Autor: nicu@neanicu.ro
Omu meu…
Așa cum v-am mai spus sunt recenzor. Eu am ales asta. Din dorința de-a cunoaște oameni. Eu am ales și cartierul, (Izvoare) chiar dacă mi s-a spus că ”e plin de țigani”. Nu e chiar plin, au rămas și mulți români, din aceia autentici, care chiar daca locuiesc la 15 minute( de mers pe jos) de centrul orașului, au păstrat obiceiuri străvechi cu parfum de sat tradițional. ”Așa ne-am pomenit”, mi-a zâmbit blând un moșneguț de 79 de ani, cu mersul drept și cu fața albă ca laptele . Mâna caprele spre casă când eu băteam la poarta lui și cu o bunăvoință plină de respect, mi-a spus: Eu șed aicea, așteptați oleacă să bag caprele in țarc si apoi vă deschis poarta. Am văzut curioasă cum a îndemnat cele 4 capre spre o portiță mică, îngustă, si mi-am amintit de spusele Mântuitorului despre ușa cea strâmtă… Câteva case mai departe am întâlnit o bătrână de 90 de ani. M-a poftit repejor în casă că are ceva pe foc și nu poate sta la poartă… In casă, o curățenie exemplară. Pe aragazul cu butelie, o crăticioară saltă capacul dând de veste că ceva fierbe de zor…
– Mă iertați văd că faceți mâncare, nu vă rețin mult…doar câteva întrebări…
– Șezi colea pe un scăunel, c-ai fi obosită, nu, nu fac mâncare, fierb niște cartofi, de 20 de ani fierb cartofi… aproapă în fiecare zi
– Ah, vă plac cartofii, spun eu stingherită de simplitatea bătrânei
– D-apăi cum, cum să nu-mi placă, de 20 de ani îmi plac … Îi fac pireu, știi mata , pentru mine nu există mâncare mai bună ca pireul de cartofi, sau dacă există, eu n-am descoperit-o încă…Hai întreabă-mă că eu îți răspund ce poftești mata!
Îi pun întrebările despre locuință iar când ajung la cele legate de stare civilă îmi răspunde cu nostalgie că e văduvă, de 20 de ani, ”o plecat barbatu meu înainteatră pe gât… eu să mă-ndulcesc cu bucate alese și omu meu în pământ???. Nu se cade !
Mi se umezesc ochii, fac un efort si-mi revin. Răspunde apoi la toate întrebările. Ajung și la ultima întrebare:
– Cât de mult v-a afectat pandemia de Covid?
– Ce-i așeia? A! Covidu… ducă-s-ar pe pustii! …Auzi? Da mata nu vrei vo două linguri de pireu? Că ți-o fi foame… de-atâta umblătură…hai dă-te –n coace că-i pireu din acela bun, făcut cu unt si cu lapte de capră…
Nu mi-era foame, dar mi-a fost așa de dragă mămăica asta că am mâncat cu ea ”pireu de cela bun”… Bun era si sufletul său hrănit de 20 de ani cu amintirea celui ce i-o luase înainte în Împărăția cerurilor. M-a condus apoi până la poartă în timp ce clopotul bisericii de peste drum a început sa bata cu putere.
– Iar s-o dus cineva la Domnul…. Numai pe mine nu vrea să mă ia, mă lasă să-mi ostoiesc aicea doru după omu meu…. Mi se usucă sufletu de doru lui , vreau să fiu cu el, acolo unde-o fi el. De s-ar întâmpla să fie-n iad, acolo vreau să stau și eu cu el, iar de-a socoti Dumnezeu că locul meu e în iad si-al lui în rai…. Mă rog să primească Dumnezeu singura jertfă care-o mai am…. Că nici lacrimi nu mai am să-l plâng, mi s-au uscat ochii de plâns… și eu nu mai am vigoarea tinereții, să mai fac faptele cele bune cum făceam odată… eu tot ce pot să fac este să nu mă-ndulcesc cu mâncăruri alese, să fierb in fiecare zi cartofi și să oftez… Și-așa îl simt eu aproape pe omul meu, când duc lingura de lemn la gură și mănânc cartofi fierți….De s-a întâmpla să mai trăiesc o singură zi de fericire pe pământu aista, eu mă rog la Dumnezeu să o ia si să i-o dea lui, acolo unde s-o afla….
