Autor: nicu@neanicu.ro

Sucureala

Pentru a le fi mai bine copiilor si pentru a avea cumva mai multi bani, am hotărît impreună cu soţul meu sa urmez cursurile Facultăţii de Litere – ultimul an. Această licenţă, (a-lll-a) implica un efort fizic foarte mare din partea mea. Am stat pe Internet o noapte întreagă şi am căutat cea mai apropiată facultate de Bacău. Am gasit-o la Braşov. Trebuia să ne trezim la 4 noaptea, să mergem 4 ore cu maşina şi la ora 8 fix să ajungem la facultate. Acolo stăteam 7-8 ore la cursuri, uneori şi 10 ore, după care mergeam iarăşi 4 ore cu maşina inapoi si ajungeam acasă unde copii noştri care ne aşteptau ne luau de “noi”. Daria avea 3 ani, Adela 6, şi Andrei 9 ani. Nu era uşor, mai ales cu problemele mele de sănătate, dar am hotărît să mergem mai departe. Am trecut cu bine sesiunea de iarna. Adică vreo 8 examene! Imediat urma să pregatim lucrarea de licenţă şi cele 11 examene din vară. M-am concetrat pe lucrarea de licenţă care mi-a luat multa energie si atenţie, gîndindu-mă ca sigur voi trece cu bine de cele 11 examene din vară. Lucrarea se numea „Bibliotecile mănăstireşti, tezaur bibliofilic uitat” si lucrînd la ea, am cunoscut oameni extraordinari, calugari de la mănăstirea Petru-Vodă, sau maicile de la mănăstirea Diaconeşti! Am lucrat multe nopţi la ea, cînd dormeau copiii, si am fost foarte fericită cind am reusit să o termin cu puţin timp înainte de a intra in sesiunea de vară. Am reuşit să iau primele 10 examene dar la ultimul examen, aveam pur şi simplu o zonă în cap care refuza să priceapă lingvistica şi teza lui Saussaure! Mi-era imposibil să mă concetrez şi să reuşesc să înţeleg ceva din ce citeam. Printre oale cu mîncare, spălat şi şters nasul la copii mă întrebam ce legătură avea Saussure acesta cu viaţa mea de nu puteam dormi nici noaptea! Am hotărît să mă prezint şi fie ce-o fi.!
Cu o seară înainte de examen m-am aşezat la rugăciune şi mă gîndeam cum să mă rog eu în aşa fel încit nici să nu-l mânii pe Dumnezeu, dar şi examenul să-l iau. Cele câteva noţiuni pe care le învățasem nu făceau de un cinci şi atunci eu cum să mă rog fără să-l supăr?? Încurcată dar şi rușinata, mă ruugam doar cu cuvintele : Doamne miluieşte-mă, Doamne miluieşte-mă! Deodată fetiţa mea, Daria, care dormea cu mine, s-a trezit şi m-a întrebat ce tot spun eu acolo…. I-am răspuns că mă rog să iau examenul de mîine .” Şi aşa se roagă ca să iei un examen? Doamne miluieşte !” m-a întrebat ea? ”Cam aşa ceva” am spus eu.”Ştii ce? Vreau să mă rog şi eu lîngă tine”.”Vai ce bine, hai lîngă mine” am chemat-o eu gîndindu-mă că vrea să se roage pentru acelaşi lucru. După cîteva secunde am auzit-o rugîndu-se cu voce tare : „Doamne, sucureşte-mă, Doamne sucureşte-mă!..Am întrebat-o : „Ce te rogi tu acolo Dăriuca?”
