Etichetă: neacsu lenuta

În forma crucii

Nedreptate, umilință, batjocură, nepăsare, indiferență, egoism, nerecunoștință, minciună și multe altele se strânseseră în sufletul meu. Prea mult pentru un suflet de om fie el și credincios. Unde să mă duc eu, Doamne? Încotro s-o apuc acum? Cu tot veninul ăsta strâns în mine în atâtea și-atâtea clipe de amar… Venin ce nu atinsese concentrația maximă pentru a deveni leac… mai bine să fug de la fața Ta, să mă ascund, să stau într-o prăpastie asemenea lui Ilie până când voi învinge rușinea și teama și voi putea păși iar în biserica Ta…

Am început să alerg și să alerg, năucă, disperată, amețită, când brusc, am dat inimă-n inimă cu Domnul.

– Unde te grăbești așa, Nușa? Era să treci pe lângă mine fără să mă bagi în seamă

– Pleacă de la fața mea, Doamne, că sunt femeie păcătoasă…

– Hmm… Cât de păcătoasă poți fi ca eu să nu pot șterge, oare???

– Doamne, am adunat atâta venin în mine încât aș putea omorî nu numai o turmă de porci dar și-o turmă de oameni… oameni pentru care tu ai murit ca să-i vezi mântuiți… pe care-i păstorești zilnic… Nu mai e nimic bun în mine, am atins lehamitea ultimă a sufletului. Îmi merge numele că trăiesc dar sunt moartă de mult, mi-e teamă că nu mai ai ce să faci cu mine.

– Nu te teme… crede numai! Dă-mi mie veninul tău… știu bine ce am sa fac cu el.

I-am întins cu teamă infinită și-o rușine de nedescris cupa otrăvită… când să atingă mâinile sale mi-am retras cupa înapoi… și-am alunecat la picioarele Sale sfinte:

– Nu e drept, Doamne, Nu e drept …

– N-am murit pe drept ci pe nedrept… dă-mi cupa cu venin.

– Ce-ai putea face, Doamne, cu ea?

Domnul a luat paharul, l-a privit în zare și-apoi mi-a spus blând :

– E numai bun de vindecat, are aproape concentrația unui antidot. Un lucru îi mai lipsește….

– Care, Doamne?

– Acesta, a răspuns și a dus paharul la bărbia unde lacrimile se ordonaseră frumos, hotărâte să curgă una câte una… le-a adunat pe toate, picătură cu picătură, într-o numărătoare exactă. Apoi a lăsat să curgă o singură picătură din sângele sau sfânt .

– E gata, poți sa bei.

– Paharul căpătase culoarea vinului roșu și încurajată de privirea Mântuitorului am sorbit încet. Am simțit gusturi ce nu le gustasem niciodată, mirosuri ce ne le mai avusesem din copilărie, sunete ce se armonizau perfect într-un cor îngeresc și crâmpeie de rai ce la inima omului nu s-au suit încă…

– Ești vindecată! Pocăința ta te-a mântuit! Aleargă înapoi acum și spune-le tuturor cât bine ți-a făcut ție Domnul!

Am început să bat din palme de bucurie, pentru ca simțeam cum în mine intrase o putere ce o pierdusem în urma cu 12 ani… Alergam, alergam cu privirea spre cer, când deodată m-am izbit inima către inima cu Fane-Chioru:

– Nu știi, n-ai auzit cumva de un anume Iisus Hristos care vindeca orbii?

– Ba da, cum să nu, i-am răspuns plină de bunăvoință, tocmai am plecat de la el vindecată. E chiar înainte, nu te abate nici la stânga, nici la dreapta Căii, mergi tot înainte, strigă-L dacă cumva te rătăcești, te aude…

– Bine, mă grăbesc, mi-a zis el, și-a dat să fugă.

N-am apucat să fac decât doi pași că în spatele lui Fane –Chiorul i-am văzut alergând pe Ghiță- Ciungul, Mitică – Ologul, Lia -Veverița, Lică –Mână Iute, Bebe – Barosanul, Gina- Dulcineea și mulți, mulți alții care alergau luând cu asalt Cărarea care ducea la Domnul. Vocea lor era la fel de disperată ca a mea, căutarea lor la fel de sinceră și fiecare purta în mână o cupă cu venin

– N-ai văzut cumva pe Domnul? Te-ai întâlnit cumva cu Iisus? Nu știi care-i Calea care duce spre El?

