Categorie: Uncategorized
Despre depresie in Groelanda
„ Pentru a investiga mai bine problema decalajelor culturale în definirea depresiei, am cercetat viața populațiilor eschimoșe ( inuiți) din Groelanda , parțial pentru că sunt multe cazuri de depresie in acea cultură și parțial pentru că atitudinile culturii față de depresie sunt foarte distincte. Acolo, depresia afectează afectează 80% din populație. Cum poți organiza o societate in care depresia joaca un rol atăt de important? In prezent, Groelanda, ca posesiune daneză, integreaza in felul de a fi al unei societăți străvechi, realitățile lumii moderne,și aproape întotdeauna societățile de tranzitie – comunitățile tribale africane, culturile nomade urbanizate, – au niveluri înalte ale depresiei. Dar chiar și in contxt tradițional, depresia a fost masivă la inuiți iar rata sinuciderilor a fost mare, în unele zone se sinucid circa 0,3% din populație pe an! Unii ar putea spune că acesta este felul lui Dumnezeu de a arătaaaa că oameniin-ar trebui să trăiască intr-un loc atât de vitreg, cu toate acestea inuiții nu si-au părăsit viața legată de gheață ca să migreze spre sud. S-au deprins să îndure greutățile vieții de dincolo de cercul polar. Inainte de a mă duce acolo presupuneam că tulburarea afectiva legată de anotimp, depresia care rezultă dintr-o perioadă de 3 luniin care soarele nu răsare niciodată. M-am asteptat ca toată lumea să derapeze toamna si sa inceapă sa se simtă mai bine in primăvară. Nu asa stau lucrurile. In Groelanda, prima lună a sinuciderilor este luna Mai. Chiar dacă străinii care se mută în partea de nord a țării sunt teribili de deprimați în lungile perioade de întuneric, inuiții s-au adaptat cu timpul modificarilor luminii în functie de anotimpuri si sunt in stare să-și păstreze dispozitia adecvată in timpul perioadei de intuneric. Tulburarea afectivă legată de anotimp nu este chiar nu este problema centrală a oamenilor in Groelanda.
Cu cât natura devine mai blândă, mai bogată și mai plăcută, scria eseistul A. Alvarez, cu atat pare mai profundă iarna lăuntrică si cu atat mai căscat si mai greu de suportat e abisul ce desparte lumea lăuntrică cea din afară. In groelanda , unde trecerea la primăvară e de două ori mai spectaculoasă decât într-o zonă temperată, acestea sunt lunile cele mai cumplite. Cu alte cuvinte, cât timp este noapte polara , aceasta coincide cu starea deplorabilă in care se află in care se află sufletul lor, noaptea și sufletul se află în concordanță dar când splendoarea primăverii își face simțită prezența, durerea dintre acest aceste contraste devine insuportabilă.
Despre depresie , cu sinceritate
Depresia, a fost împărțită de specialiști , în linii mari, în depresie ușoară ( moderată sau distimică) și gravă (majoră).
Depresia ușoară– treptată și uneori permanentă- subminează oamenii asemenea ruginii ce roade fierul. Suferința psihică e prea mare iar pricina prea măruntă- durere ce domină celălalte afecte si le alungă. O asemenea depresie ia temporar în stăpânire trupul pornind de la pleoape și si continuând cu muschii care țin dreaptă coloana vertebrală. Îți vatămă inima și plămânii determinând ingreunarea contracțiilor musculare involuntare. Asemenea durerii fizice devenite cronice, e cumplită nu atât din cauă că e insuportabilă pe moment ci pentru că prelungindu-se zile întregi esti obligat să o accepți pe termen nelimitat.
