Am fost sunată de o echipă de televiziune cu rugămintea de a realiza un reportaj despre viața mea. Spre deosebire de alte televiziuni, această echipă dorea nu doar un interviu, ci voia să filmeze chiar în mahalaua de țigani în care m-am născut. I-am avertizat că mahalaua mea nu s-a schimbat cu nimic, că oamenii trăiesc în aceeași sărăcie și mizerie greu de descris, că își iau apa din aceeași cișmea aflată în marginea mahalalei, că violența verbală și agresivitatea lor au rămas neschimbate…
„Nicio problemă”, a răspuns unul dintre operatori, „eu sunt crescut în Ferentari și cred că pot comunica cu ei”… Bine, să încercăm, le-am zis… După prima sută de metri parcurși cu mașina, cei doi operatori au înlemnit pur și simplu, „așa ceva n-am văzut în viața mea… este incredibil să existe atâta sărăcie în secolul 21…” și când au văzut pe unul venind cu toporul s-au încuiat toți trei în mașină. Am rămas să vorbesc cu ei și, în final, s-au liniștit. O femeie bătrână m-a întrebat: ia uită-te mai bine la mine, tu nu ești cumva fata lui Mihai Ghebosu, acordeonistul?… Ba da, ba da, i-am răspuns bucuroasă, dar cum de m-ați recunoscut? Că au trecut mulți ani de când am plecat de aici… După zâmbet… zâmbești exact ca tată-tu… M-a apucat un plâns groaznic… M-am gândit, femeia aceasta m-a recunoscut după zâmbet că sunt fata lui Mihai Ghebosu… Doamne, ce calitate sufletească să dezvolt eu în sufletul meu încât oamenii, văzând-o, să spună: Ești tu fata lui Mihai Ghebosu, dar se vede clar că ești și fata lui Dumnezeu… Și eu să întreb uimită, da cum v-ați dat seama? Ei, uite-așa… după cum pășești, după cum trăiești… după cum gândești…