– Ba da, ba da!!! mi-a venit să strig din toate puterile. Sigur că știu… Și eu am fost ca voi… și eu am avut o cupă identică cu a voastră… Am vrut să mai spun câteva cuvinte dar mi-am înălțat puțin capul și am văzut puhoaie de oameni alergând pe Cale. Unii se opreau osteniți, alții o luau la stânga, alții la dreapta, dar toți, absolut toți îl căutau pe Iisus Domnul.

– Doamne, ce să fac eu ca să Te cunoască cât mai multă lume?

Și-atunci am luat hotărârea cea mai importantă din viața mea: Mi-am așezat mâinile în forma de cruce, ținând în mâna dreaptă o cupă, iar în cea stângă o scândurică pe care apucasem să scrijelesc în mare grabă cu un cui : „Mergi pe Cale! Drept înainte! Nu uita să ai la tine și o lacrimă! E esențială!”

De atunci, nimeni, niciodată nu s-a mai îndoit vreo clipa de întâlnirea mea de taina cu Iisus Domnul. Căci El Însuși trecuse pe acolo și adăugase pe scândurica de lemn:

Povestește-mă la orice făptura! La nevoie, folosește și cuvintele…

Părintele Pimen Vlad de la Schitul Lacu din Muntele Athos povestind cartea „Trei zile de bunătate” scrisă de Lenuța Neacșu. Povestea reală a vindecării de cancer. Cartea se poate cumpăra încă…

Dragii mei, puteți cumpara această carte printr-un mesaj privat pe facebook, printr-un email la neacsunusa@yahoo.com sau la telefon: 0753 795 315.

În plus vă oferim un pachet promoțional cu cele trei cărți la prețul de 50 de lei.

sau un pachet cu două cărți la alegere, la prețul de 30 de lei.