„Cum ce mă rog? Doamne sucureşte-mă! ” „ dar ce înseamna su-cu-reş-te-mă draga mamii?” „Adică să-mi curgă suc prin gură, că tu niciodată nu-mi dai că spui că are chimicale” Am rîs încetişor şi am lăsat-o să se roage.Apoi ne-am bagat amîndouă în pat şi-am adormit.
A doua zi la examen am primit un subiect care am crezut inițial că e la geografie…Nu stiam aproape nimic. Nici colegele din fata, nici cele din spate ….nimic. ” ce ma fac eu ? ma gîndeam, daca nu iau un 5, o să rămîn cu restanţa asta si o să ratez intrarea în licenţă. Şi cînd mă gîndeam cît am muncit la lucrarea de licenţă şi ce speranţe îmi pusesem ca voi termina cu toate in vara ! Imi venea să plîng de ciudă! Şi Saussaure ăsta ce-a putut să inventeze!
Deodată, disperată mi-a trecut prin cap o idee! M-am uitat la foaie de hirtie care era scrisa 3 sferturi dar pe care nu putea sa-mi dea un 5, si m-am hotărît sa-i spun profesoarei de fetiţa mea, Daria, cum s-a rugat ea de dimineaţă, convinsă ca exact aşa va face Dumnezeu! Aşa că am început să-i spun cît de mult imi doream sa intru în licenţă şi ce nevoie aveam de nota 5. Şi am incheiat cu cuvintele :”Doamnă, vă rog, cinciuiţi-mă! ştiu că nu merit dar am nevoie! Fiţi asemenea lui Dumnezeu care nu ne dă după cum merităm ci după cum avem nevoie! Am nevoie de cinci-ul acesta! Vă rog! Nu mă lăsaţi ! Ce-o să-i spun fetiţei mele cînd o sa vin acasă? Vă rog, Doamnă, iertaţi-ma, şi ciunciuiţi-mă! Vă promit că voi face din Ferdinand Saussaure teoria vieții mele ! Vă rog, cinciuiţi-mă!”. Şi am dat foaia doamnei după care am ieşit val-vârtej pe uşă.
Pe drumul spre casă mă gindeam ca am facut-o lată, că nu trebuia să mă exprim aşa în faţa unui profesor universitar… să vezi dacă nu ajung la rector şi s-a zis şi cu licenţa mea şi cu toată facultatea. Putea sa-mi facă mult rău dacă voia doamna.Of, Doamne! cine m-a pus?
Cum am ajuns acasă, făra să vorbesc cu Daria, am intrat pe internet să vad notele. În dreptul meu scria cu litere mari: -NOTA 5! şi în parenteză( în alte condiţii am fi stat noi două de vorbă, Domnişoară!) Am luat-o în braţe pe Daria si am dansat cu ea prin casă! Am reuşit, Daria! Am terminat! Ce fericită sunt! Ce fericită sunt! Seara i-am mulţumit cu lacrimi Lui Dumnezeu!
A doua zi ne-am imbracat frumos si am iesit in oras să ne sucurim . ”Ce sa facem , mama ?” m-a intrebat baiatul derutat? Am lasat-o pe Daria sa le explice, iar ea, cu un zimbet coplice si un aer important le-a spus : „Adica să vă curgă suc prin gură, ce e așa greu de ințeles ?”