Își prinde capul în mâini si plânge, iar eu o iau in brațe cu toată dragostea sufletului meu. Rămânem așa câteva clipe care parcă se dilată spre infinit, către lumea aceea cerească de unde ea așteaptă în fiecare zi să simtă mireasma cerească de la viață spre moarte trimisă smerit de omu ei… Mă simt înconjurată de lumină și bunătate, și-mi vine brusc să nu mai plec nicăieri, ” Doamne, bine este să stau aici, să facem trei colibe, una pentru mamaia, una pentru mine si una pentru omu ei… ”
Dau să plec iar ea îmi urează de sănătate . După primii pași mai întorc odată capul spre ea, suficient cât să văd că mamaia își adâncise ochii spre biserica de peste drum de unde se auzeau bătând clopotele. Sufletul său pulsa acum in dangătul care chema la vecernie, atingând parcă cu o parte cerul si cu alta pământul. Fața sa era icoana vie a dorului sfâșietor care-o măcina. Își face semnul crucii aplecându-și trupul în metanie adâncă apoi își împreunează mâinile pe piept lăsând Cuvântul lui Dumnezeu să îmblânzească înfrigurata-i așteptare !
P.S.
Da, pireul mămăicii era cel mai bun din câte mâncasem vreodată, căci fiecare bucătură era impregnată cu așteptare cerească și nu știu de ce am simțit puternic în inima mea că Însuși Iisus Hristos de-ar fi gustat din pireul acela ar fi spus : Adevărat, adevărat vă spun, că în tot Israelul n-am găsit pireu mai bun ca al femeii acesteia! ”
Iar ziua aceea de fericire pe care voia să o ia Dumnezeu de la ea si să i-o dea omului ei, le-o va da Dumnezeu, amândurora in Ziua Venirii Sale, trăind o veșnicie iubirea lor curată, alături de darul de nuntă a lui Dumnezeu : tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte! Amin!
Am scris această povestire spre slava lui Dumnezeu și bucuria oamenilor!
Nușa Lenuța Neacsu
28/07/2022
Bunătățile pământului…
Mi-a fost dat să mă îmbogățesc cu o experiență duhovnicească atât de prețioasă încât simt iarăși nevoia să o împărtășesc cu voi. Cu atât mai mult cu cât ea s-a petrecut într-o zi care nu anunța nimic bun de dimineață. Ploaia, vântul și frigul nefiresc dintr-o zi de vară ce doar cu o zi în urmă părea caniculară, mă făceau să-mi doresc să zăbovesc în căldura patului si în mirosul de busuioc emanat de o crenguță pusă cu dragoste de sotul meu pe noptieră. M-am ridicat totuși din pat încercând să fac un pact cu mine însămi: ”uite cu facem Nușica dragă…doar 3 case să recenzezi azi, ca să nu rămână ziua pierdută și apoi te întorci la căldurica patului… ce zici? Facem pactul? ” Facem! mi-am răspuns în gând, dar atât, 3 case!!! niciuna in plus, niciuna în minus!”
Am ieșit din casă târâindu-mi picioarele și încercând să-mi trișez conștiința încă de la poartă… și dacă aș recenza eu doar 2 case …??? Conștiința, nu și nu, ai zis 3 case, 3 case să fie!