Ingredientele unei minuni

La biblioteca la care lucrez, se aduc si ziarele cele mai dorite de cititori. Cei mai fideli cititori ai ziarelor sunt pensionarii care, după ce savurează rubrica de DECESE si cele cu anunțuri matrimoniale, simt nevoia să se desfete puțin și cu mine. Ce mai faceți , doamnă? V-au mai mărit bandiții ăștia salariile?
La ora 12 fix, pe poarta bibliotecii a intrat odată un om în stare de ebrietate. Primul impuls a fost să sun la Firma de securitate, dar ceva din privirea lui, ceva de o tristețe inimaginabilă m-a oprit. Târâia după el atâta tristețe că nu m-am putut liniști până nu am aflat. Lucrase mulți ani în Franța, ca muncitor pe un șantier. Venise acasă plini de bani, dar și-a găsit nevasta măritată cu cel mai bun prieten si băiatul plecat la facultate care nu-l mai recunoștea. Și el atunci ce să facă? S-a apucat de băut, pentru că atunci când bea, uita de toate. Pai nu e bine i-am spus eu , nu se vor rezolva problemele, încercați să vă reveniți, să va găsiți pe cineva cu care să mâncați, să petreceți timpul frumos împreună. Cine să se uite la mine? M-a întrebat trist? Am 50 de ani, nu mai prezint interes. Si-atunci ? Ce e de făcut ? Chiar nu știa, nu știa decât ca alcoolul îl făcea să uite, îi amorțea durerea sufleteasca pentru o scurtă perioada de timp, chiar dacă trezirea era și mai dureroasă. A continuat să facă asta zile în șir și eu îl priveam neputincioasă cum citea ziarele, cu ochii absenți, cum privea pe fereastra la vânt, la fulgii de zăpada și cum mergea apoi direct spre crâșma din cartier. Doamne, m-am rugat pentru atâția oameni din viața mea, pentru copii bolnavi, vecini, oare de ce nu mă pot ruga și pentru el ? Pai ce să mă rog m-am trezit eu deodată? Ce să mă rog? Da-i Doamne un suflet cu care să împartă infinita-i tristețe și jalea după nevasta și copilul pierdut? Nu, n-ar rezista nimeni! Atunci ce să mă rog? m-am rugat într-o seara cuprinsă de o milă infinită pentru el , caci la radioul care merge întruna în biblioteca s-a intonat Imnul Franței si el, s-a ridicat in picioare și si-a dus mana la inimă, și a cântat cu glas tare imnul. Apoi a hohotit intr-un plâns năprasnic, am venit lângă el și i-am șoptit: nu mai plângeți, v-ați amintit de prietenii din Franța? Nu doamnă, nu doamnă, nu, mi-am amintit ce gust avea pâinea pe care o mâncam in Franța, cu gândul că voi ferici femeia mea și băiatul…Franța a avut pentru mine gust de sarmale clocotinde în miez de seară si de mititei, pentru că așa mă făcea să cred femeia mea, acum eu în cine să mai cred? In ce să mai cred? Atât de mult mi-aș fi dorit să-l strâng în brațe, atât de mult…dar n-am făcut-o si pentru că n-am făcut-o, seara am stat pe genunchi pană când mi-au amorțit și m-am rugat Lui Dumnezeu: Doamne știi Tu mai bine ce e bun pentru el , Doamne da-i gândul cel bun, Doamne, nu-l mai lăsa pradă deznădejdii, Doamne, e singur ca un copac uitat, Doamne, ajuta-l. M-am așezat apoi în pat lângă fetița mea apoi și m-am gândit ce clipe de fericire trăiam eu alături de familia mea, de soțul meu, si omul acesta atâta singurătate, parca mi-era rușine. Într-o miime de secundă, m-am aruncat iar pe genunchi, Doamne, Tot eu sunt Nușa, gata, știu ce să-i dai…Doamne ia o zi de fericire din viața mea și dă-i-o lui , te rog Doamne , fă-mă pe mine să trăiesc o zi mai puțin de fericire și dă-i-o lui. Te rog Doamne, Nu sunt multe zilele mele de fericire , dar ia una , cea mai fericita zi și dă-i-o lui. M-am așezat iar în pat cu o mulțumire în suflet! Gata m-am rugat ! Noroc că înțelege Dumnezeu și dincolo de cuvinte! Halal rugăciune pentru o absolventă de Teologie. Of!
A doua zi, la 12 fix, a intrat el. Nu era băut, hopaa, mi-a ascultat Dumnezeu rugăciunea. Dar nu mai avea privirea senina, avea ceva straniu, ceva sălbatic în privire și instinctiv am pus mana pe butonul de alarmă fără să-l apăs. Doamna, mi-a zis, vreau să vă rog ceva. Pe mine? Da pe dv. Uitați, nu am băut nimic de doua zile , vreți să stați puțin de vorbă cu mine să-mi limpezesc gândurile? In legătura cu ce? Vreau să mă întorc în Franța, ce ziceți o fi bine? Pai dacă, aveți putere să mai lucrași acolo, cred că da. Mai aveți prieteni acolo? Si timp de 30 minute am întors pe toate fețe cum să fie mai bine pentru el. După ce s-a lămurit, m-a privit intens în ochi si mi-a zis. Vreau să vă mai rog ceva dar nu îndrăznesc…Mana mea a plecat automat spre butonul de alarmă. Spuneți va rog. Doamna, tot de doua zile nu am mâncat nimic, nimic. Am aici, in sacoșa asta plăcinte cu brânză. Vreți să mâncați cu mine o plăcintă ? Doamne, și eu care mă prăpădeam după plăcintele cu brânză , de eram în stare să vând sticle si borcane ca în copilărie. Sigur că da, o să mănânc cu plăcere. Am lăsat și buton și alarmă la o parte și am mâncat nu una ci două plăcinte calde cu miros de vanilie si de coajă de lămâie rasă. Cine le-a făcut? O vecina, i-am cumpărat eu de toate numai sa mi le facă si acum îmi miroase toată casa a plăcinte…ca in vremurile mele bune….si-o lacrimă îi juca în privire. Am mâncat plăcinta și m-am șters bine la gură de zahărul vanilat. Aveam fața plină de zâmbet. Si el la fel. Domnule D, îmi dați voie să vă fac ceva? Pai da, sigur, dar ce ?să vă strâng in brațe înainte de a pleca? A zâmbit trist și … Pe mine? Da, pe dv., așa ca înainte de plecare. Bine. Ne-am strâns în brațe și pentru prima dată pașii săi nu au mai luat-o spre crâșma prăpădită din deal, ci spre vale spre casa sa care mirosea toată a plăcinte. Peste doua săptămâni am primit un mesaj pe facebook. Sunt , D, sunt in Franța și sunt FERICIT ! Prima zi din noua mea viață poartă chipul dumneavoastră si un gust puternic de plăcintă cu brânză mâncate în doi . Va mulțumesc !
Am respirat ușurată! Așadar, ziua de fericire mi-a fost dată înapoi, in duh de viață care nu înșeală căci poartă amprenta: Made by God! Cat ne costă o minune? O minune care poate schimba viața unui om? Un om pentru care a murit Hristos? Pai sa vedem: Avem nevoie de :

  • O zi mohorâta de iarnă,
  • Un om singur si trist
  • O bibliotecară visătoare
  • Un buton de alarmă
  • Si neapărat o plăcintă cu brânză cu aromă de vanilie si de coajă de lămâie rasă.