Isus a spus : ” Lăsati copiii sa vina la mine si nu-i opriți caci a unora ca ei este Imparatia cerurilor”( Evanghelia dupa Matei 19:13, 14)

Visul

Cu puțin timp în urma am spus adio unui vis. Un vis frumos, măreț si bine-crescut în vreo 20 de ani de viața. Inițial , nu am vrut sa renunț la el, bătăioasa cum mă știți, mi-am zis ca mă voi lupta pentru el. Mai ales ca-l văzusem lovit, călcat în picioare si batjocorit de trecătorii de pe-accesai ulița a vieții mele. Mi s-a făcut mila de el când l-am văzut acolo jos, la răspântie de drumuri amestecat cu praful de pe drum si bătătorit de pașii deznădejdii. L-am mai amestecat și eu cu lacrimile mele in încercarea de-al mai înviora ,l-am strigat, l-am implorat să-și revină…și nimic. In acel moment de maxima tensiune s-a apropiat de mine un prieten care m-a convins sa stau deoparte ,sa mă retrag si sa las visul exact acolo unde se găsea pentru,ca, zicea el , Dumnezeu IL poate face din nou sa renască…într-un alt timp, o alta dimensiune sau alte coordonate. Mi-a mai spus prietenul acela , sa merg acasă și să uit tot ce am văzut. Și să tac. Și să ascult… Și să trăiesc prin credință. Și prin ascultare… Și să-l las pe Dumnezeu să aibă El ultimul cuvânt în aceasta ecuație a visurilor. Si deși toată ființa mea se împotrivea revoltata de atâta nedreptate, deși mă pregăteam sa conving prietenul ca se înșelă, privirea lui, ochii pătrunzători si plini de păsare( mie îmi pasă, așa spuneau) m-au convins să-l ascult.Si hipnotizata de cuvintele lui m-am hotărât sa-i dau ascultare…Si am ales așteptarea. Si tăcerea. Am ales sa dau la o parte dreptatea omeneasca si sa fac loc harului lui Dumnezeu. Am ajuns acasă si m-am cuibărit in pat, urmărita de privirea prietenului meu. Am rememorat toate cuvintele Lui direct de pe suprafața inimii mele pe care ele, cuvintele, se întipăriseră ca odinioară cuvintele Legii pe tablele de piatra ale lui Moise. Inima mea era singura care bătea in ritmul cuvintelor citite…Am strivit între gene o lacrima ce nu se hotărâse încă dacă să cadă sau nu si am închis surâzând poarta unui vis ce se nevoia să rămână în amintirea mea…I-am spus „rămas bun vis frumos, poate intr-o alta viața, cu miresme de veșnicie… si-am adormit.
Aștept in tăcere promisiunea sfânta a lui Dumnezeu. Aștept sa plămădească un nou vis, sa ia cate puțin din roua dimineții, din nectarul unei flori si din lacrima prelinsă pe un geam de autobuz… din rasul unui copil ,din bucuria unui nou început, cate puțin din mine, cate puțin din tine,si sa încropească un nou vis…sa-l dea de-a rostogolul prin amarul si dulceața acestei vieți si-apoi cu o azvârlitura de praștie sa-l pomenească direct in inima mea! O inima care sa cuprindă veșnicia !si care sa îmbrățișeze visul cu toate arterele si venele purtătoare de viața… Si visul sa pulseze în ritmul inimii mele iar eu sa IL iubesc, sa-l stropesc cu flori de cireș si-un pic de praf de stele, sa-l privesc cum îi cresc aripile,pentru ca într-o zi sa înflorească întru realitate…O floare mare si una mai mica . Pe cea mare ti-as dărui-o Tie, cititorule ca sa te ocrotească si sa te împlinească iar pe cea mica as păstra-o pentru mine, si i-as așterne petalele una cate una printre filele unei cărți de copii…a fost odată ca niciodată ….
Hei, voi oameni ajunși „mari”, nu mai tăiați aripile visurilor plămădite cu șoapte si rugăciuni firbinti in nopțile târzii …așteptați o fărâmă de timp !
Sa nu mă uiți Doamne! Am ales ascultarea si am ales așteptarea… prin credința am ales.

”Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.”

( Epistola către Evrei 11:1)

Slava Ție Dumnezeule mare,care dai cu două mâini (cerești) ceea ce pierd oamenii cu o mână (pământeasca).

