata era acasă împreună cu fratii săi și vorbeau. I-am arătat cărţile… tata m-a luat în braţe, s-a uitat la cărţi, la mine, şi cu un glas nespus de duios mi-a spus:
– – Nuşa , noi suntem țígani, și oricît de bine ai învăţa, oricâte premii ai lua tu tată, tot la mătură ai s-ajugi că aşa suntem noi țiganii, nu se uită nimeni la noi …
– – Tată, dar dacă eu invăţ bine, bine şi iau numai premiul întîi, tot țigani rămînem ? nu ne facem români? Nu ni se face pielea albă???
Am auzit un hohot de ris … rideau fraţii tatei mai mici de mine. Am ieşit afară … mi se spulberase un vis…şi realitatea era atît de crudă ! eu credeam că puteam să scap de pielea neagră şi de cuvintele ,cioarooo., cîrrr, care se tot auzeau in spatele meu. Ironia era că dintre toţi fraţii eu eram cea mai urâtă, fraţii mei fiind ba unul cu părul blond şi cu ochii albaştri, ba unul cu faţa albă şi cu ochii verzi …eu era un rebut! Când treceau pe lăngă mine oameni cu faţa albă, mă uitam lung la ei și mă intrebam serios ce-or fi făcind ei de au pielea albă …au meritat prin ceva anume, s-au nevoit ei prin ceva în faţa lui Dumnezeu ? pielea lor albă era o răsplată a unor eforturi personale sau cum …dacă nu era asa de ce se purtau atât de urât cu noi, sărăcimea, țigănimea? ! de ce scrîșneau din dinţi şi rosteau un abea auzit ,, țigani nenorociți” când treceam pe lingă ei, dacă s-ar fi născut ei în locul nostru şi noi in locul lor?
N-am reuşit să inţeleg atunci. M-am revoltat împotriva acestui “dat” a lui Dumnezeu considerîndu-l un stigmat nedrept de care am fugit toată viaţa. A trebuit să termin a doua facultate ca să inţeleg că ,,țigan nu te naşti, țigan devii “! atunci cind furi, cind minţi, cind ucizi, atunci devii rob. De născut ne naştem toţi liberi ! din dragoste pentru noi oamenii, Dumnezeu a rînduit fiecăruia o familie, o ţară, o culoare a pielii …. Abia după ce l- am cunoscut pe Dumnezeu am încetat cu acuzaţiile şi am putut sa-I mulţumesc pentru familia de țigani săraci în care m-a aşezat .
Apoi am ales eu singură un alt stigmat oricît de urât ar suna şi oricăt de urât m-ar privi oamenii: acela de credincios. Sunt mândră că sunt copilul lui Dumnezeu. Sunt mândră că tatăl meu pămintesc a fost un țigan sărac, ghebos, care canta extraordinar la acordeon, plin de dragoste pentru copiii săi, aşa cum sunt recunoscătoare pentru Tatăl meu ceresc care din dragoste pentru noi, ne-a dat voie să ne numim copiii Săi.
Pe scurt: sunt mindră de stigmatele mele căci unul (țigănia) l-a hotărît Dumnezeu pentu mine pentru viaţa aceasta şi celalalt (credincioșia), l-am hotărît eu pentru Dumnezeu pentru viaţa veşnică !

Zamfira lui Basama

Nu exista in toata mahalaua o țiganca mai frumoasa ca Zamfira, si nici bărbat mai bețiv ca Basama, bărbatul ei. Împreuna formau un cuplu de poveste. Zamfira nu era conștienta de frumusețea ei, si-o purta cu nepăsare, cu “ nerușinare” cum șopteau bătrânele, pentru că Zamfira nu purta niciodată sutien, își lasă slobozi sănii sa zburde printre bluzele transparente fără sa-i pese ca-i amețea pe bărbați. Avea întotdeauna un sal roșu pe umeri pe care atunci când spală rufele in covată, și-l lega la brâu. Parul era negru si ondulat natural. Habar n-avea ce înseamnă bigudiu si când am mers odată împreuna sa cumpăram pâine de la Alimentara, o vânzătoare a întrebat-o timid:

– Sunteți coafata?