MIC DEJUN CERESC

Dimineața, devreme, abia trezita din somn fetița mea Cristina (4 ani ) mă întreabă veselă :
– Ce păpăm astăzi la micul dejun?
– Cereale cu lapte îi spun eu repede.
– Și trebuie să-i mulțumim lui Doamne – Doamne pentru aceste cereale?
– Desigur, draga mea, atâția copii și-ar dori să le aibă și nu le au…
Rămâne gânditoare o clipă apoi:
– Mami, dar Doamne – Doamne ce papă la micul dejun?
– Ce papă?
– Da, cu ce se hrănește El dimineața?
– Cred ca… ezit o clipă…cu dorul omului de El, cu asta se hrănește dimineața.
Cristina, stă o clipă pe gânduri cu ochii spre geamul bucătăriei, de unde se vede cerul albastru.
– Vai, mami, ce rău îmi pare… ce rău imi pare că de-atâtea ori l-am lăsat pe Dumnezeu să flămânzească după mine…
O secundă doar îmi vine să spun și eu același lucru dar rușinată, îmi păstrez în gând iertarea și șoptesc doar: Mulțumesc Ție, Doamne, că vorbești prin gura copiilor !

Japoneza

Japoneza este o melodie pe care tatăl meu o cânta la acordeon. Acest instrument mi-a marcat pentru totdeauna viaţa şi nu-l voi putea privi niciodată fără să tresar de emoţie. Întreaga mea copilărie am privit cu ochi măriţi de curiozitate un bărbat infirm, bolnav, care nu avea altă bucurie decât să deapăne poveşti după poveşti celor 4 copii ai săi şi să-i adoarmă cântându-le din acordeon. Când ne trezeam îl găseam aplecat tot deasupra unui acordeon „meşterind” ceva la el. Boala de care suferea (era cocoșat) i-a făcut pe oameni să se depărteze de el neştiind ce comori de frumuseţe ascunde în sufletul lui.
Cu acordeonul pe umăr s-a apropiat de oameni, dar oamenii l-au respins. I-a chemat prin cântecul lui, să impartă impreună necazuri şi suferinţe dar oamenii l-au lăsat să-şi audă doar ecoul acestor suferinţe. A vrut să strângă la pieptul lui iubire dar braţele lui nu au găsit decât dispreţ şi ironie. ..Deşi inima lui sângera, vocea sa cânta cântece de petrecere… hore, sârbe şi câte şi mai câte… Aproape niciodată nu erau bani în casă şi tata era nevoit să meargă pe drumuri şi să cânte. Uneori sufletul lui era impovărat de imaginea noastră, a copiilor care plângeau de foame… i se opreau cuvintele melodiilor printre şiroaie de lacrimi şi tăcea… Lăsa doar acordeonul să vorbească şi să deschidă el inima acelora pe lângă care trecea. Se întorcea apoi lângă noi, copiii lui, locul său adevărat şi dintotdeauna şi continua să ne adoarmă în cântecele numai de el ştiute. Când am crescut mari, nu i-a rămas decât să verse lacrimă după lacrimă deasupra acelui acordeon de care s-a legat aşa cum se leagă ploaia de cer..
Viaţa a fost aspră cu el dar a ştiut să găsească fericirea în lucrurile cele mai mărunte ale vieţii. Pensionat la vârsta de 27 de ani, s-a revoltat impotriva unei boli necruţătoare (spondilită anchilopoetică)dar mai ales în faţa unei lumi ce şi-a închis braţele în faţa lui. Avea atâta nevoie de dragoste… L-au durut cei 250 de lei ajutor social pe care i-a primit şi care erau tare, tare puţini pentru cei 4 copii pe care-i avea de crescut.