MIC DEJUN CERESC

Dimineața, devreme, abia trezita din somn fetița mea Cristina (4 ani ) mă întreabă veselă :
– Ce păpăm astăzi la micul dejun?
– Cereale cu lapte îi spun eu repede.
– Și trebuie să-i mulțumim lui Doamne – Doamne pentru aceste cereale?
– Desigur, draga mea, atâția copii și-ar dori să le aibă și nu le au…
Rămâne gânditoare o clipă apoi:
– Mami, dar Doamne – Doamne ce papă la micul dejun?
– Ce papă?
– Da, cu ce se hrănește El dimineața?
– Cred ca… ezit o clipă…cu dorul omului de El, cu asta se hrănește dimineața.
Cristina, stă o clipă pe gânduri cu ochii spre geamul bucătăriei, de unde se vede cerul albastru.
– Vai, mami, ce rău îmi pare… ce rău imi pare că de-atâtea ori l-am lăsat pe Dumnezeu să flămânzească după mine…
O secundă doar îmi vine să spun și eu același lucru dar rușinată, îmi păstrez în gând iertarea și șoptesc doar: Mulțumesc Ție, Doamne, că vorbești prin gura copiilor !

Japoneza

Japoneza este o melodie pe care tatăl meu o cânta la acordeon. Acest instrument mi-a marcat pentru totdeauna viaţa şi nu-l voi putea privi niciodată fără să tresar de emoţie. Întreaga mea copilărie am privit cu ochi măriţi de curiozitate un bărbat infirm, bolnav, care nu avea altă bucurie decât să deapăne poveşti după poveşti celor 4 copii ai săi şi să-i adoarmă cântându-le din acordeon. Când ne trezeam îl găseam aplecat tot deasupra unui acordeon „meşterind” ceva la el. Boala de care suferea (era cocoșat) i-a făcut pe oameni să se depărteze de el neştiind ce comori de frumuseţe ascunde în sufletul lui.
Cu acordeonul pe umăr s-a apropiat de oameni, dar oamenii l-au respins. I-a chemat prin cântecul lui, să impartă impreună necazuri şi suferinţe dar oamenii l-au lăsat să-şi audă doar ecoul acestor suferinţe. A vrut să strângă la pieptul lui iubire dar braţele lui nu au găsit decât dispreţ şi ironie. ..Deşi inima lui sângera, vocea sa cânta cântece de petrecere… hore, sârbe şi câte şi mai câte… Aproape niciodată nu erau bani în casă şi tata era nevoit să meargă pe drumuri şi să cânte. Uneori sufletul lui era impovărat de imaginea noastră, a copiilor care plângeau de foame… i se opreau cuvintele melodiilor printre şiroaie de lacrimi şi tăcea… Lăsa doar acordeonul să vorbească şi să deschidă el inima acelora pe lângă care trecea. Se întorcea apoi lângă noi, copiii lui, locul său adevărat şi dintotdeauna şi continua să ne adoarmă în cântecele numai de el ştiute. Când am crescut mari, nu i-a rămas decât să verse lacrimă după lacrimă deasupra acelui acordeon de care s-a legat aşa cum se leagă ploaia de cer..
Viaţa a fost aspră cu el dar a ştiut să găsească fericirea în lucrurile cele mai mărunte ale vieţii. Pensionat la vârsta de 27 de ani, s-a revoltat impotriva unei boli necruţătoare (spondilită anchilopoetică)dar mai ales în faţa unei lumi ce şi-a închis braţele în faţa lui. Avea atâta nevoie de dragoste… L-au durut cei 250 de lei ajutor social pe care i-a primit şi care erau tare, tare puţini pentru cei 4 copii pe care-i avea de crescut.
