Etichetă: trei zile de bunatate
Povestea lui Neculai
Povestea Lui Neculai
Nu am putut suporta niciodată mirosul de alcool și nici oamenii care miroseau puternic a vin… imi creau o repulsie pe care nu mi-o puteam reprima și totuși, într-o zi, Dumnezeu mi-a arăta fața nevăzută a acestei patimi și faptul că am datoria să-i iubesc sau cel puțin să-i compătimesc pe acei oameni …
Atunci când m-am căsătorit, soțul meu mi-a atras atenția că tatăl său bea mult vin dar să nu mă sperii că nu este „ rău la beție”, dimpotrivă, devine glumeț, spune bancuri, te face să râzi, intr-un cuvant nu reprezintă un pericol pentru nimeni din preajma lui. Și chiar așa era, doar că am observat că tot greul gospodăriei il ducea soacra mea, care muncea cât pentru doi, făcea ore suplimentare, sau făcea curățenie pe la bogătași pentru un ban în plus. Lucrurile se așezaseră atât de bine și de atât de mult timp in viața lor încât socrului meu i se părea absolut firesc ca el să bea iar soția lui să muncească…nu avea nici o mustrare, nici un sentiment de vinovăție sau de compasiune pentru soacra mea. Dar, in afară de soacra mea, care acceptase tacit această situație, mulțumită că nu lovit-o niciodată, cei care sufereau cel mai mult din această situație erau cei 4 copii ai lor care nu aveau nici un contact real, emoțional sau afectiv cu tatăl lor. Nici vorbă de sfaturi la vârsta adolescenței, de indrumare, de exemplu personal, de strâns in brațe sau de felicitat, de incurajat in tot felul de situații care se iveau in mod firesc intr-o famile. Fiecare dintre ei își acceptase familia si își trăia propria dramă in sufletul lor, cu consecințe devastatoare in plan psihic. Intrigată la inceput de toată situația, m-am resemnat treptat, convinsă că evitarea persoanei lui e cea mai bună soluție. Așa se face că in 25 de ani de căsnicie , nu am schimbat mai mult de 10 cuvinte și acelea formale: Sărut-mana tată, când il vizitam și Rămâi sănătos, când plecam. Indiferența mea s-a transformat la un moment dat in dispreț si chiar în ură cănd am aflat că sunt infectată cu virusul hepatic C si că trebuia să duc un stil de viața foarte atent la alimentație, cu multe interdictii si abțineri de la alimentele care odată imi plăceau „ la nebunie” ( cum ar fi cartofii prăjiți) In fiecare an mă internam cel puțin de 2 ori in spital pentru analizele specifice bolii si rămâneam șocată când vedeam bărbați sau femei in stare de sevraj, cu ciroze alcoolice , cu ascite sau pancreatite toate datorate consumului de alcool. Doamne, mă întrebam speriată, ce caut eu aici? Ce am eu in comun cu acești oameni, eu, care nu pun picătură de alcool in gură…„
– Nu vă uitați așa la ei, mi-a spus oadată o asisentă, că așa veți ajunge si dumneavoastră…
– Imposibil i-am spus, eu nu consum niciodată alcool!