Zamfira a râs si -a spus,

– Nici măcar pieptănata, doamna! Și râdea cu nepăsare.

Lăsa in urma ei un val de indignare, de uimire…cum poate țiganca asta de la șatră sa fie atât de frumoasa???

Nu știa lumea ce preț scump plătise Zamfira pentru frumusețea asta…ochii albaștri si parul ondulat le moștenise de la mama ei care abia ce-o născuse si a fugit cu alt bărbat din mahala. L-a lăsat pe bărbatu-său cu 4 copii mici si a plecat fără sa se uite în urmă. O dragoste drăcească pusese stăpânire pe inima ei si-o făcuse să-și piardă mințile si să fugă cu iubirea ei, fara sa-i pese de nimic… Mahalaua fierbea de uimire caci nu se mai pomenise sa fuga o țiganca cu un alt bărbat. Tatăl Zamfirei a rămas sa crească cei 4 copii cum a putut el mai bine. Fata de 11 ani îl ajuta sa-i crească pe cei doi băieți iar de Zamfira se ocupa el însuși. Se ruga in fiecare dimineață sa-i tina Dumnezeu sănătoși pe copii, că de mâncare se ocupa el, Fane-Chioru! Făcea el rost de mâncare, Dumnezeu să le dea doar sănătate. Si se mai ruga ceva…sa-i tina Dumnezeu ochii albaștri Zamfirei si parul creț ca sa-si mai ostoiască dorul de nevastă. Era leită maică-sa! Toata viată a așteptat-o pe Sabina, nevasta-sa, si era pregătit s-o ierte si s-o primească înapoi caci zicea el, “o avut si ea nebunia ei….” Dar Sabina nu s-a mai întors niciodată iar Fane Chioru a murit cu dorul acesta in inima.

Zamfira s-a măritat de la 16 ani cu cel mai falnic bărbat din mahala, Basama. Si era sincera dragostea lor și curata. Tot ce-și dorea Zamfira era sa aibă ce mânca. Idealul vieții fericite pentru mulți țigani din mahala ca si pentru ea, era mâncarea cea de toate zilele, pentru ea si pentru cei doi copilași pe care-i născuse.

Basama voia sa aibă ce manca dar si ce bea. Încet-încet a dat în patima beției si deși n-a lovit-o niciodată pe Zamfira îi făcea viată amara prin băutura si scandalurile pe care le isca. Zamfira ar fi vrut de multe ori să-si ia copii si sa fuga de la el, dar jurase în fața șatrei atunci când se măritase, că nu -l va părăsi si că nu va fugi niciodată așa cum a fugit maica-sa. Si era in dorința aceasta a ei de-a sta lângă Basama, un fel de-a ispăși greșeala mamei sale pe care n-o văzuse niciodată si care plecase de lângă ea de cum o născuse. Si stătea Zamfira si îndura… Cu toate astea, avea si ea modul ei de-a se răzbuna. Când venea Basama beat, ea îl lasă in casa, fără sa-i facă nimic de mâncare, își lua copiii si pleca prin vecini. A stat de câteva ori ascunsa și la noi acasă si mie îmi era dragă tare cand o vedeam ce frumoasă era… ce mâini delicate, cu degete lungi, parul ondulat, corpul ei de balerina…mă fascina toata prezenta ei si casa toata se umplea parca de bucurie…. Zamfira manca tot ce găsea pe masa… „Mămăliga asta o mai mănâncă cineva?… laptele asta îl mai bea cineva?…” iar eu ii împingeam înainte toată mâncarea din fața mea de dragul ei, că și de-as fi avut friptura de porc, tot i-as fi dat-o ei ca un omagiu că sta la noi acasă. Basama după ce se trezea din beție, începea să caute printre oale ceva de mâncare si cele care erau goale le arunca pe fereastra…apoi arunca din casa scaune, covoare si striga in miezul nopții: Zamfira… Zamfira unde ești ?? Ai fugit si m-ai lăsat ? Ai fugit ca mama-ta si m-ai lăsat, Zamfiro? Zamfiroooooo….