Când mama mergea la serviciu în tura de noapte şi când foamea noastră era atât de mare încât îl copleşeam pe tata cu „insistenţele” noastre „ia-ne pâine caldă,tată, ia-ne pâine caldă”, tata se îndrepta uşor spre acordeonul lui, ne privea pe toţi patru ghemuiţi la picioarele lui şi ne şoptea: „n-are tata pâinică… da’ o să vă cânte un cântecel frumos, frumos… ” Şi probabil că avea ceva misterios cântecelul acela al lui pentru că rând pe rând adormeam toţi. Pe mine mă fascina pentru că avea în el acorduri ciudate, neobişnuite. Când am crescut mai mare la liceu, îl auzeam pe tata cântând acea melodie din ce în ce mai rar, doar când îl durea prea tare sufletul de atâta întristare şi nedreptate… Eu nu-l întrebam nimic pentru că ghiceam totul. O singură dată, în timp ce-l priveam cum cântă, tata s-a oprit brusc, a hohotit în plâns şi mi-a spus „SE USUCĂ SUFLETUL ÎN MINE, când vă văd ce mari aţi crescut şi nu vă pot ajuta” Atât, o singură dată! Mai târziu l-am întrebat cum se cheamă melodia aceea şi mi-a spus că – Japoneza  pur şi simplu. Veneam uneori de la şcoală şi mă duceam în baie să plâng pentru toate rochiile râvnite şi pentru pantofii pentru liceu şi câte şi mai câte îi trebuiau unei fete, şi bani nu erau!
Mă încuiam în baie şi plângeam încet să nu m-audă nimeni. La fel de încet îl auzeam pe tata cum cânta Japoneza şi ştiam că deşi nu mă mai poate lua în braţe şi alinta mă înţelegea, mă iubea şi-mi cânta…
Când am crescut şi mai mare, la facultate, veneam acasă şi-l găseam pe tata tot aplecat deasupra unui acordeon „meşterind” ceva la el. Îl întrebam: „mai cânţi tată, mai cânţi?” „Mai cântă tata să facă nişte bani să-ţi trimită la facultate… are tata fată bună!” Mi-era ciudă atunci că nu pot termina mai repede facultatea ca să-i pot oferi eu bani şi să-i mulţumesc pentru tot ce-a făcut. Mă duceam într-un colţ de cameră (casa era plină de fraţi şi nepoţi şi era greu să găseşti un colţişor liber) îi povesteam cum e, ce-am mai făcut, şi deşi îi ascundeam ce era mai dureros pentru mine, lipsa de bani, el ghicea totul. Mergea în camera alăturată, lua acordeonul şi cânta „Japoneza” aşa, ca din întâmplare, şi din cele mai intime resorturi ale fiinţei mele ieşeau la suprafaţă amintirile dureros de vii ale copilăriei mele; duioşia tatălui meu şi încercarea lui de a-şi ajuta copiii într-o lume nedreaptă.
Astăzi, acordeonul care ne-a încântat copilăria stă cuminte într-un colţ. Mâinile tatei mai vorbesc încă despre dragostea pentru copiii lui, în mângâierile duioase deasupra clapelor uzate ale acordeonului. Cuvinte nu mai are şi ”când nu-ţi mai poţi pune dragostea în cuvinte, nu eşti decât o lacrimă şi nimeni nu-ti aude plânsul. Eşti lacrima căzută în praful de pe drum şi bătătorită de paşii deznădejdii.”
Dar … „mulţumiri fie aduse Domnului nostru Iisus Hristos care dă viaţă nouă celor trudiţi şi obosiţi”… Mulţumiri Domnului Iisus care a reînviat speranţa în sufletul acestui om şi i-a arătat Calea, Adevărul şi Viaţa!
Datorită Lui, tata se apropie iar de oameni cu speranţa că îi va găsi mai buni, mai umani; îi cheamă la un cântec nou, şi poate ei înşişi vor deveni cântec!
Mai e încă timp… mai e încă HAR! Să facem fiecare din Pământ un loc de trecere spre Raiul sufletului! Mai e încă timp!
Cu aceeaşi voce care a cântat cântece de petrecere, astăzi, tata cântă cântări de laudă şi mulţumiri… azi nu mai cântă pentru un bănuţ ci pentru a mulţumi Domnului pentru locul său din cer… Şi nu mai plânge… decât rar… şi atunci de bucurie! Bucuria de-a fi AFLAT şi SALVAT!


Amin!

