,,Oamenii ţin cu atâta disperare la ura lor, pentru că dacă ar încerca s-o facă să dispară ar trebui să suporte cu greu durerea şi compasiunea ,,
Aveam cinci sau şase ani şi eram fascinată de şcoală.
Abia așteptam să vina ora 12 să merg în întimpinarea surorilor mele mai mari,
care veneau de la scoală. Pe drumul către casă le ceream să-mi lase şi mie
ghiozdanul să-l duc in spate, sau să-mi dea blocul de desen să-l ţin sub brat
… să creadă lumea ca sunt şi eu la scoală. Era un mare vis pentru mine să
devin școlărita. Atâta doar că de fiecare dată când treceam ulița îngusta care
ducea spre scoală , la capătul ei stăteau întotdeauna doi băieți rai, „șmecheri
” cum își ziceau singuri. Aveau 14-15 ani si erau foarte bătăuși. Orice copil
trecea pe lingă ei trebuia să le dea socoteală, să le dea ceva în schimbul
trecerii pe-acolo, bomboane, ciocolata, orice. Eu, fiind prea mică, prea
săracă, și pe deasupra și țigancă, primeam întotdeauna bătaie. Mă trăgeau de
par, îmi dădeau șuturi în fund sau mă loveau peste fată. Am vrut să-i spun
mamei odată dar ştiam că dacă ar fi aflat nu mi-ar mai fi dat voie să merg să
le întâmpin pe fete. Aşa că mai bine tăceam si răbdam. Cine mai era ca mine,
când veneam cu surorile mele cu ghiozdanul uneia în spate și cu blocul de desen
într-o mână… ei da, merita orice bucuria aceasta! Cum se apropia ora 12, imi
luam o bluziță, o fustiţă (mă găteam adică) şi zburam către şcoală.
Ii vedeam de departe pe cei doi baieți şi uneori ezitam întrebându-mă dacă să
merg mai departe sau nu. Mergeam întotdeauna cu speranța că poate măcar o dată
se vor sătura să mă tot bată…ma băteau de fiecare dată, uneori mai scurt, cu
pumnul în stomac, alteori mai lung cum era trasul de codite. De obicei nu
plângeam, să nu ma vadă fetele şi nici nu protestam, stăteam cuminte în
picioare şi așteptam să se termine bătaia .
Intr-o zi, am pornit ca de fiecare dată spre scoală . Mama mi-a amintit să nu
trec strada, că sunt prea mică ci să le aștept pe fete pe trotuar. Am ajuns in
dreptul băieților, mi-am luat porţia de bătaie, am trecut pe lângă un zid
dărâmat de cărămizi, şi așteptam cuminte pe trotuar să vina surorile de la
şcoală . De data aceea nu erau amândouă ci numai una din ele…venea încet cu
ghiozdanelul târâit pe jos şi cu o faţă cam tristă. Am strigat-o şi i-am facut
din mină.”Mihaela!” Ea s-a grabit să treacă strada spre mine şi deodată am
vazut cum o mașină a izbit-o direct în faţă. ’’Vai de mine, a călcat-o maşina
şi a murit -mi-am spus imediat – trebuie să-i spun mamei cât pot de repede. Am
început să alerg repede spre casă numai că deodată i-am vazut pe cei doi…să
trec mai departe sau ce să fac? două bătăi în aceeaşi zi erau parcă prea mult…
merg mai departe cine stie… poate scap. Am trecut pe lingă ei alergând. Cei doi
au strigat catre mine: ,,hei ,hei unde alergi aşa, opreşte-te imediat” . M-am
oprit cu inima la gură, speriată nu atit de ei ci mai ales de ceea ce văzusem
că s-a întâmplat cu sora mea. ‘’Uite ce- i -le-am spus eu deodată- va rog să ma
ălsaţi să merg repede acasă. ‘’ ,,De ce ?’’. ‘’ Pentru că pe sora mea a
călcat-o masina si a murit- le-am spus eu pe nerasuflate – şi trebuie să ma duc
să-i spun la mama”. Şi deși unul din ei mă şi tragea de păr, celălat l-a oprit
cu un gest categoric şi i-a spus pe un ton grav : ‘’ băi , las-o în pace, dacă
a murit soră-sa las-o în pace, las-o să meargă repede acasă’’. Baiatul m-a
lăsat şi eu am început să alerg din nou mulțumind în gînd că m-am ales numai cu
atît.Totusi alergînd, mă chinua o întrebare: oare ce-o fi aceea moarte ? Ce
este, ce culoare are de i-a speriat pină şi pe şmecherii- aştia- de –
baieţi?… Măi, măi, măi, trebuie să fie ceva grozav moartea asta! Când o să
fiu mare neapărat, dar neapărat trebuie să aflu ce-i moartea. Hotărât!