Depresia majoră este materia căderilor psihice. Dacă ne inchipuim un suflet de fier pe care il erodeaza suferința psihică și-l ruginește depresia moderată atunci depresia majoră este prăbușirea înspăimântătoare a unei întregi structuri E nevoie de timp ca să seprăbușească o clădire din fier care ruginește , însă rugina poate preface necontenit solidul în praf subțiindu-l , golindu-l de substanță. Căderea psihică, oricât de bruscă ar părea, e consecința cumulativă a deteriorării… Trece multă vreme intre prima ploaie si momentul în care rugina a răzbătut printr-un stâlp de fier. Depresia începe banal, învăluie zilele într-o culoare cenușie, slăbește actiunile obișnuitep,te lasă ostenit și plictisitși obsedat de propriul tău eu Nimeni n-a izbutit să incă să definească punctul de colaps care marchează depresia majoră, însă când ajungi acolo, nu ai deloc cum să te înșeli. Când cazi intr-o depresie majoră ai tendința să privești inapoi și să-i cauți rădăcinile. Te întrebi de unde vine și dacă nu cumva a fost acolodintotdeauna, imediat sub înveliș ori poate s-a abătut asupra ta brusc ca o intoxicație alimentară.
Andrew Solomon – Demonul amiezii
Despre depresie, cu sinceritate
”Am inceput sa scriu despre depresia mea,apoi despre depresiile similare ale altora si in cele din urmă , despre depresie în cu totul alte contexte . depresia, sub diferite nume și înfățisări este și a fost totdeauna omniprzentă din motive biochimice și sociale. Cartea de față se străduiește să captze amploarea temporală și geografică a depresiei. Nici o carte nu poate acoperi amploarea suferinței omenești insă trag nădejdea că, prin indicarea acestei amplori, voi ajuta la eliberarea unor bărbați și femei care suferă de depresie. Nu putem niciodată să eliminăm total nefericirea, iar ameliorarea depresiei nu asigură fericirea ( nici pe departe) dar cunoștințele din această carte pot să ajute la eliminarea durerii in cazul multora dintre suferinzi.”
Andrew Solomon – Demonul amiezii
despre depresie, cu sinceritate
Povestea lui Neculai
Povestea Lui Neculai
Nu am putut suporta niciodată mirosul de alcool și nici oamenii care miroseau puternic a vin… imi creau o repulsie pe care nu mi-o puteam reprima și totuși, într-o zi, Dumnezeu mi-a arăta fața nevăzută a acestei patimi și faptul că am datoria să-i iubesc sau cel puțin să-i compătimesc pe acei oameni …
Atunci când m-am căsătorit, soțul meu mi-a atras atenția că tatăl său bea mult vin dar să nu mă sperii că nu este „ rău la beție”, dimpotrivă, devine glumeț, spune bancuri, te face să râzi, intr-un cuvant nu reprezintă un pericol pentru nimeni din preajma lui. Și chiar așa era, doar că am observat că tot greul gospodăriei il ducea soacra mea, care muncea cât pentru doi, făcea ore suplimentare, sau făcea curățenie pe la bogătași pentru un ban în plus. Lucrurile se așezaseră atât de bine și de atât de mult timp in viața lor încât socrului meu i se părea absolut firesc ca el să bea iar soția lui să muncească…nu avea nici o mustrare, nici un sentiment de vinovăție sau de compasiune pentru soacra mea. Dar, in afară de soacra mea, care acceptase tacit această situație, mulțumită că nu lovit-o niciodată, cei care sufereau cel mai mult din această situație erau cei 4 copii ai lor care nu aveau nici un contact real, emoțional sau afectiv cu tatăl lor. Nici vorbă de sfaturi la vârsta adolescenței, de indrumare, de exemplu personal, de strâns in brațe sau de felicitat, de incurajat in tot felul de situații care se iveau in mod firesc intr-o famile. Fiecare dintre ei își acceptase familia si își trăia propria dramă in sufletul lor, cu consecințe devastatoare in plan psihic. Intrigată la inceput de toată situația, m-am resemnat treptat, convinsă că evitarea persoanei lui e cea mai bună soluție. Așa se face că in 25 de ani de căsnicie , nu am schimbat mai mult de 10 cuvinte și acelea formale: Sărut-mana tată, când il vizitam și Rămâi sănătos, când plecam. Indiferența mea s-a transformat la un moment dat in dispreț si chiar în ură cănd am aflat că sunt infectată cu virusul hepatic C si că trebuia să duc un stil de viața foarte atent la alimentație, cu multe interdictii si abțineri de la alimentele care odată imi plăceau „ la nebunie” ( cum ar fi cartofii prăjiți) In fiecare an mă internam cel puțin de 2 ori in spital pentru analizele specifice bolii si rămâneam șocată când vedeam bărbați sau femei in stare de sevraj, cu ciroze alcoolice , cu ascite sau pancreatite toate datorate consumului de alcool. Doamne, mă întrebam speriată, ce caut eu aici? Ce am eu in comun cu acești oameni, eu, care nu pun picătură de alcool in gură…„
– Nu vă uitați așa la ei, mi-a spus oadată o asisentă, că așa veți ajunge si dumneavoastră…
– Imposibil i-am spus, eu nu consum niciodată alcool!