Când mama mergea la serviciu în tura de noapte şi când foamea noastră era atât de mare încât îl copleşeam pe tata cu „insistenţele” noastre „ia-ne pâine caldă,tată, ia-ne pâine caldă”, tata se îndrepta uşor spre acordeonul lui, ne privea pe toţi patru ghemuiţi la picioarele lui şi ne şoptea: „n-are tata pâinică… da’ o să vă cânte un cântecel frumos, frumos… ” Şi probabil că avea ceva misterios cântecelul acela al lui pentru că rând pe rând adormeam toţi. Pe mine mă fascina pentru că avea în el acorduri ciudate, neobişnuite. Când am crescut mai mare la liceu, îl auzeam pe tata cântând acea melodie din ce în ce mai rar, doar când îl durea prea tare sufletul de atâta întristare şi nedreptate… Eu nu-l întrebam nimic pentru că ghiceam totul. O singură dată, în timp ce-l priveam cum cântă, tata s-a oprit brusc, a hohotit în plâns şi mi-a spus „SE USUCĂ SUFLETUL ÎN MINE, când vă văd ce mari aţi crescut şi nu vă pot ajuta” Atât, o singură dată! Mai târziu l-am întrebat cum se cheamă melodia aceea şi mi-a spus că – Japoneza  pur şi simplu. Veneam uneori de la şcoală şi mă duceam în baie să plâng pentru toate rochiile râvnite şi pentru pantofii pentru liceu şi câte şi mai câte îi trebuiau unei fete, şi bani nu erau!
Mă încuiam în baie şi plângeam încet să nu m-audă nimeni. La fel de încet îl auzeam pe tata cum cânta Japoneza şi ştiam că deşi nu mă mai poate lua în braţe şi alinta mă înţelegea, mă iubea şi-mi cânta…
Când am crescut şi mai mare, la facultate, veneam acasă şi-l găseam pe tata tot aplecat deasupra unui acordeon „meşterind” ceva la el. Îl întrebam: „mai cânţi tată, mai cânţi?” „Mai cântă tata să facă nişte bani să-ţi trimită la facultate… are tata fată bună!” Mi-era ciudă atunci că nu pot termina mai repede facultatea ca să-i pot oferi eu bani şi să-i mulţumesc pentru tot ce-a făcut. Mă duceam într-un colţ de cameră (casa era plină de fraţi şi nepoţi şi era greu să găseşti un colţişor liber) îi povesteam cum e, ce-am mai făcut, şi deşi îi ascundeam ce era mai dureros pentru mine, lipsa de bani, el ghicea totul. Mergea în camera alăturată, lua acordeonul şi cânta „Japoneza” aşa, ca din întâmplare, şi din cele mai intime resorturi ale fiinţei mele ieşeau la suprafaţă amintirile dureros de vii ale copilăriei mele; duioşia tatălui meu şi încercarea lui de a-şi ajuta copiii într-o lume nedreaptă.
Astăzi, acordeonul care ne-a încântat copilăria stă cuminte într-un colţ. Mâinile tatei mai vorbesc încă despre dragostea pentru copiii lui, în mângâierile duioase deasupra clapelor uzate ale acordeonului. Cuvinte nu mai are şi ”când nu-ţi mai poţi pune dragostea în cuvinte, nu eşti decât o lacrimă şi nimeni nu-ti aude plânsul. Eşti lacrima căzută în praful de pe drum şi bătătorită de paşii deznădejdii.”
Dar … „mulţumiri fie aduse Domnului nostru Iisus Hristos care dă viaţă nouă celor trudiţi şi obosiţi”… Mulţumiri Domnului Iisus care a reînviat speranţa în sufletul acestui om şi i-a arătat Calea, Adevărul şi Viaţa!
Datorită Lui, tata se apropie iar de oameni cu speranţa că îi va găsi mai buni, mai umani; îi cheamă la un cântec nou, şi poate ei înşişi vor deveni cântec!
Mai e încă timp… mai e încă HAR! Să facem fiecare din Pământ un loc de trecere spre Raiul sufletului! Mai e încă timp!
Cu aceeaşi voce care a cântat cântece de petrecere, astăzi, tata cântă cântări de laudă şi mulţumiri… azi nu mai cântă pentru un bănuţ ci pentru a mulţumi Domnului pentru locul său din cer… Şi nu mai plânge… decât rar… şi atunci de bucurie! Bucuria de-a fi AFLAT şi SALVAT!


Amin!