Mama ii spunea Zamfirei sa nu se dea jos din pat c-o omoară Basama, ca e mahmur… dar ea cand ii auzea vocea ii tresărea sufletul si-i spunea mamei: Lauro, numa să mă uit un pic la el de pe geam… Basama chiar atunci trecea prin fața casei noastre si deodată numai ce-l vedem cum se împiedica și cade pe jos. Tata tăiase un cireș de dimineață în curte si o parte din trunchi rămăsese în gradina. Basama s-a ridicat de jos, s-a uita la copac si a început sa-l târască după el că era numai bun de pus pe foc. Zamfira, care urmarea cu sufletul la gura scena de la geam odată se uită la mama si ii spune:

– Mă duc, Lauro, mă duc ca mi se usucă sufletul de dorul lui , mi-e drag si gata. Trezea copilașii, îi lua in brațe si pleca acasă. Noi toți, o urmăream de pe geam sa vedem daca o bate sau o ceartă, dar, Basama nu-o certa cu nimic , nici un cuvințel, ba dimpotrivă, lăsa capul in jos si-I spunea:

– Iartă-mă Zamfiro ca nu mai fac! Mama ei de băutură… iți jur ca mă las, Zamfiro, crede-mă! Să chiorăsc daca mai beau, sa-mi cada mâinile….să nu mai ajung ziua de mâine….Zamfira îi arunca doar o privire în care se citea toata dragostea ei curata si-l poftea cu voce blânda in casa’ ’Nu te las, Basamo, nu te las!

Si se iubeau iar… si copiii răsăreau in curtea lor unul cate unul si a ajuns Zamfira femeie matura.

Eram o mica domnișoara cand Zamfira m-a chemat odată la ea.

– Ai verdeața in gradina?

– Am, i-am răspuns

– Smulge repede din gradina oleacă de mărar si de pătrunjel si adu-le repede sa le pun in oală

Cand am intrat in casa ei, Zamfira stătea cu ochii pe geam ca si cum pândea pe cineva .

– Faci ciorba? am întrebat-o.

– Nu fac nici o ciorba ca n-am cu ce, n-am cartofi, n-am ceapa, morcov, n-am de nici unele… a spus ea cu ciudă in glas

– Pai si atunci? La ce iti trebuia verdeața?

– Of, Nuso, tu ești mica încă si nu știi ce înseamnă gura-lumii. Uite-acușica vine Romica lui Malacu pe la mine… se face ca mă întreabă ceva, de una, de alta, dar de fapt vine să vadă daca am ceva de mâncare pe-acasă si s-o poftesc cumva si pe ea la un castron de ciorba… Să ferească Dumnezeu să intri în gura ei, sau sa mă vadă ca nu fac mancare, că spune la toata mahalaua ca nu am ce manca si că nu-i vrednic Basama ca bărbat…că degeaba m-a luat, ca nu are ce sa-mi dea de mâncare….Vrei sa mă știe toata mahalaua ca n-am ce manca??? Pun oala asta pe foc, pun in ea niște buruieni si miroase toata casa a ciorba… Nu ti s-a părut ca fac ciorba cand ai intrat ?

– Ba da, chiar am crezut…dar n-am știut ce vrei sa faci…si chiar vine Romica lu` Malacu???

– Stai numai aici la un colțișor de masa sa o vezi…

Si cum stateam eu așa pe scaun, așteptând-o pe Romica sa apară, mă tot uitam la Zamfira si la oala ei grozava de ciorbă… cum încerca ea să-și ascundă sărăcia și neajunsurile de teama lumii…avea si ea care va sa zică demnitatea ei… ce ciudată era viața asta… si mahalaua asta in care toți eram țigani, si fiecare se lupta cum putea să câștige o bucată de pâine si cu toate astea fiecare avea demnitatea lui…să nu creadă cineva că ești mai prost sau mai sărac, sau mai prejos decât vecinu… Oala de ciorba cu mărar si pătrunjel dădea in clocot… Doamne, ce bine ar fi, mă gândeam eu, dacă ar avea si sufletul omenesc un capac așa cum are oala de ciorbă… un capac care să astupe toate durerile, toate apăsările si toate grijile care fierb mocnit in sufletul fiecăruia…Si doar din când in când, atunci când ating punctul de ”fierbere”, să salte puțin capacul în jocul ritmic al fierberii și ușor-ușor să se scurgă de acolo câte o lacrimă pe obraz, sau câte un suspin din adâncul inimii, așa cum se scurge din oală câte o picătură de abur pe peretele ei până jos, spre focul care fierbe oala.. doar-doar îl va stinge cu văpaia ei…