– Vă cred, dar ceea ce face alcoolul la ei, la dumneavoastră face virusul C pe care il aveți, adică îmbolnăvește ficatul până la stadiul de ciroză, de ascită, adică apă in burtă si tot așa…
Ura mea s-a activat brusc impotriva acestor oameni care își băteau joc de sănătatea lor, care consumau alcool până cădeau sub masă sau în șanț… și eu care născusem 3 copii și singura mea rațiune de-a exista era cum să le ofer tot ce au nevoie pentru a ajunge oameni mari…la casele lor, impliniți și rostuiți…
– Doamne, nu e drept, nu e drept ceea ce mi se întâmplă!, nu e drept! Unde ești , Doamne? Cum ai putut îngădui să mi se întâmple așa ceva? De ce mi-ai mai dat 3 copii dacă știai că o să sfârșesc in câțva ani cu cancer de ficat? mă trezeam spunând in miez de noapte pe patul de spital cu perfuzii in mâini, perfuzii care curgeau foarte, foarte lent in timp ce gandurile mele se derulau cu viteză maximă …
Și pentru că revolta și frustrarea mea trebuiau să aibă o formă concretă ca să capete sens, mi-am îndreptat toate emoțiile mele impotriva socrului meu, Neculai! Carevasăzică el bea de stinge, de dimineața până seara, dimineața e la butoiul cu vin, seara tot la butoiul cu vin și va sfârși cu ciroză la ficat, și eu… care nu pun picătură de vin in gură… același sfârșit?! Nu e drept! Nu e drept! Si ura mea se alienta lin si constant de cate ori ne vizitam socrii iar soacra mea ne povestea strict de bețiile zilnice, rușinoase, ale socrului meu, beții care sfârșeau prin a cădea prin casă sau prin curte acidentându-se in fel și chip. Și totuși… într-o zi am născut cel de-al patrulea copil, o fetiță, o fetiță despre cae sotul meu, care a văzut-o primul, mi-a spus că e cea mai frumoasă dintre toți copiii noștri… Când am vazut-o la randul meu, am crezut că innebunesc… fetița mea semăna leit cu socrul meu! Nu se poate!!1 Nu se poate!!! Nu poate fi adevărat! Doamne, ce glumă e asta! Cum ai putut să-mi faci asta??? Nu am avut timp să stau prea mult pe ganduri că fetița mea a incput să scâncească si ușor- usor am luat-o in brațe și am legănat-o întrebându-mă discret: ce lecție vrea Dumnezeu să mă învețe prin această experiență? Răspunsul nu s-a lăsat mult așteptat si parca Dumnezeu îl pregatise în cel mai mic detaliu așa de bine l-am înțeles. Intr-o zi, ne-am dus la țară la socrii noștri să vadă și ei fetița, pe Cristina. De cum ne-a văzut, de la poartă, socrul meu a intrebat ce nume i-am pus fetiței. Cand a auzit numele Cristina, s-a intristat brusc si a intrat in casa… Noi, după el. L-am gasit plângând incetisor…
– De ce plângi tăticule? L-a intrebat soțul meu
– Păi cum sa nu plâng, daca aveti 3 fete si la niciuna nu i-ați dat numele mamei mele, Sanda…așa o chema pe mămica noastră, Sanda
Si ușor, ușor, a inceput sa povesteasca ce nu povestise niciodată. .. Erau 6 frati, iar el, Neculai, era penultimul dintre ei. Toti asteptau mangaierea mamei seara, la culcare si toată casa se lumina cand le punea ea mancare in castroanele de lut. Ea manca intotdeauna in picioare, atentă să le slujească cu tot ce era nevoie. Grija cea mai mare o avea față de Ion, mezinul familiei de numai cateva luni… Așa si-o aduce aminte, veselă si grijulie cu treaba din jurul casei. Până într-o zi, cand, peste satul lor s-a năpustit prăpădul… O viitură puternică lua in calea ei tot ce prindea. Copii erau toti la joaca, pe camp cand au năvălit apele… Mama lor a alergat intr-un suflet pe câmp si a incercat să vadă ce fac copiii. Frații cei mari reușiseră să iasă din apă, dar el, Neculai, se zbătea cu valurile si nu reușea deloc să iasă din apă. Sanda, mama lor, nu a stat nici o clipă pe ganduri, s-a aruncat în puhoaiele spumegande, l-a prins de picioare si l-a aruncat pe mal… Ea a rămas să se zbată cu valurile din ce in ce mai mari, furioase pe ea pentru că că reușise să-i smulgă din ghearele morții pe toți copilașii ei și mai ales pe el, Neculai… Doar că in timp ce Neculai își scutura apa de pe el, a văzut-o cum dispare neputincioasă sub ape, ultima ei privire fiind indreptată spre ei, copiii care au rămas pe mal….
– Mama, mama, nu pleca… mama, intoarce-te ! intoarce-te la noi, mama….