Întâmplarea a făcut ca primele două case să le recenzez destul de greoi, cu multe persoane in locuință , cu multe explicații suplimentare pentru fiecare întrebare adresată, așa că imediat ce am ieșit pe poartă am încercat iar să mă trișez: „Hai că n-o fi foc dacă nu mai fac și a treia casă… nici nu mi-am băut ceiul… și parcă mă încearcă și o senzație de foame…. Parcă mă ia și cu amețeală… să nu cad din picioare în curtea omului… mai știi? Vrei să creadă oamenii c-am băut de dimineață??? Ia fă tu Nușica, stânga-împrejur și du-te la căldurica de acasă…. hai, gata pe ziua de azi!” Și în timp ce mă pregăteam s-o șterg acasă, mi se opresc ochii în curtea unei case de o frumusețe ireală. Nu casa, ci grădina era de un farmec aparte care trăda o grijă și o dragoste prețioasă. Jumătate din grădina era cu flori, cu tufe de trandafiri de toate culorile, roz, galbeni și albi, iar cealaltă jumătate era cu straturi de salată. Erau atît de perfecte straturile, salata era atât de verde și emana așa o prospețime încât mi s-a făcut brusc foame! Distanța dintre straturile cu salată era milimetric trasată, exact cât să încapă un picioruș de femeie să le ude… Hopa! mi-am zis, aici șade o femeie cu multă dragoste în suflet dacă si-a dăruit atât de frumos timpul unor straturi de salată care azi sunt și mâine nu… În timp ce meditam folosofic la straturile de salată, din cerdacul casei își face apariția o doamnă în vârstă sprijinită in baston.
- Poftiți, vă rog intrați, că nu am câine și nici poarta nu e încuiată, Intrați, intrați că de când vă așteptam să veniți și pe la noi…
- Buna dimineața, vă admiram florile și straturile de salată…
- Oh, astea sunt bucuria mea, și totodată îndreptarea mea, hai intrați
Odată ajunsă în casă observ un domn într-un fotoliu, soțul doamnei, privind in gol.
- El e soțul meu, vă poate răspunde la orice întrebare din chestionar, că de auzit aude, doar că nu vede, e orb
Îl privesc pe domnul din fața mea cum zâmbește cald și așteaptă răbdător să răspundă la întrebările din chestionar. Cu mâinile sprijinite pe brațele fotoliului mă îmbie parcă sâ-l întreb. Răspunde calm, binevoitor și nu ratează nici o ocazie să-și declare dragostea față de sotia sa… anul când ne-am căsătorit? Vreți să spuneți anul când ne-am indrăgostit…oh, cum să fiu la a doua căsătorie?, doamna e marea dragoste a vieții mele… și tot așa. Când ajung să o întreb pe doamna câți copii a născut, doamna oftează din toți rărunchii iar zambetul luminos al domnului se stinge pentru o clipă.
- Am pierdut un copil , doamnă din cei trei pe care i-am născut, de asta și-a pierdut soțul meu vderea! A plâns si iar a plâns până a ajuns să orbească…grea încercare a fost pentru noi! Au rămas doi copii în urmă, de care avem noi grijă acum împreună cu nora mea.
Imi îndrept privirea spre un aparat chiar lângă patul doamnei si doamna se simte datoare să răspundă:
- E aparatul pentru astm bronșic, atunci când mă sufoc, când fac crize… vai ce rău e atunci!… îmi spune cu fața numai zâmbet, un zâmbet care mă deconcentrează pentru că nu știu cum poate zâmbi vorbind despre un lucru atât de rău…
- Acolo în chestionarul dv. nu sunt și întrebări legate de bolile noastre ale pensionarilor, ceva de genul: de câte boli cronice suferiți? Câte medicamente luați pe zi? Nu? Nu sunt întrebări din astea?… nu sunt desigur, că aunci ar fi trebuit un chestionar kilometric… ia uitați aici, acesta este raftul cu medicamentele mele, iar acolo cu medicamentele sotului, pentru inimă, avem hipertensiune, pentru ficat, pentru diabet… ehe, dacă vă înșir toate bolile noastre stăm aici până dimineață… dar ceea ce-i mai grav, nu se vede, e durerea pe care o purtăm în suflet de la moartea fiului… De atunci mă sprijin in baston, că am uitat, am si două proteze la șolduri, la ambele… eh, sunt bogată tare, ce să mai vorbim! Nu-i așa dragul meu? Il întreabă pe soț cu fața numai zâmbet
- Așa e, scumpa mea, de accea și mai mult te iubesc!
Mă simt pierdută în fața atâtor necazuri și atâtor boli, si simt nevoia să consolez printr-o vorbă:
- Mă surprinde totuși optimismul dv. în fața atâtor probleme de sănătate… parcă toate greutățile pământului au năvălit peste familia dv.
