Cu puțin timp în urma am spus adio unui vis. Un vis frumos, măreț si bine-crescut în vreo 20 de ani de viața. Inițial , nu am vrut sa renunț la el, bătăioasa cum mă știți, mi-am zis ca mă voi lupta pentru el. Mai ales ca-l văzusem lovit, călcat în picioare si batjocorit de trecătorii de pe-accesai ulița a vieții mele. Mi s-a făcut mila de el când l-am văzut acolo jos, la răspântie de drumuri amestecat cu praful de pe drum si bătătorit de pașii deznădejdii. L-am mai amestecat și eu cu lacrimile mele in încercarea de-al mai înviora ,l-am strigat, l-am implorat să-și revină…și nimic. In acel moment de maxima tensiune s-a apropiat de mine un prieten care m-a convins sa stau deoparte ,sa mă retrag si sa las visul exact acolo unde se găsea pentru,ca, zicea el , Dumnezeu IL poate face din nou sa renască…într-un alt timp, o alta dimensiune sau alte coordonate. Mi-a mai spus prietenul acela , sa merg acasă și să uit tot ce am văzut. Și să tac. Și să ascult… Și să trăiesc prin credință. Și prin ascultare… Și să-l las pe Dumnezeu să aibă El ultimul cuvânt în aceasta ecuație a visurilor. Si deși toată ființa mea se împotrivea revoltata de atâta nedreptate, deși mă pregăteam sa conving prietenul ca se înșelă, privirea lui, ochii pătrunzători si plini de păsare( mie îmi pasă, așa spuneau) m-au convins să-l ascult.Si hipnotizata de cuvintele lui m-am hotărât sa-i dau ascultare…Si am ales așteptarea. Si tăcerea. Am ales sa dau la o parte dreptatea omeneasca si sa fac loc harului lui Dumnezeu. Am ajuns acasă si m-am cuibărit in pat, urmărita de privirea prietenului meu. Am rememorat toate cuvintele Lui direct de pe suprafața inimii mele pe care ele, cuvintele, se întipăriseră ca odinioară cuvintele Legii pe tablele de piatra ale lui Moise. Inima mea era singura care bătea in ritmul cuvintelor citite…Am strivit între gene o lacrima ce nu se hotărâse încă dacă să cadă sau nu si am închis surâzând poarta unui vis ce se nevoia să rămână în amintirea mea…I-am spus „rămas bun vis frumos, poate intr-o alta viața, cu miresme de veșnicie… si-am adormit.
Aștept in tăcere promisiunea sfânta a lui Dumnezeu. Aștept sa plămădească un nou vis, sa ia cate puțin din roua dimineții, din nectarul unei flori si din lacrima prelinsă pe un geam de autobuz… din rasul unui copil ,din bucuria unui nou început, cate puțin din mine, cate puțin din tine,si sa încropească un nou vis…sa-l dea de-a rostogolul prin amarul si dulceața acestei vieți si-apoi cu o azvârlitura de praștie sa-l pomenească direct in inima mea! O inima care sa cuprindă veșnicia !si care sa îmbrățișeze visul cu toate arterele si venele purtătoare de viața… Si visul sa pulseze în ritmul inimii mele iar eu sa IL iubesc, sa-l stropesc cu flori de cireș si-un pic de praf de stele, sa-l privesc cum îi cresc aripile,pentru ca într-o zi sa înflorească întru realitate…O floare mare si una mai mica . Pe cea mare ti-as dărui-o Tie, cititorule ca sa te ocrotească si sa te împlinească iar pe cea mica as păstra-o pentru mine, si i-as așterne petalele una cate una printre filele unei cărți de copii…a fost odată ca niciodată ….
Hei, voi oameni ajunși „mari”, nu mai tăiați aripile visurilor plămădite cu șoapte si rugăciuni firbinti in nopțile târzii …așteptați o fărâmă de timp !
Sa nu mă uiți Doamne! Am ales ascultarea si am ales așteptarea… prin credința am ales.
”Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.”
( Epistola către Evrei 11:1)
Slava Ție Dumnezeule mare,care dai cu două mâini (cerești) ceea ce pierd oamenii cu o mână (pământeasca).