Romica lui Malacu n-a mai trecut pe la Zamfira in ziua aceea dar eu văzusem că femeia ar fi apărat cu dârzenie demnitatea bărbatului ei pana dimineața, dacă trebuia. Mare bucurie i-am făcut când am furat de la mama din cămara un cartof, o ceapă, si un morcov si i le-am dus sa facă măcar o supă…să capete bucătăria ei miros adevărat de mâncare si să aibă ce-i pune bărbatului pe masă când o veni de la muncă.

Exact in toamna acelui an, Zamfira s-a mutat cu toata familia ei în alt oraș, în Piatra-Neamț, de unde era soțul său și a lăsat un gol imens în sufletul meu. Nu știa că o imitam in felul în care se îmbrăca,în felul în care mergea, în care cânta… Am strans-o tare la piept cand a plecat cu camionul iar ea, in semn de prietenie, mi-a dat un colier țiganesc să-l port la gât de câte ori mi-o fi dor de ea

– Și pentru ciorba care m-ai ajutat atunci…știi tu! Acios Deulessa! ( rămâi cu Dumnezeu!

Au trecut mulți ani, până m-am măritat si eu. Dar in ziua aceea am purtat-o pe Zamfira lângă inimă pentru ca la gatul meu strălucea colierul dat de ea. Si se asorta atât de bine cu rochia mea modesta de mireasa…

Apoi intr-o alta zi, când dorul de Zamfira a dat in clocot asemenea unei oale de ciorba, m-am urcat in tren si am plecat la Piatra-Neamț s-o vad. Era la fel de frumoasa, la fel de îndrăgostita si la fel de demnă in sărăcia ei . M-a întrebat daca am învățat sa cant la acordeon , ca tata.

– Nu, nici vorbă, Zamfira, mâinile mele nu-s făcute să cânte…

– S-o crezi tu, ba chiar pentru asta sunt făcute, nu neapărat cu acordeonu, soro…stii ceva? Daca tot ai facut atata carte si ajuns manuș baro( om mare), scrie o carte, despre taica Mihai, despre Sabina, despre toata mahalaua de tigani…si acesta e tot un fel de cantat, ce crezi tu ?

Am stat o zi intreaga cu Zamfira de vorba si parca nu-mi venea sa ma despart deloc de ea. Avea 6 copii și era atat de inteleapta…

– Tu sigur mostenesti ceva de la taicatu, numai ca nu-ti dai seama… Incepe sa scrii si-ai sa vezi cum iti gasesti linistea!

Cand am ajuns acasa am realizat ca una dintre cele mai mari provocari in viata este sa fii tu insăți intr-o lume care incearca sa te faca precum toți ceilalti. Cineva va fi întotdeauna mai frumoasa ca tine, mai desteaptă sau mai tânără, insă nimeni nu poate fi ca tine. Asa ca intr-o alta zi , binecuvantata de Dumnezeu, mi-am privit minute bune mainile si degetele care n-au cantat niciodata la acordeon si cuprinsa de un tainic fior, am inceput sa scriu…, o pagina, doua, trei… Si de atunci tot scriu. Iar atunci cand dorul dă in clocot precum o oala de ciorbă…mă duc la cufarul meu cu nestemate si caut colierul Zamfirei , mi-l pun la gat si simt ca sunt adevărata, pentru ca mă simt iubită in toate ungherele vieții mele. Mirosul colierului păstreaza vie amintirea ei in timp ce sufletul imi canta cantecul sfâsietor al unor vremuri apuse…cu miros de mititei, de seminte prăjite si romanțe cantate pană în zorii dimineții.

Pentru acestea, si pentru multe altele iti mulțumesc din inima, scumpă soră Zamfira!

error: Conținutul este protejat!