Septembrie 2001

Rochia aceia…

Mergea aiurită pe străzile Bucureștiului cand deodată privirea îi căzu pe o rochie din vitrina unui magazin.Simți că i se oprește respirația…era o rochie cu o croială foarte simplă, de culoare albă dar , din cand in cand pe materialul alb se iveau ca din pământ, câteva fire de levănțică prinse in buchet, atat de frumos, atat de elegant…de parca rochia însăși se dăruia unei persoane anume… Vai, se gandi Ioana, oare cate burse va trebui să economisesc ca s-o pot cumpăra? Totuși să intru să vad cat costă. Intră în magazin si in mod surprinzător, rochia avea un preț acceptabil. ”O bursă , atat, o singură bursă și o voi putea cumpăra. Numai să nu se vandă pană atunci se gandi si temătoare făcu o cruce mare gandind ” să- nu- se vandă- până- atunci- Amin !”
Toată ziua se gândi numai la rochie , la cat de frumos erau imprimate florile de levănțică, cat de discret…cat de delicatei, numai să nu se vândă, Doamne, să nu se vandă … Si rochia nu s-a vândut, a trăit bucuria să intre in magazin si s-o îmbrace . Când văzu că era exact măsura ei , și că îi venea ca ”turnata”, încremeni în fața oglinzii. Doamne, cât de frumos vine pe mine, E superbă ! Ieși amețită de bucuria de a-și fi cumpărat prima ei rochie, si nu orice fel de rochie ci una care îi venea perfect. Dar abia făcu câțiva pași că se opri derutată…unde va îmbrăca ea rochia asta ? cu ce prilej, la ce manifestare că doar se vedea clar că nu e o rochie obișnuită…o spuneau clar atât materialul cat si imprimeul delicat al florilor de levănțică… unde să meargă îmbrăcată așa frumos că doar nu la cursuri…acolo toate fetele veneau în blugi și adidași și așa se obișnuise dintotdeauna, de cand se stia. Deci, unde , la ce eveniment să îmbrace ea rochia? Nu contează își spuse, va rândui Dumnezeu ocazia, cu siguranță.
Si evenimentul veni, sfârșitul facultății, unde toate fetele se îmbrăcau cu ce aveau mai frumos, doar că ea, nu putea participa, pentru că banchetul avea costuri uriașe…cu mult mai mari decât își putea permite ea… Nu-i nimic, îsi zise printre lacrimi, va rândui Dumnezeu un alt eveniment, cu siguranță!
Și nu după mult timp, află că este însărcinată … Ce bucurie, ce frumos, va avea un copil …repede- repede să caute o rochie pentru gravide ca să poată încăpea în ea. Dar rochia pe care o cumpără, în grabă ce-i drept, ” si așa o voi purta scurt timp ”, era foarte, foarte largă, iar burtica ei mult prea mică, așa că împrumută o rochie de la o prietenă care scăpase de burtică. Totuși, așeză cu multă grijă rochia în dulap, alături de cea albă, cu flori de levănțică, pentru că erau singurele ei rochii si pentru că le iubea foarte mult . Si ca nu cumva să le mănânce moliile, puse flori de busuioc , care zicea bunica ei, îndepărtează toate gângăniile si , discret, așeză si câteva flori de levănțică mângâind rochia albă. Nu-i nimic, îsi zise, nu-i nimic, rochie dragă, te voi îmbrăca la botezul copilului meu, da, exact, era momentul cel mai potrivit, acolo o va îmbrăca prima dată.
Numai că după naștere, trupul ei se învârtoșase puțin, rămăsese cu burtică si nicidecum nu putuse îmbrăca rochia la botez ci împrumutase o alta, de la o prietenă bună. Nu-i nimic voi aștepta puțin , pană îmi va trece burta, si apoi o voi îmbrăca. Si ca să fie sigură de asta scrise un bilețel pe care îl lipi de rochie”pentru ocazii speciale ” si-o mai mângâie odată.