– Vă cred, dar ceea ce face alcoolul la ei, la dumneavoastră face virusul C pe care il aveți, adică îmbolnăvește ficatul până la stadiul de ciroză, de ascită, adică apă in burtă si tot așa…
Ura mea s-a activat brusc impotriva acestor oameni care își băteau joc de sănătatea lor, care consumau alcool până cădeau sub masă sau în șanț… și eu care născusem 3 copii și singura mea rațiune de-a exista era cum să le ofer tot ce au nevoie pentru a ajunge oameni mari…la casele lor, impliniți și rostuiți…
– Doamne, nu e drept, nu e drept ceea ce mi se întâmplă!, nu e drept! Unde ești , Doamne? Cum ai putut îngădui să mi se întâmple așa ceva? De ce mi-ai mai dat 3 copii dacă știai că o să sfârșesc in câțva ani cu cancer de ficat? mă trezeam spunând in miez de noapte pe patul de spital cu perfuzii in mâini, perfuzii care curgeau foarte, foarte lent in timp ce gandurile mele se derulau cu viteză maximă …
Și pentru că revolta și frustrarea mea trebuiau să aibă o formă concretă ca să capete sens, mi-am îndreptat toate emoțiile mele impotriva socrului meu, Neculai! Carevasăzică el bea de stinge, de dimineața până seara, dimineața e la butoiul cu vin, seara tot la butoiul cu vin și va sfârși cu ciroză la ficat, și eu… care nu pun picătură de vin in gură… același sfârșit?! Nu e drept! Nu e drept! Si ura mea se alienta lin si constant de cate ori ne vizitam socrii iar soacra mea ne povestea strict de bețiile zilnice, rușinoase, ale socrului meu, beții care sfârșeau prin a cădea prin casă sau prin curte acidentându-se in fel și chip. Și totuși… într-o zi am născut cel de-al patrulea copil, o fetiță, o fetiță despre cae sotul meu, care a văzut-o primul, mi-a spus că e cea mai frumoasă dintre toți copiii noștri… Când am vazut-o la randul meu, am crezut că innebunesc… fetița mea semăna leit cu socrul meu! Nu se poate!!1 Nu se poate!!! Nu poate fi adevărat! Doamne, ce glumă e asta! Cum ai putut să-mi faci asta??? Nu am avut timp să stau prea mult pe ganduri că fetița mea a incput să scâncească si ușor- usor am luat-o in brațe și am legănat-o întrebându-mă discret: ce lecție vrea Dumnezeu să mă învețe prin această experiență? Răspunsul nu s-a lăsat mult așteptat si parca Dumnezeu îl pregatise în cel mai mic detaliu așa de bine l-am înțeles. Intr-o zi, ne-am dus la țară la socrii noștri să vadă și ei fetița, pe Cristina. De cum ne-a văzut, de la poartă, socrul meu a intrebat ce nume i-am pus fetiței. Cand a auzit numele Cristina, s-a intristat brusc si a intrat in casa… Noi, după el. L-am gasit plângând incetisor…
– De ce plângi tăticule? L-a intrebat soțul meu
– Păi cum sa nu plâng, daca aveti 3 fete si la niciuna nu i-ați dat numele mamei mele, Sanda…așa o chema pe mămica noastră, Sanda
Si ușor, ușor, a inceput sa povesteasca ce nu povestise niciodată. .. Erau 6 frati, iar el, Neculai, era penultimul dintre ei. Toti asteptau mangaierea mamei seara, la culcare si toată casa se lumina cand le punea ea mancare in castroanele de lut. Ea manca intotdeauna in picioare, atentă să le slujească cu tot ce era nevoie. Grija cea mai mare o avea față de Ion, mezinul familiei de numai cateva luni… Așa si-o aduce aminte, veselă si grijulie cu treaba din jurul casei. Până într-o zi, cand, peste satul lor s-a năpustit prăpădul… O viitură puternică lua in calea ei tot ce prindea. Copii erau toti la joaca, pe camp cand au năvălit apele… Mama lor a alergat intr-un suflet pe câmp si a incercat să vadă ce fac copiii. Frații cei mari reușiseră să iasă din apă, dar el, Neculai, se zbătea cu valurile si nu reușea deloc să iasă din apă. Sanda, mama lor, nu a stat nici o clipă pe ganduri, s-a aruncat în puhoaiele spumegande, l-a prins de picioare si l-a aruncat pe mal… Ea a rămas să se zbată cu valurile din ce in ce mai mari, furioase pe ea pentru că că reușise să-i smulgă din ghearele morții pe toți copilașii ei și mai ales pe el, Neculai… Doar că in timp ce Neculai își scutura apa de pe el, a văzut-o cum dispare neputincioasă sub ape, ultima ei privire fiind indreptată spre ei, copiii care au rămas pe mal….