După ce au inmormantat-o , tatăl copiilor si-a făcut gospogăreste socotelile, adică cum sa se descurce el cu 6 copii, dintre care cel mai mic de cateva luni… Și pentru ca aflase de la fratii cei mari că mama lor, Sanda , nevasta lui, se înecase după ce l-a salvat pe Neculai, o ură nefirească si niciodat ințeleasă s-a sălășuit in inima lui impotriva copilului său… Și sfârșind cu socotelile, a decis ca toti copii să rămână lângă el, numai pe Neculai să-l dea la Casa de copii. Pe băieții cei mari i-a dat la meștesug, fie la negustor, fie la prăvălia din sat iar peste un timp, destul de scurt, si-a luat nevastă nouă. Neculai a plâns mult cand s-a văzut smuls din căldura casei părintești si aruncat intr-un cămin unde i se dădea cu polonicul in cap daca nu putea manca de supărare. Cel mai bun prieten i-a fost un copac din curte pe care î-l îmbrățișa ori de câte ori i se făcea dor de mama lui… își inchipuia că o strânge in brate pe ea… iar frunzele care cadeau pe capul lui sau adierea vantului i se păreau răspunsuri si mangâieri venite din taina altei lumi.
Niciodată până atunci și nici de atunci încolo, Neculai nu a mai vorbit vreodată despre mama lui Sanda, dar reușise in puține cuvinte să mă facă să inteleg enorm si să-mi strecoare in suflet regretul că da… dacă aș fi știut, i-aș fi pus numele fetii mele Sanda, ca in fiecare rostire a numelui său, cineva să-și găsească alin și mangâiere…
Nu știu daca trauma de a-ți vedea mama murind sub ochii tăi, vina cu care tatăl său l-a împovărat pe nedrept sau viața din orfelinat l-au făcut să-și înece amarul in alcool dar cert, ceva din sufletul său a rămas neimplinit si nelămurit iar alcool îl făcea să uite sau să ostoiască durerea cand amintirea devenea de nesuportat.
Am inteles atunci că dragostea mamei sale il urmărea si-l proteja pentru că deși bea cantități enorme de alcool, starea lui fizică era una destul de buna. Colegii lui de băutură, au pierit toți unul câte unul, de ciroză alcoolică, de cancer la ficat, deși beau mai puțin decat Neculai… Cum se poate așa ceva, se mira lumea? Cum se poate să bei tone de alcool si totuși să n-ai nimic? In timp ce toți prietenii tăi se sting unul câte unul? De înțeles, am inteles în seara aceea, cand a povestit despre mama sa. Dragostea ei pentru el, Neculai a făcut-o să se arunce in valuri ca să-i salveze viața si dragostea aceea îl păzea și il urmărea și de dincolo de moarte… Nu oricine putea sa spună că are în spate o dragoste atât de mare, in stare să moară pentru sufletul lui…Dumnezeu primise dragostea si sacrificiul Sandei si, ca o pisanie scrisă pe albastrul cerului, a răspuns ultimei ei rugaciuni printr-o grijă si o protecție aparte pentru Neculai.
Zilele trecute, Neculai a trecut la Domnul. L-am vizitat de câteva ori înainte de a muri, am vorbit blând cu el dar nu știu dacă mai înțelegea sau mai auzea ceva din ce-i spuneam noi… Ochii lui priveau undeva, departe, asteptand ceva ce numai cu sufletul se mai putea simți…
– Ce aștepti, tată? L-am întrebat cu o zi înainte de a muri.. Și ochii săi, care priveau deja spreo altă lume mi-au răspuns tainic și înfiorător…
– Ne-așteptatul…
Și blând, discret, fără multă agitație s-a dus să-și prindă mama de mână și să-i mulțumească, după atâta amar de vreme pentru toată dragostea ce i-o purtase in cei 85 de ani de viață…. L-am înmormantat în cimitirul satului, lângă biserica în care se chinuia să ajungă la timp la liturghie…l-am privit mult în timpul slujbei făcută de preotul din sat iar la sfârșit, când preotul ne-a chemat să ne luăm la revedere de la Neculai, fiecare cum știm și cum putem…m-am apropiat de el si pentru prima data de când îl cunoșteam, l-am mangâiat, l-am mangâiat pe frunte, pe față, așa cum si-a dorit poate toată viața să simtă mangâierea mamei lui, ascuns cu fața in trunchiul copacului din curtea unui orfelinat… o ultimă mangaiere pe care o asteptase o viață întreaga, și care m-a făcut să-l înțeleg total și deplin: un om chinuit, mistuit de dorul mamei lui, rămas neînțărcat de mangâierea si duioșia pe care incă le mai aștepta de la ea, nedumerit de ura nedreaptă pe care tatăl său i-a purtat-o toată viața și împăcat cu el însuși prin ne-așteptatul sosist din atâta așteptat…
Rămas bun, tată Neculai, si iartă-mă că n-am știut, atât cât ai trăit, să te pretuiesc mai mult!