Anii au trecut unul după altul si diversele evenimente care s-au succedat in viața ei, nu i-au permis să îmbrace rochia, pentru că, după nașterea celor 4 copii aștepta să-i crească sau să-i scadă burta, să slăbească sau să se ” așeze„ trupul ei , dar ea continua să spere că intr-o zi, cu o ocazie specială, rochia aceea va fi îmbrăcată… Cu timpul, în șifonierul ei , începu să apară și alte rochii cumpărate cu gândul că le va purta când ”voi merge la banchetul băiatului, la terminarea liceului ”, sau la primul concert al fetelor, sau la revelionul- acela-unic, sau atunci cand voi deveni directaore, sau la noul meu loc de munca…sau.. sau… sau. Nu le imbrăcase niciodată și rochiile continuau să stea cuminți in dulap, purtand fiecare eticheta ” pentru ocazii speciale, pentru banchetul lui Andrei, pentru concertul Adelei, pentru revelion, pentru… pentru…pentru
Si intr-o zi, veni acasă mai repede ca de obicei. Din pragul casei o învălui un miros de busuioc, de levănțică, de lăcrămioare uscate …și ce să vadă ??! Fata ei, se chinuia să-și închidă fermoarul la spate, îmbrăcată în rochia albă, frumoasă cu imprimeuri cu buchețele de levănțică… și ce bine îi venea, corpul ei îmbrățișa perfect rochia, iar rochia, ca într-un dialog mut, se mula perfect pe trupul ei tânăr, zvelt, așa cum fusese odată și trupul ei…. ”Ce faci ? nu mă ajuți ? ce faci plangi?? ”o întrebă fata uimită…. ”Nu , nu , nimic, mi-am adus aminte de ziua în care am cumpărat rochia aceasta, atâta tot” își zise și închise ferm și brusc fermoarul la rochie, simțind în sufletul ei, cu o siguranță care o năucea, că nicodată, dar niciodată nu va mai îmbrăca rochia aceea….
Ieși pe stradă să se plimbe după ce își văzu fata plecand la o ”întalnire specială”. Si ca de fiecare dată se uita lung si întrebător la vitrenele magazinelor. Cauta ceva care să se potriveasca bine cu starea ei , stare pe care nici ea însăși nu și-o putea explica foarte bine…o nostalgie, o melancolie că , fără să vrei timpul trece, si nimic, niciodată nu-l va mai aduce înapoi…ah, dar ce să-i vadă ochii? O rochie…o rochie superbă in aceleasi tonuri ca starea sa… Avea culoarea frunzelor de toamna incă verzi pe alocuri dar pătrunse de frig, rosietice, cărămizii, iar sus, in dreptul umerilor erau imprimate de-a dreapta si de-a stanga rochiei, 2 frunzulițe verzui, mici, discrete care semanau cu cele de trifoi… Ce frumoasă e ! îsi spuse , e xtraordinară, perfecta, exact culorile care-mi plac. Cat o costa ? Intră in magazin, și fără să o probeze, o cumpără imediat. Sa nu se vandă, mai tarziu, mai știi?!… Dar abia făcu cațva pași că iar se pomeni întrebând? Pe asta unde o voi purta? Păi cum unde? Își răspunse rapid? Nu vine acușica pensionarea colegei mele de muncă? E perfectă pentru un asemenea eveniment ! da, da, va aranja Dumnezeu ocazia perfectă în care o voi purta. Numai că gerul năprasnic de la pensionarea colegei o convinse să-si ia un pantalon și un sacou care i se păreau ” sfinte ” pe un asemenea ger.