– Mama, mama, nu pleca… mama, intoarce-te ! intoarce-te la noi, mama….
După ce au inmormantat-o , tatăl copiilor si-a făcut gospogăreste socotelile, adică cum sa se descurce el cu 6 copii, dintre care cel mai mic de cateva luni… Și pentru ca aflase de la fratii cei mari că mama lor, Sanda , nevasta lui, se înecase după ce l-a salvat pe Neculai, o ură nefirească si niciodat ințeleasă s-a sălășuit in inima lui impotriva copilului său… Și sfârșind cu socotelile, a decis ca toti copii să rămână lângă el, numai pe Neculai să-l dea la Casa de copii. Pe băieții cei mari i-a dat la meștesug, fie la negustor, fie la prăvălia din sat iar peste un timp, destul de scurt, si-a luat nevastă nouă. Neculai a plâns mult cand s-a văzut smuls din căldura casei părintești si aruncat intr-un cămin unde i se dădea cu polonicul in cap daca nu putea manca de supărare. Cel mai bun prieten i-a fost un copac din curte pe care î-l îmbrățișa ori de câte ori i se făcea dor de mama lui… își inchipuia că o strânge in brate pe ea… iar frunzele care cadeau pe capul lui sau adierea vantului i se păreau răspunsuri si mangâieri venite din taina altei lumi.
Niciodată până atunci și nici de atunci încolo, Neculai nu a mai vorbit vreodată despre mama lui Sanda, dar reușise in puține cuvinte să mă facă să inteleg enorm si să-mi strecoare in suflet regretul că da… dacă aș fi știut, i-aș fi pus numele fetii mele Sanda, ca in fiecare rostire a numelui său, cineva să-și găsească alin și mangâiere…
Nu știu daca trauma de a-ți vedea mama murind sub ochii tăi, vina cu care tatăl său l-a împovărat pe nedrept sau viața din orfelinat l-au făcut să-și înece amarul in alcool dar cert, ceva din sufletul său a rămas neimplinit si nelămurit iar alcool îl făcea să uite sau să ostoiască durerea cand amintirea devenea de nesuportat.
Am inteles atunci că dragostea mamei sale il urmărea si-l proteja pentru că deși bea cantități enorme de alcool, starea lui fizică era una destul de buna. Colegii lui de băutură, au pierit toți unul câte unul, de ciroză alcoolică, de cancer la ficat, deși beau mai puțin decat Neculai… Cum se poate așa ceva, se mira lumea? Cum se poate să bei tone de alcool si totuși să n-ai nimic? In timp ce toți prietenii tăi se sting unul câte unul? De înțeles, am inteles în seara aceea, cand a povestit despre mama sa. Dragostea ei pentru el, Neculai a făcut-o să se arunce in valuri ca să-i salveze viața si dragostea aceea îl păzea și il urmărea și de dincolo de moarte… Nu oricine putea sa spună că are în spate o dragoste atât de mare, in stare să moară pentru sufletul lui…Dumnezeu primise dragostea si sacrificiul Sandei si, ca o pisanie scrisă pe albastrul cerului, a răspuns ultimei ei rugaciuni printr-o grijă si o protecție aparte pentru Neculai.