Ingerul meu păzitor
Puternici impreuna, cu Liana Stanciu
Calendarul de perete
Prin anii 80, în plin comunism, se vindeau cu câteva săptămâni înainte de sfârșitul anului, calendare de perete cu foi volante pentru fiecare zi a anului, fiecare zi a anului fiiind scrisă cu cifre mari și negre să vadă toată lumea.
Mama obișnuia să pună pe peretele bucătăriei în fiecare an câte un asemenea calendar, cu 365 de pagini. „Ca să știm și noi pe ce lume trăim”. Fiecare zi care trecea, mama nu o rupea din calendar ci o lipea cu un elastic deasupra celorlalte ca să vadă cu ochii ei cât de multe zile s-au scurs din an. Neștiind să citească, mama nu-l înțelegea pe tata care zăbovea asupra fiecărei zile, spunându-ne de dimineață, la ce oră va răsări soarele, la ce oră va apune, când e cea mai scurtă zi din și când e cea mai lungă, cine s-a născut și cine a murit in ziua aceea. Apoi întorcea pagina pe partea cealaltă și se delecta cu scurte povestioare, pilde despre viață, sau scurte povestioare. Intr-una din zile, tata ridică foaia cu ziua rămasă, o prinde frumos in elastic, apoi citeste ce scrie pe spatele foii. După ce ne spune la cât răsoare soarele și la cât apune, tata ne povestește viața lui Charlie Chaplin , care in ciuda comediilor sale a fost un om trist, cu o viață singuratică, lipsit de tată și cu o mamă cu mari probleme de sănătate. Ca să o facă pe mama sa să se simtă mai bine, inventa glume si tot felul de giumbușlucuri si mama sa, intr-adevăr, se simțea mai bine si –i zâmbea. Făcând asta zi de zi, mama sa și-a dat seama că are talent și l-a îndrumat spre actorie. Apoi tata cădea pe gânduri și înainte de a pune calendarul la loc, trăgea câte o concluzie la fiecare povestioară, ca o lectie de viață la care tragi învățătura finală.
Intr-o dimineață, tata face ce face și citeste foaia cu mare luare aminte. Noi, copiii, crezând că tata ne va mai povesti ceva frumos, despre sistemul solar, planetele sau cometele vestite, abia așteptam să-l auzim grăind. In loc de asta, tata se apucă să râdă, și să râdă, până părea că aproape se sufocă de atâta râs. Mama, când îl vede, îi zice
– Păi zi-ne si nouă ce-ai putut citi de râzi așa de tare
Incercând să ne povestească, tata a inceput să râdă și mai tare și tot ce se putea auzi din gura lui era…. Un purice, un purice a fost…un purice… și iar râdea de se înneca. Mama insista:
– Ce purice măi omule, opreste-te că ai să te îneci de atâta răs… Doamne păzește! Măi Nușă ia vezi, mamă ce-o cititit taică-tu de râde așa de tare…
Tata imi dă calendarul si își șterge ochii de atâta râs, încercând din răsputeri să se liniștească. Eu iau repede calendarul si mă uit la rubrica de Umor. O citesc repede si apoi, fără să scot nici un sunet, mă apucă un râs, de mă tăvălesc pe jos. Si râd, și râd și râd…. Și tata care abia se potolise, incepe și el să râdă, și amândoi printre hohote de râs ziceam doar atât: puricele, puricele nu mai poate… săracu purice… Sora mea mai mare fără să inteleagă de ce râdem amândoi, ne zice zâmbind
– Măi ce-aveți? Ce v-a apucat? Dar prinsă de râsul nostru începe și ea să râdă la început mai liniștit și apoi cu hohote din ce în ce mai mari. Mama când vede toată treba asta se uită la noi năucă si începe:
– Am spus eu că de la multă carte, omul înnebunește… Măi fată, Nușo!, ce-ai citit mamo, de râdeți așa? Sau chiar ați înnebunit de tot ? Ce-i cu voi? Spuneți -ne si nouă…
Tata îmi face semn să-i dau calendarul, se șterge la ochi și cu o voce prefăcut importantă ne spune:
– Ascultați aici. E vorba de un savant. Cică odată, un om de știință s-a apucat să studieze viața puricilor și după mai multe zile, a luat un purice și l-a pus pe masa sa de studiu. I-a spus puricelui: Sari in sus! Și puricele a sărit. Apoi l-a prins , i-a tăiat picioarele și i-a spus iar: Sari! Și puricele nu a mai sărit. Savantul îi mai comandă odată, pe un ton mai imperativ: sari! Puricele , nimic! Vâzând asta, savantul își ia carnetul de notițe și notează cu mare atenție:
”Dacă i se taie picioarele, puricele nu mai aude!”
