Aveam 3 ani, eram afară la joacă în curtea casei parintești și m-am lovit la picior. Am alergat cu lacrimi în ochi la tata și i-am arătat piciorul: „mă doare tare, tată“…Tata m-a luat repede în brațe, s-a uitat la picior și mi-a zis : – Nu-i nimic, draga tatei, uite acuma mă duc la farmacie și îți cumpar o pastiluță pentru durere de picior. – Dar există așa ceva? l-am întrebat. – Sigur că da, a zis tata, la farmacie au pastiluțe pentru tot felul de dureri. Uite-acum se duce tata să-ți cumpere și mă întorc imediat. Peste câteva minute a venit cu o pastiluță galbenă pe care mi-a zis să o țin în gură până se topește. Era Vitamina C. Am facut întocmai și durerea mi-a trecut. Peste câțiva ani, am alergat iarăși la tata și i-am arătat obrazul unflat, mă durea tare o măseluță. Tata m-a liniștit imediat, m-a mângâiat pe frunte, m-a așezat frumos pe un scăunel și mi-a zis că se duce la farmacie să cumpere o pastiluță pentru durere de măsea. Iar la farmacie? Dar au și așa ceva? Pentru oprit durerea de… măsea? Sigur că da, la farmacie au orice, pentru toate durerile… Bietul tata, a venit imediat cu o pastiluță albă și durerea a dispărut ca prin farmec. Peste alți ani, eram adolescentă, vreo 14 ani, mi s-a făcut rău la școală, amețeam foarte tare, și doamna dirigintă mi-a zis să merg acasă, să mă ducă mama la
doctor…
Când am ieșit pe poarta școlii, tata venea de la cumpărături și m-a vazut. I-am spus că mi-e rău, că amețesc foarte tare și tata m-a luat imediat de mână și mi-a zis: „hai cu mine”. „Unde mă duci, la doctor?”. „Nu, a zis tata, la farmacie”. M-am uitat la tata și nu-mi venea să cred că încă mai crede că la farmacie au pastiluțe pentru orice durere… M-am uitat de sus la el, eram mai înaltă decât tata, și i-am spus pe un ton dojenitor… „Tată… nu mai sunt copil! Hai la doctor!” „Nu, a zis tata, mergem la farmacie, ai încredere în mine! Îți cumpăr o pastiluță pentru amețeală.” Mi-era și milă și rușine, cum să ceri așa ceva? O să râdă farmacista de mine… Dar tata, fără nici o rușine, i-a explicat farmacistei ce se întâmplă și să-i dea o „pastiluță de amțeală”… Doamna farmacistă, s-a uitat puțin la mine și mi-a zis că îmi va da o pastiluță pentru „vertij” și că e foarte posibil să amețesc pentru că am crescut în înălțime foarte repede. Am luat pastiluța și i-am zis tatei: „Ai auzit? Se zice vertij nu amețeală, tată, să ții minte.” „Da, da, amețeală, lasă că știe tata mai bine. Ia pastiluța să vezi că te simți mai bine…” Peste alți ani… am intrat în casă și m-am încuiat în baie…, plângeam pentru prima dezamagire, prima dragoste pierdută care se așeza peste sufletul meu, printre prosoapele de baie ca să nu mă audă nimeni… Simțeam o durere aproape fizică în dreptul inimii, deși știam că mă doare tare sufletul. Printre lacrimile șiroaie l-am auzit pe tata cum bate încetișor cu degetul în ușă… „Nușa, Nușica… dă drumul, tată!” Nu, nu-i dau drumul, e doar durerea mea, nu mă poate ajuta nimeni, nu-ți dau drumul tată, îmi spuneam în gând. Dar tata insista: „Ce-ai pățit, draga tatei? Dă drumul, tată… Nușica… vino la tata!” I-am dat drumul la ușă pentru că ceva din glasul lui m-a facut să înțeleg că și el plângea. Aveam 18 ani, eram mai înaltă ca el, dar tata m-a luat în brațe și mi-a șters lacrimile de pe obraz. S-a așezat pe un fotoliu și mi-a zis: „Spune-i lui tata, ce te doare? M-am așezat în genunchi în fața fotoliului său și pentru o clipă m-am trezit spunând: „De ce? Vrei să mergem iar la farmacie? Au pastiluțe și pentru dureri de suflet?” M-a mângâiat pe păr și mi-a zis: „Nu… pentru durerile de suflet nu se găsesc leacuri la farmacii, draga tatei, ci numai la Dumnezeu, la Cel care a făcut sufletul… Te doare tare? Vino încoace la mine!” Și fără prea multe cuvinte, a început să mă alinte așa cum făcea în copilărie, când nu știa cum se alintă o fetiță și-mi spunea toate silabele care aveau terminația cu ș: luș, puș, tuș, nuș, nușelu lu tata, luș, puș, tuș, nuș… Toate amintirile duioase ale copilariei mele au ieșit atunci la suprafață, toate încercările tatei de-a mă face să mă simt bine, blândețea vocii lui, toate m-au făcut să plâng în hohote, pe genunchii lui, și el, fără să mă oprească, îmi spunea doar: „Plângi, dacă vrei, plângi că o să te simți mai bine… o să treci și peste asta că ești puternică, o să fie bine, încă puțin și o săfie bine…”
Au trecut ani buni de când tata e în cer… la Cel ce a făcut sufletul cu toate meandrele lui și mă trezesc, uneori, șoptind: mă doare tare viața asta, tată… unde să mă duc? Există vreo farmacie cerească pentru toate durerile vieții? Pentru minciună? Și pentru falsitate? Și pentru lașitate? Și pentru aroganță?… Și câte pastiluțe să iau, Tată, ca să nu mă mai doară? Să iau o supradoză? Ce să fac, tată?! Ne prinde viaţa în hăţișurile ei, în capcanele ei, în certuri și invidii, în ambiţii și slavă deșartă și uităm că
nu pentru asta ne-am născut; uităm cât de frumoase sunt zilele cu soare, cu pace și iubire pe care ni le dă Dumnezeu. Cuvintele de încurajare din partea prietenilor mei, dragostea familiei mele, susținerea lor, au fost cele mai bune pastiluțe pentru sufletul meu în vremurile tulburi. Speranța care răzbate din Sfânta Scriptură, că Dumnezeu e în control, că mâine va răsari soarele din nou, și-odată cu el o nouă speranță, îmi dă curaj să înfrunt viața așa cum este ea și să lupt pentru adevăr și dreptate:
” Iată ce gândesc în inima mea
Şi ce mă face sa mai trag nadejde:
Bunatatile Domnului nu s-au sfarsit,
Şi îndurarile Lui nu sunt la capat,
Ci se innoiesc in fiecare dimineata.
Si credinciosia Ta
Este atât de mare…”
Povestire din volumul ” Trei zile de bunatate”