Septembrie 2001

De două ori stigmatizat, de mii de ori binecuvântat!

bunicul, nenea Jan, tata, nenea Fanica, si Vasile Hurmuzache

La sfîrşitul clasei întâi am anunţat-o pe mama că voi lua premiul întâi, sa-mi facă neapărat o coroniţă . Mama a râs ca–ntotdeauna ,, de unde să iei tu premiul întâi ? fugi de-aici, poate dă Dumnezeu să treci măcar clasa, să nu fi cheltuit degeaba atâţia bani”. Nu m-a crezut. Am ajuns la serbare cu emoţii. Doamna învăţătoare m-a privit de sus pînă jos şi mi-a spus că îmi va da premiul mai târziu, prin spatele scenei în care erau adunaţi copiii .Am înţeles de ce : nu eram frumos îmbrăcată. Eram a treia fată la părinţi şi privilegiul de-a avea haine noi îl avea doar sora mea cea mai mare. Ciorapii mei erau ei verzi, dar erau cusuţi doar în două locuri şi încă cu aţă maro ! Foarte frumoasă cusătură le făcuse mama !ce-o fi apucat-o pe învăţătoare? Mi-am auzit numele şi am vrut să ies în faţă dar mi-am adus aminte că nu trebuia. Mi-a dat într-adevăr premiul la sfărşitul serbării. Cînd am văzut pachetul cu cărţi imi venea să chiui de bucurie, în viaţa mea nu visasem să am atîtea cărţi. Pe drumul către casă mi-am adus aminte cu cîtă greutate îmi cumpărasem prima mea carte…
Mama ne dădea în fiecare dimineaţă la toţi patru copiii un bănuţ de 5 lei cu care trebuia să ne cumpărăm 4 pachete de biscuiţi de 1,25bani fiecare. Eu o convingeam pe sora mea cea mare să nu-mi cumpere şi strîngeam bănuţ cu bănuţ . Voiam sa-mi cumpăr o carte pe care o văzusem în vitrina unei librării. Se numea ,,Poveşti cu zîne ” de Contesa de Segur.Știam să citesc de la surorile mele, așa că o voiam.
Din prima zi de cînd am renunţat la pachetul de biscuiţi am intrat val-vîrtej în librărie să întreb cît costă cartea!
– E cartonată cartea, măi copilu, n-ai tu bani de ea şi nici faţă , mi-a spus vinzătoarea grăbită.
– Dar cît costă ?”
– Douazecişicinci de lei ”
Douăzecişicinci de lei …Cît o fi însemnînd Doamne cifra asta că eu nu ştiu, sînt abia in clasa întîi, m-am speriat eu de-a binelea, dar dacă eu am totuşi banii şi nu ştiu să-i număr…mi-am zis eu gînditoare, şi într-o secundă m-am întors la vinzătoare şi i-am răsturnat toţi banii pe masă :1leu si 25 bani!
– Nu ai măi fetiţă, îţi mai trebuie, nu ai !
A doua zi la fel ! am renunţat la pachetul de biscuiţi si fuga mare la librărie să văd nu cumva îmi ajung banii de carte…
– Îţi mai trebuie măi copiluţ, iţi mai trebuie …nu ai destul !”
A treia zi la fel … nu ştiu cîte zile m-am dus la rînd dar ştiu că într-o zi vînzătoarea m-a privit straniu cateva secunde fără să clipească apoi mi-a răspuns:
– Dă toţi banii la mine măi fetiţă” I-a luat, şi, fără sa-i numere, i-a pus pe toţi în sertar. Apoi a luat cartea şi mi-a dat-o!! Am luat-o ca pe-o comoară în mîini şi-am alergat cu ea acasă direct în pod.
M-am aşezat pe burtă şi-am început să citesc poveste după poveste. Ce lume frumoasă şi ce oameni buni ! o auzeam pe mama cum mă striga prin toată curtea, îngrijorată că nu mă văzuse venind de la scoală …Dar …degeaba striga ea că eu nu mă puteam opri din citit. Eram fascinată !într-un tîrziu am ieşit, nu pentru că am terminat cartea ci pentru că nu mai aveam lumină în pod. Am intrat în casă şi m-a văzut tata cu cartea în mînă. S-a uitat la ea, la preţ…
– De unde ai avut banii? m-a întrebat deodată.
– I-am avut eu …
– De unde ? m-a intrebat tăios.
– De la biscuiţi, i-am răspuns eu abia auzit
– Şi bine măi tată, tu n-ai mîncat nimic la scoală?
– Ba da
– Ce?
– Tată, tu mă crezi că eu învăţ bine, nu ? uite cum a fost …
La scoală stăteam în bancă cu o fată al cărei tată era ofiţer. La ea am vazut pentru prima dată în viața mea un crenvuşti. I-am cerut și eu un pic intr-o zi, şi ea mi-a dat cu o condiţie: sa-i fac temele in pauză că ea nu are timp…acasă se juca cu păpuşile. Mi-a adus în fiecare zi un crenvuşti iar eu i-am făcut temele aşa cum ne-am inţeles. Ce nu ştia tata și nu i-am spus niciodată era că într-o zi am renunţat la pachetul ei făcându-i altă rugăminte: să-mi aducă a doua zi o păpuşă cu care să mă joc. A acceptat ! Îi păstrez şi azi o amintire frumoasă !
………………………………………………………………………………………