Si toată casa ne punem iar pe râs, inclusiv mama.
Așa era viața noastră, așa ne bucuram noi pe vremea comunismului, cu puținul pe care-l aveam. Știau părinții noștri să gasească bucuria sub orice înfățișare, știau cum să ne-o transmită, si s-o facă împreună simțire. Eram săraci dar știau părinții să ne facă să nu dormim nici o seară flămânzi…ne uitam două ore la televizor dar nu simțeam nevoia de mai mul… mâncam ce se găsea prin alimentara dar eram bucuroși… Astăzi, nu reușim să găsim echilibrul si sațietatea … visăm trepte de bogăție din ce in ce mai mari uitând că dacă bogăția ar fi secretul fericirii, mulți oameni ar trebui să danseze pe străzi dar de dansat dansează doar copiii săraci… dacă puterea ar garanta siguranța, oamenii importanți ar umbla fără gărzi de corp, dar, din fericire, numai cei ce trăiesc umil, au somnul liniștit… Dacă frumușețea și faima ar atrage căsnicii ideale, vedetele ar trebui să aibă cele mai trainice căsnicii dar, în realitate, nu este așa.
Învăț, la rândul meu, zi de zi , să fiu un model pentru copiii mei, să transmit bucuria si pofta de-a trăi o zi sub ocrotirea și binecuvântarea lui Dumnezeu! Și să râd! Din toată inima! Așa cum a râs cândva, tatăl meu… Am încredere în Dumnezeu!
Din lumea asta mare
Din lumea asta mare…
Fata lui Dumnezeu
Înțelepciune
Omu meu…
Așa cum v-am mai spus sunt recenzor. Eu am ales asta. Din dorința de-a cunoaște oameni. Eu am ales și cartierul, (Izvoare) chiar dacă mi s-a spus că ”e plin de țigani”. Nu e chiar plin, au rămas și mulți români, din aceia autentici, care chiar daca locuiesc la 15 minute( de mers pe jos) de centrul orașului, au păstrat obiceiuri străvechi cu parfum de sat tradițional. ”Așa ne-am pomenit”, mi-a zâmbit blând un moșneguț de 79 de ani, cu mersul drept și cu fața albă ca laptele . Mâna caprele spre casă când eu băteam la poarta lui și cu o bunăvoință plină de respect, mi-a spus: Eu șed aicea, așteptați oleacă să bag caprele in țarc si apoi vă deschis poarta. Am văzut curioasă cum a îndemnat cele 4 capre spre o portiță mică, îngustă, si mi-am amintit de spusele Mântuitorului despre ușa cea strâmtă… Câteva case mai departe am întâlnit o bătrână de 90 de ani. M-a poftit repejor în casă că are ceva pe foc și nu poate sta la poartă… In casă, o curățenie exemplară. Pe aragazul cu butelie, o crăticioară saltă capacul dând de veste că ceva fierbe de zor…
– Mă iertați văd că faceți mâncare, nu vă rețin mult…doar câteva întrebări…
– Șezi colea pe un scăunel, c-ai fi obosită, nu, nu fac mâncare, fierb niște cartofi, de 20 de ani fierb cartofi… aproapă în fiecare zi
– Ah, vă plac cartofii, spun eu stingherită de simplitatea bătrânei
– D-apăi cum, cum să nu-mi placă, de 20 de ani îmi plac … Îi fac pireu, știi mata , pentru mine nu există mâncare mai bună ca pireul de cartofi, sau dacă există, eu n-am descoperit-o încă…Hai întreabă-mă că eu îți răspund ce poftești mata!