Peste câtva ani, stăteam în fata sicriului surorii mele(Marcela) cu aceeaşi
întrebare pe buze …ce este moartea? O priveam pe sora mea moartă, alta decât
cea care fusese accidentată in copilarie şi care işi revenise repede după o
scurtă spitalizare, şi încercam să răspund la întrebare. Noaptea tirziu, când
toată lumea era ocupată cu pregatirile de înmormântare, m-am apropiam de
sicriul ei şi am privit-o din toate unghiurile doar-doar oi descoperi ceva care
să ma facă să înteleg ce-i moartea. Ii luam mâna şi i-o lăsam să cadă în jos,
şi mîna îi cădea fulgerator şi dureros peste lemnul sicriului. Ii luam şuviţe
din părul ei atît de frumos şi-l lăsam să cadă peste faţa ei; părul ei cădea
uşor, mut, fară să-mi descopere nimic din lumea de dincolo. Am plâns mult, mai
ales când unul din cei doi copii ai ei în virstă de 4 ani, s-a aplecat spre
faţa ei să-i spună ceva la ureche . ” Ce i-ai spus ? l-am intrebat ,,Că mi-e
foame, acum poate să se ridice şi sa –mi facă ceva de mincare că au plecat
oamenii aceia care plângeau. Mâine moare iar? “ L-am luat în braţe şi l-am
adormit. Simţeam moartea ca pe o forţă necunoscută care denaturează legile
vieţii şi le anulează . După ce-am ingropat-o am concluzionat trist : ‘’Moartea
este absenţa Vieţii ,, Atât, altceva nu poate fi, şi ani de-a rindul am ramas
cu aceeaşi definiţie, mulţumită că am gasit sensul atâtor căutari .
Peste citva ani, când eram studentă, şi cînd ma obişnuisem deja cu definiţia
găsita de mine , o colega de cameră m-a pus in incurcatură intrebindu-mă : ce
este atunci Viața? ce inseamna viata? Si cu acelaşi dor de adevăr m-am pus
iarăși pe căutat. Incercam să ghicesc în orice manifestare a vieţii secretul
începutului . Să se identifice viaţa doar cu aspectul biologic? Să fie viaţa
trăirea mea lăuntrică? Sau propria mea respiratie; să se concentreze viaţa în
intensitatea unei clipe căreia îi spui : ’’rămîi eşti atit de frumoasă ’’!? ce
să fie totuşi viaţa? Savanţii, filozofii şi inţelepţii veacurilor n-au reuşit
să dea o definiţie care să aducă linişte sufletului meu.
Pină când într-o zi, încercînd să găsesc o definiţie a adevarului am gasit o
persoană care nu numai că ştia ce este viaţa ci el insuşi se definea ca fiind
Viaţa. I-am cercetat pe paginile Scripturii viaţa, vorbele, faptele. L-am
căutat aşa cum cauţi un prieten şi la vreme de necaz şi la vreme de bucurie.
Oamenii m-au dezamăgit de multe ori, chiar prietenii cei mai apropiati s-au
purtat nefiresc de crud cu mine şi totusi acest Om a reuşit să nu mă dezamagească
niciodata. Ginduri şi rugăciuni uitate de mine s-au înplinit cînd uitasem
aproape că I le-am cerut … cînd am nascut a fost cu mine, cînd am plâns a
fost cu mine, cînd m-am bucurat a fost lingă mine iar cînd am fost la capatul
puterilor m-a odihnit la umbra aripilor sale. L-am crezut atunci cînd a spus:
‘’Eu sunt Calea, Adevarul si Viaţa, cel ce crede in Mine chiar dacă va muri, va
trai.’’Ce paradoxala definiţie! Aceasta era viaţa, şi aceasta era moartea :
dacă traieşti in absenţa celui ce I se spune Viaţă, esti mort . Daca din viaţa
ta lipseşte legătura cu Iisus Hristos eşti mort, in ciuda pulsului, a ritmului
cardiac, sau a oricaror alte coordonate medicale.
Oricine ai fi şi orice ai face, mai devreme sau mai tirziuva va veni momentul
cînd va trebui să te confrunti şi cu aceasta ultimă realitate din viaţa ta:
sfirșitul tău. Te naşti cu condiţia să mori .Viaţa ta e doar un element al
marii ecuaţii umane al cărui rezultat sigur e moartea .Totul va ramine in urma
ta şi nimic din ce crezi tu că te-ar putea salva n-o va face, nici banii, nici
prietenii, nici medicii. Oricît de şmecher ai fi te va speria şi pe tine intr-o
zi sfirşitul. O singură persoană din lumea aceasta, care este om si Dumnezeu a
promis: ,, Oricine crede în mine nu va muri niciodată ,, ( ioan 11:26 ). Nimeni
altcineva în istoria omenirii nu a mai facut o asemenea promisiune. Suntem
tentaţi să credem uneori publicitatea tv, prezentatoarea meteo, agentul de
vînzaări care ne bate la uşă şi cine ştie pe câţi alţii şi să nu credem noi pe
singurul Fiu al lui Dumnezeu ? Singurul care a murit şi a inviat! Singurul care
a promis că te poate scăpa de moarte! Incearcă, Viaţa e de partea ta!
Iisus a zis: ,, Eu sint invierea si Viaţa. Cine crede în mine, chiar dacă ar fi
murit, va trăi ,,
Ioan ( 11:25)
”Timpul este distanța dintre chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului. Cand
spui prezent lui Dumnezeu nu mai trăiești în afara timpului ci în prezența Lui
”(D. Stăniloaie)
povestire din cartea Trei zile de Bunătate