Şi aşa… cu pachetul de cărţi sub braţ am ajuns acasă de la serbarea de sfirșit de an a clasei întîi . Tata era acasă împreună cu fratii săi și vorbeau. I-am arătat cărţile… tata m-a luat în braţe, s-a uitat la cărţi, la mine, şi cu un glas nespus de duios mi-a spus:
– – Nuşa , noi suntem țígani, și oricît de bine ai învăţa, oricâte premii ai lua tu tată, tot la mătură ai s-ajugi că aşa suntem noi țiganii, nu se uită nimeni la noi …
– – Tată, dar dacă eu invăţ bine, bine şi iau numai premiul întîi, tot țigani rămînem ? nu ne facem români? Nu ni se face pielea albă???
Am auzit un hohot de ris … rideau fraţii tatei mai mici de mine. Am ieşit afară … mi se spulberase un vis…şi realitatea era atît de crudă ! eu credeam că puteam să scap de pielea neagră şi de cuvintele ,cioarooo., cîrrr, care se tot auzeau in spatele meu. Ironia era că dintre toţi fraţii eu eram cea mai urâtă, fraţii mei fiind ba unul cu părul blond şi cu ochii albaştri, ba unul cu faţa albă şi cu ochii verzi …eu era un rebut! Când treceau pe lăngă mine oameni cu faţa albă, mă uitam lung la ei și mă intrebam serios ce-or fi făcind ei de au pielea albă …au meritat prin ceva anume, s-au nevoit ei prin ceva în faţa lui Dumnezeu ? pielea lor albă era o răsplată a unor eforturi personale sau cum …dacă nu era asa de ce se purtau atât de urât cu noi, sărăcimea, țigănimea? ! de ce scrîșneau din dinţi şi rosteau un abea auzit ,, țigani nenorociți” când treceam pe lingă ei, dacă s-ar fi născut ei în locul nostru şi noi in locul lor?
N-am reuşit să inţeleg atunci. M-am revoltat împotriva acestui “dat” a lui Dumnezeu considerîndu-l un stigmat nedrept de care am fugit toată viaţa. A trebuit să termin a doua facultate ca să inţeleg că ,,țigan nu te naşti, țigan devii “! atunci cind furi, cind minţi, cind ucizi, atunci devii rob. De născut ne naştem toţi liberi ! din dragoste pentru noi oamenii, Dumnezeu a rînduit fiecăruia o familie, o ţară, o culoare a pielii …. Abia după ce l- am cunoscut pe Dumnezeu am încetat cu acuzaţiile şi am putut sa-I mulţumesc pentru familia de țigani săraci în care m-a aşezat .
Apoi am ales eu singură un alt stigmat oricît de urât ar suna şi oricăt de urât m-ar privi oamenii: acela de credincios. Sunt mândră că sunt copilul lui Dumnezeu. Sunt mândră că tatăl meu pămintesc a fost un țigan sărac, ghebos, care canta extraordinar la acordeon, plin de dragoste pentru copiii săi, aşa cum sunt recunoscătoare pentru Tatăl meu ceresc care din dragoste pentru noi, ne-a dat voie să ne numim copiii Săi.
Pe scurt: sunt mindră de stigmatele mele căci unul (țigănia) l-a hotărît Dumnezeu pentu mine pentru viaţa aceasta şi celalalt (credincioșia), l-am hotărît eu pentru Dumnezeu pentru viaţa veşnică !

error: Conținutul este protejat!