Îi pun întrebările despre locuință iar când ajung la cele legate de stare civilă îmi răspunde cu nostalgie că e văduvă, de 20 de ani, ”o plecat barbatu meu înainteatră pe gât… eu să mă-ndulcesc cu bucate alese și omu meu în pământ???. Nu se cade !
Mi se umezesc ochii, fac un efort si-mi revin. Răspunde apoi la toate întrebările. Ajung și la ultima întrebare:
– Cât de mult v-a afectat pandemia de Covid?
– Ce-i așeia? A! Covidu… ducă-s-ar pe pustii! …Auzi? Da mata nu vrei vo două linguri de pireu? Că ți-o fi foame… de-atâta umblătură…hai dă-te –n coace că-i pireu din acela bun, făcut cu unt si cu lapte de capră…
Nu mi-era foame, dar mi-a fost așa de dragă mămăica asta că am mâncat cu ea ”pireu de cela bun”… Bun era si sufletul său hrănit de 20 de ani cu amintirea celui ce i-o luase înainte în Împărăția cerurilor. M-a condus apoi până la poartă în timp ce clopotul bisericii de peste drum a început sa bata cu putere.
– Iar s-o dus cineva la Domnul…. Numai pe mine nu vrea să mă ia, mă lasă să-mi ostoiesc aicea doru după omu meu…. Mi se usucă sufletu de doru lui , vreau să fiu cu el, acolo unde-o fi el. De s-ar întâmpla să fie-n iad, acolo vreau să stau și eu cu el, iar de-a socoti Dumnezeu că locul meu e în iad si-al lui în rai…. Mă rog să primească Dumnezeu singura jertfă care-o mai am…. Că nici lacrimi nu mai am să-l plâng, mi s-au uscat ochii de plâns… și eu nu mai am vigoarea tinereții, să mai fac faptele cele bune cum făceam odată… eu tot ce pot să fac este să nu mă-ndulcesc cu mâncăruri alese, să fierb in fiecare zi cartofi și să oftez… Și-așa îl simt eu aproape pe omul meu, când duc lingura de lemn la gură și mănânc cartofi fierți….De s-a întâmpla să mai trăiesc o singură zi de fericire pe pământu aista, eu mă rog la Dumnezeu să o ia si să i-o dea lui, acolo unde s-o afla….
Își prinde capul în mâini si plânge, iar eu o iau in brațe cu toată dragostea sufletului meu. Rămânem așa câteva clipe care parcă se dilată spre infinit, către lumea aceea cerească de unde ea așteaptă în fiecare zi să simtă mireasma cerească de la viață spre moarte trimisă smerit de omu ei… Mă simt înconjurată de lumină și bunătate, și-mi vine brusc să nu mai plec nicăieri, ” Doamne, bine este să stau aici, să facem trei colibe, una pentru mamaia, una pentru mine si una pentru omu ei… ”
Dau să plec iar ea îmi urează de sănătate . După primii pași mai întorc odată capul spre ea, suficient cât să văd că mamaia își adâncise ochii spre biserica de peste drum de unde se auzeau bătând clopotele. Sufletul său pulsa acum in dangătul care chema la vecernie, atingând parcă cu o parte cerul si cu alta pământul. Fața sa era icoana vie a dorului sfâșietor care-o măcina. Își face semnul crucii aplecându-și trupul în metanie adâncă apoi își împreunează mâinile pe piept lăsând Cuvântul lui Dumnezeu să îmblânzească înfrigurata-i așteptare !
P.S.
Da, pireul mămăicii era cel mai bun din câte mâncasem vreodată, căci fiecare bucătură era impregnată cu așteptare cerească și nu știu de ce am simțit puternic în inima mea că Însuși Iisus Hristos de-ar fi gustat din pireul acela ar fi spus : Adevărat, adevărat vă spun, că în tot Israelul n-am găsit pireu mai bun ca al femeii acesteia! ”
Iar ziua aceea de fericire pe care voia să o ia Dumnezeu de la ea si să i-o dea omului ei, le-o va da Dumnezeu, amândurora in Ziua Venirii Sale, trăind o veșnicie iubirea lor curată, alături de darul de nuntă a lui Dumnezeu : tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte! Amin!
Am scris această povestire spre slava lui Dumnezeu și bucuria oamenilor!
Nușa Lenuța Neacsu
28/07/2022