Zilele trecute, Neculai a trecut la Domnul. L-am vizitat de câteva ori înainte de a muri, am vorbit blând cu el dar nu știu dacă mai înțelegea sau mai auzea ceva din ce-i spuneam noi… Ochii lui priveau undeva, departe, asteptand ceva ce numai cu sufletul se mai putea simți…
– Ce aștepti, tată? L-am întrebat cu o zi înainte de a muri.. Și ochii săi, care priveau deja spreo altă lume mi-au răspuns tainic și înfiorător…
– Ne-așteptatul…
Și blând, discret, fără multă agitație s-a dus să-și prindă mama de mână și să-i mulțumească, după atâta amar de vreme pentru toată dragostea ce i-o purtase in cei 85 de ani de viață…. L-am înmormantat în cimitirul satului, lângă biserica în care se chinuia să ajungă la timp la liturghie…l-am privit mult în timpul slujbei făcută de preotul din sat iar la sfârșit, când preotul ne-a chemat să ne luăm la revedere de la Neculai, fiecare cum știm și cum putem…m-am apropiat de el si pentru prima data de când îl cunoșteam, l-am mangâiat, l-am mangâiat pe frunte, pe față, așa cum si-a dorit poate toată viața să simtă mangâierea mamei lui, ascuns cu fața in trunchiul copacului din curtea unui orfelinat… o ultimă mangaiere pe care o asteptase o viață întreaga, și care m-a făcut să-l înțeleg total și deplin: un om chinuit, mistuit de dorul mamei lui, rămas neînțărcat de mangâierea si duioșia pe care incă le mai aștepta de la ea, nedumerit de ura nedreaptă pe care tatăl său i-a purtat-o toată viața și împăcat cu el însuși prin ne-așteptatul sosist din atâta așteptat…
Rămas bun, tată Neculai, si iartă-mă că n-am știut, atât cât ai trăit, să te pretuiesc mai mult!
Ingerul meu păzitor
Puternici impreuna, cu Liana Stanciu
Calendarul de perete
Prin anii 80, în plin comunism, se vindeau cu câteva săptămâni înainte de sfârșitul anului, calendare de perete cu foi volante pentru fiecare zi a anului, fiecare zi a anului fiiind scrisă cu cifre mari și negre să vadă toată lumea.
Mama obișnuia să pună pe peretele bucătăriei în fiecare an câte un asemenea calendar, cu 365 de pagini. „Ca să știm și noi pe ce lume trăim”. Fiecare zi care trecea, mama nu o rupea din calendar ci o lipea cu un elastic deasupra celorlalte ca să vadă cu ochii ei cât de multe zile s-au scurs din an. Neștiind să citească, mama nu-l înțelegea pe tata care zăbovea asupra fiecărei zile, spunându-ne de dimineață, la ce oră va răsări soarele, la ce oră va apune, când e cea mai scurtă zi din și când e cea mai lungă, cine s-a născut și cine a murit in ziua aceea. Apoi întorcea pagina pe partea cealaltă și se delecta cu scurte povestioare, pilde despre viață, sau scurte povestioare. Intr-una din zile, tata ridică foaia cu ziua rămasă, o prinde frumos in elastic, apoi citeste ce scrie pe spatele foii. După ce ne spune la cât răsoare soarele și la cât apune, tata ne povestește viața lui Charlie Chaplin , care in ciuda comediilor sale a fost un om trist, cu o viață singuratică, lipsit de tată și cu o mamă cu mari probleme de sănătate. Ca să o facă pe mama sa să se simtă mai bine, inventa glume si tot felul de giumbușlucuri si mama sa, intr-adevăr, se simțea mai bine si –i zâmbea. Făcând asta zi de zi, mama sa și-a dat seama că are talent și l-a îndrumat spre actorie. Apoi tata cădea pe gânduri și înainte de a pune calendarul la loc, trăgea câte o concluzie la fiecare povestioară, ca o lectie de viață la care tragi învățătura finală.