Și timpul trecu mai departe și rochia ultimă din dulapul înmiresmat își aștepta cuminte ziua în care va fi îmbrăcată. Intr-o noapte lunga, cu o insomnie cruntă,căreia nici ceaiul puternic de tei nu-i făcu față, încercand zadarnic să se plimbe prin casă doar-doar a veni somnul, Ioana se gândi să se îmbrace și să facă o plimbare pe stradă. Ce dacă e noapte? Numai câteva minute…până obosesc puțin picioarele si gata…scapă de insomnie!In plus, afară era o primăvară caldă că nici nu trebuia să-și mai ia paltonul ci doar un sacou si gata. Numai că încercând să dea de sacoul subțire, deschise dulapul cu rochiile acelea…si deodată o izbi în față mirosul puternic de busuioc, levănțică și lăcrămioare uscate…Ochii îi căzu pe rochia albă, , cu buchete de levănțică…cat de frumoasa era…cat de dragă amintirea ei …cat de rău îi părea că nu reușise s-o îmbrace niciodată. Timpul nu-i stirbise cu nimic frumusețea..ce-ar fi …dacă, dacă ar imbrăca-o acum, acum la o scurtă plimbare, in miezul nopții? Ce-ar fi ? Neștiută de nimeni, decat de ingerul nopții de primăvară si de stelele de pe cer … O luă ușor de pe umeraș. O imbrăcă încet, surprinsă că rochia se aranja credincioasă pe trupul ei, surpinsă că încă o cuprinndea…se admiră pentru un timp indelungat in oglindă, apoi păsi încet pe holul casei. Își desfăcu părul, si păși în varful picioarelor afară. Aerul nopții o făcu să zambească in timp ce cu sufletul îi venea să plângă. Florile de busuioc si levănțică imprimaseră mirosul lor in rochie iar Ioana, retrăia bucuria din clipa cand o cumpărase, peste care se adăuga mirosul teilor infloriti si nostalgia timpului care trece dureros de repede. Simțea că natura întreagă vrea să-i spună ceva, un mister pe care numai puterea nopții si lumina stelelor clipind discret pe cer il putea desluși. Făptura ei întreagă părea o nălucă desprinsă din alt secol si poposită doar cat să dezlege o taină anume…Pășea fără să vadă sau să audă, atentă doar la foșnetul rochiei și la freamătul copacilor… Pășea nu îmbrăcată în rochie ci parcă de mană cu ea, simțind că vrea să-i spună ceva, ceva ce nu înțelesese niciodată…ceva care aducea si tristețe și bucurie, care îi dădea și odihnă si neliniște ceva ce vrei să numești dar nu știi cum… Și cum pășea așa misterioasă simți deodată că dintre toate rochiile cumpărate și nepurtate vreodată, aceasta , era singura, unica rochie pe care o iubise si pe care si-o dorise cu adevărat. Pe toate celălate le cumpărase doar ca să-și aline regretul că nu o putea îmbrăca pe ea, aleasa, și că o plăcea atat de mult încat îsi dorea s-o mai imbrace o singură dată , în văzul tuturor, al celor dragi de langă ea… e prea mult? E o nebunie ? ce mai conteaza? Si in clipa aceea simți cu tot sufletul că rânduise Dumnezeu să vină vremea aceea , timpul acela, cand nu te mai lași amăgită de tinerețe și pricepi că nimic nu e veșnic… așa cum pare uneori a fi aici, pe pămant… și că ”A trăi”, înseamnă în primul rand ”A înțelege” si ”A ierta”…Simțea cu toată ființa ei că aceasta e rochia în care va dori să păsească dincolo…in zorii nemuririi si ai veșnicei dimineți… înmiresmată de florile de levănțică si de busuioc uscat… că acesta era mesajul pe care trebuia să-l înțeleagă și că spațiul strâmt al unei case nu i-l putea dezvălui… Zambi gandindu-se cat de mirate vor fi fetele ei gasind biletelul pe rochie, scris cu litere de tipar. ”De purtat… Dincolo!” iar ca un post-scriptum sufletul ei începu să cante bland si melodios, abia soptit si auzit…Iubite-voi, Doamne, toată vesnicia mea !
Păsea încet, fără grabă, lăsând în urma sa o boare de parfum și un mister ce se cerea dezlegat …. Misterul rochiei aceleia…

error: Conținutul este protejat!