Japoneza este o melodie pe care tatăl meu o cânta la acordeon. Acest instrument mi-a marcat pentru totdeauna viaţa şi nu-l voi putea privi niciodată fără să tresar de emoţie. Întreaga mea copilărie am privit cu ochi măriţi de curiozitate un bărbat infirm, bolnav, care nu avea altă bucurie decât să deapăne poveşti după poveşti celor 4 copii ai săi şi să-i adoarmă cântându-le din acordeon. Când ne trezeam îl găseam aplecat tot deasupra unui acordeon „meşterind” ceva la el. Boala de care suferea (era cocoșat) i-a făcut pe oameni să se depărteze de el neştiind ce comori de frumuseţe ascunde în sufletul lui.
Cu acordeonul pe umăr s-a apropiat de oameni, dar oamenii l-au respins. I-a chemat prin cântecul lui, să impartă impreună necazuri şi suferinţe dar oamenii l-au lăsat să-şi audă doar ecoul acestor suferinţe. A vrut să strângă la pieptul lui iubire dar braţele lui nu au găsit decât dispreţ şi ironie. ..Deşi inima lui sângera, vocea sa cânta cântece de petrecere… hore, sârbe şi câte şi mai câte… Aproape niciodată nu erau bani în casă şi tata era nevoit să meargă pe drumuri şi să cânte. Uneori sufletul lui era impovărat de imaginea noastră, a copiilor care plângeau de foame… i se opreau cuvintele melodiilor printre şiroaie de lacrimi şi tăcea… Lăsa doar acordeonul să vorbească şi să deschidă el inima acelora pe lângă care trecea. Se întorcea apoi lângă noi, copiii lui, locul său adevărat şi dintotdeauna şi continua să ne adoarmă în cântecele numai de el ştiute. Când am crescut mari, nu i-a rămas decât să verse lacrimă după lacrimă deasupra acelui acordeon de care s-a legat aşa cum se leagă ploaia de cer..
Viaţa a fost aspră cu el dar a ştiut să găsească fericirea în lucrurile cele mai mărunte ale vieţii. Pensionat la vârsta de 27 de ani, s-a revoltat impotriva unei boli necruţătoare (spondilită anchilopoetică)dar mai ales în faţa unei lumi ce şi-a închis braţele în faţa lui. Avea atâta nevoie de dragoste… L-au durut cei 250 de lei ajutor social pe care i-a primit şi care erau tare, tare puţini pentru cei 4 copii pe care-i avea de crescut.
Când mama mergea la serviciu în tura de noapte şi când foamea noastră era atât de mare încât îl copleşeam pe tata cu „insistenţele” noastre „ia-ne pâine caldă,tată, ia-ne pâine caldă”, tata se îndrepta uşor spre acordeonul lui, ne privea pe toţi patru ghemuiţi la picioarele lui şi ne şoptea: „n-are tata pâinică… da’ o să vă cânte un cântecel frumos, frumos… ” Şi probabil că avea ceva misterios cântecelul acela al lui pentru că rând pe rând adormeam toţi. Pe mine mă fascina pentru că avea în el acorduri ciudate, neobişnuite. Când am crescut mai mare la liceu, îl auzeam pe tata cântând acea melodie din ce în ce mai rar, doar când îl durea prea tare sufletul de atâta întristare şi nedreptate… Eu nu-l întrebam nimic pentru că ghiceam totul. O singură dată, în timp ce-l priveam cum cântă, tata s-a oprit brusc, a hohotit în plâns şi mi-a spus „SE USUCĂ SUFLETUL ÎN MINE, când vă văd ce mari aţi crescut şi nu vă pot ajuta” Atât, o singură dată! Mai târziu l-am întrebat cum se cheamă melodia aceea şi mi-a spus că – Japoneza pur şi simplu. Veneam uneori de la şcoală şi mă duceam în baie să plâng pentru toate rochiile râvnite şi pentru pantofii pentru liceu şi câte şi mai câte îi trebuiau unei fete, şi bani nu erau!
Mă încuiam în baie şi plângeam încet să nu m-audă nimeni. La fel de încet îl auzeam pe tata cum cânta Japoneza şi ştiam că deşi nu mă mai poate lua în braţe şi alinta mă înţelegea, mă iubea şi-mi cânta…
Când am crescut şi mai mare, la facultate, veneam acasă şi-l găseam pe tata tot aplecat deasupra unui acordeon „meşterind” ceva la el. Îl întrebam: „mai cânţi tată, mai cânţi?” „Mai cântă tata să facă nişte bani să-ţi trimită la facultate… are tata fată bună!” Mi-era ciudă atunci că nu pot termina mai repede facultatea ca să-i pot oferi eu bani şi să-i mulţumesc pentru tot ce-a făcut. Mă duceam într-un colţ de cameră (casa era plină de fraţi şi nepoţi şi era greu să găseşti un colţişor liber) îi povesteam cum e, ce-am mai făcut, şi deşi îi ascundeam ce era mai dureros pentru mine, lipsa de bani, el ghicea totul. Mergea în camera alăturată, lua acordeonul şi cânta „Japoneza” aşa, ca din întâmplare, şi din cele mai intime resorturi ale fiinţei mele ieşeau la suprafaţă amintirile dureros de vii ale copilăriei mele; duioşia tatălui meu şi încercarea lui de a-şi ajuta copiii într-o lume nedreaptă.
Astăzi, acordeonul care ne-a încântat copilăria stă cuminte într-un colţ. Mâinile tatei mai vorbesc încă despre dragostea pentru copiii lui, în mângâierile duioase deasupra clapelor uzate ale acordeonului. Cuvinte nu mai are şi ”când nu-ţi mai poţi pune dragostea în cuvinte, nu eşti decât o lacrimă şi nimeni nu-ti aude plânsul. Eşti lacrima căzută în praful de pe drum şi bătătorită de paşii deznădejdii.”
Dar … „mulţumiri fie aduse Domnului nostru Iisus Hristos care dă viaţă nouă celor trudiţi şi obosiţi”… Mulţumiri Domnului Iisus care a reînviat speranţa în sufletul acestui om şi i-a arătat Calea, Adevărul şi Viaţa!
Datorită Lui, tata se apropie iar de oameni cu speranţa că îi va găsi mai buni, mai umani; îi cheamă la un cântec nou, şi poate ei înşişi vor deveni cântec!
Mai e încă timp… mai e încă HAR! Să facem fiecare din Pământ un loc de trecere spre Raiul sufletului! Mai e încă timp!
Cu aceeaşi voce care a cântat cântece de petrecere, astăzi, tata cântă cântări de laudă şi mulţumiri… azi nu mai cântă pentru un bănuţ ci pentru a mulţumi Domnului pentru locul său din cer… Şi nu mai plânge… decât rar… şi atunci de bucurie! Bucuria de-a fi AFLAT şi SALVAT!
Amin!
Septembrie 2001