Intr-o dimineață, tata face ce face și citeste foaia cu mare luare aminte. Noi, copiii, crezând că tata ne va mai povesti ceva frumos, despre sistemul solar, planetele sau cometele vestite, abia așteptam să-l auzim grăind. In loc de asta, tata se apucă să râdă, și să râdă, până părea că aproape se sufocă de atâta râs. Mama, când îl vede, îi zice
– Păi zi-ne si nouă ce-ai putut citi de râzi așa de tare
Incercând să ne povestească, tata a inceput să râdă și mai tare și tot ce se putea auzi din gura lui era…. Un purice, un purice a fost…un purice… și iar râdea de se înneca. Mama insista:
– Ce purice măi omule, opreste-te că ai să te îneci de atâta răs… Doamne păzește! Măi Nușă ia vezi, mamă ce-o cititit taică-tu de râde așa de tare…
Tata imi dă calendarul si își șterge ochii de atâta râs, încercând din răsputeri să se liniștească. Eu iau repede calendarul si mă uit la rubrica de Umor. O citesc repede si apoi, fără să scot nici un sunet, mă apucă un râs, de mă tăvălesc pe jos. Si râd, și râd și râd…. Și tata care abia se potolise, incepe și el să râdă, și amândoi printre hohote de râs ziceam doar atât: puricele, puricele nu mai poate… săracu purice… Sora mea mai mare fără să inteleagă de ce râdem amândoi, ne zice zâmbind
– Măi ce-aveți? Ce v-a apucat? Dar prinsă de râsul nostru începe și ea să râdă la început mai liniștit și apoi cu hohote din ce în ce mai mari. Mama când vede toată treba asta se uită la noi năucă si începe:
– Am spus eu că de la multă carte, omul înnebunește… Măi fată, Nușo!, ce-ai citit mamo, de râdeți așa? Sau chiar ați înnebunit de tot ? Ce-i cu voi? Spuneți -ne si nouă…
Tata îmi face semn să-i dau calendarul, se șterge la ochi și cu o voce prefăcut importantă ne spune:
– Ascultați aici. E vorba de un savant. Cică odată, un om de știință s-a apucat să studieze viața puricilor și după mai multe zile, a luat un purice și l-a pus pe masa sa de studiu. I-a spus puricelui: Sari in sus! Și puricele a sărit. Apoi l-a prins , i-a tăiat picioarele și i-a spus iar: Sari! Și puricele nu a mai sărit. Savantul îi mai comandă odată, pe un ton mai imperativ: sari! Puricele , nimic! Vâzând asta, savantul își ia carnetul de notițe și notează cu mare atenție:
”Dacă i se taie picioarele, puricele nu mai aude!”
Si toată casa ne punem iar pe râs, inclusiv mama.
Așa era viața noastră, așa ne bucuram noi pe vremea comunismului, cu puținul pe care-l aveam. Știau părinții noștri să gasească bucuria sub orice înfățișare, știau cum să ne-o transmită, si s-o facă împreună simțire. Eram săraci dar știau părinții să ne facă să nu dormim nici o seară flămânzi…ne uitam două ore la televizor dar nu simțeam nevoia de mai mul… mâncam ce se găsea prin alimentara dar eram bucuroși… Astăzi, nu reușim să găsim echilibrul si sațietatea … visăm trepte de bogăție din ce in ce mai mari uitând că dacă bogăția ar fi secretul fericirii, mulți oameni ar trebui să danseze pe străzi dar de dansat dansează doar copiii săraci… dacă puterea ar garanta siguranța, oamenii importanți ar umbla fără gărzi de corp, dar, din fericire, numai cei ce trăiesc umil, au somnul liniștit… Dacă frumușețea și faima ar atrage căsnicii ideale, vedetele ar trebui să aibă cele mai trainice căsnicii dar, în realitate, nu este așa.
Învăț, la rândul meu, zi de zi , să fiu un model pentru copiii mei, să transmit bucuria si pofta de-a trăi o zi sub ocrotirea și binecuvântarea lui Dumnezeu! Și să râd! Din toată inima! Așa cum a râs cândva, tatăl meu… Am încredere în Dumnezeu!