- Oh, nu, deloc, nu vă lăsați înșelată, nu greutățile pământului m-au răpus pe mine, cu acelea am învățat să lupt si le-am învins, am cerut putere de la Dumnezeu și El mi-a dat!, mi-a răspuns la rugăciune, așa cum cerut! Bunătățile pământului revărsate asupra mea, din dragoste și prețuire, acelea m-au răpus pe mine! Pentru că pentru acelea nu m-am rugat, să-mi dea Dumnezeu înțelepciune să le gestionez corect și primindu-le într-un mod egoist, m-au răpus încetul- cu încetul… Da, da, luați aminte că sunteți tânără si poate aveți copii, nu greutățile pământului îl răpun pe om ci bunătățile pământului neînțelese în mod duhovnicesc ca daruri ale lui Dumnezeu!
Rămân câteva minute năucă, străpunsă de înțepciunea femeii ce-și rostise cuvintele într-un mod atât de simplu și firesc… Privesc tableta de pe genunchi repetând ca un ecou cuvintele femeii cu dorința de-a mi se imprima în suflet. Ca în paradoxul lui Zenon, săgeata atinsese ținta fără să iasă din arc. Încărcătura emoțională cu care fuseseră rostite cuvintele, mai înainte de a le pătrunde sensul, atinseseră inima: Nu greutățile pământului, ci bunătățile lui, acelea îl răpun pe om! Și pentru ca povestea să nu rămână înnodată,, începe să povestească:
- Vedeti dv. domnită, am avut parte de un soț foarte iubitor, prin el mi-a arătat Dumnezeu cât de mult mă iubește, numai că eu n-am știut să răspund cu dreaptă-socoteală atențiilor lui i de multe ori, pradă egoismului, am ales să mă bucur singură de ceea ce-ar fi trebuit să împart cu semenii mei. Îmi aducea aproape zilnic flori si prăjituri, plăcinte calde, covrigi însiropați sau șerbet…bunătăți care se găseau pe-atunci prin magazine… Le luam pofticioasă și le mâncam uitând de multe ori să le împart chiar cu el sau o vecină… o prietenă, cineva drag… Și uite-așa m-am trezit cu diabet, adică am devenit foarte, foarte dulce! Apoi am început să nu mai merg pe jos ci să-l rog să mă ducă el cu mașina la serviciu chiar dacă trebuia să facă un ocol foarte mare…așa am ajuns cu proteze la ambele șolduri, lipsa de activitate si atrofierea treptată a mușchilor…bunătățile pământului mi-au adus și hipertensiunea, problemele la rinichi, la ficat, sunt bogată! Ce mai!… și zâmbește cu fața spre soțul său drag!În clipa aceea camera s-a umplut de lumină! O lumină pe care o răspândeau ochii lipsiți de vedere ai sotului său, lumina dragostei care învăluie, încălzește și mângâie… o lumină lină ce n-a știut să țină cont de greutăți, distanțe sau oboseală, o lumină care a rămas întipărită pe fața bărbatului său preț de o clipă și pe care fără să vrea, asemenea luminii de pe Tabor, mă cuprinsese și pe mine făcându-mă părtașă fiorului mistic transmis de emoția cu care a rostit cuvintele: „Te voi iubi întotdeauna, până la sfârșit, așa cum ti-am promis!” O lumină ce ne-a cuprins pe toți trei unindu-ne în cupola unei emoții ce mi-aș fi dorit să nu-și cunoască vreodată sfârșitul!Dumnezeu îi făcuse sufletul-pereche care să i se potrivească perfect și i-l trimisese inaintea sa, de aceea bărbatul știa că această potrivire va fi veșnică, oricât de mare ar fi intunericul din viața sa!. Invățase să iubească și fără să vadă!
M-am trezit cu greu din reverie și mi-am spus că e timpul să plec, să las bucuria celor două suflete să se prelungească în feeria unei amiezi plină de romantism.
Doamna m-a condus spre poartă, soptindu-mi ca o rugăciune să nu uit niciodată cât de vulnerabili suntem si cât de ușor cădem pradă bunătăților pământului. I-am promis că îmi voi aduce aminte de ea într-un mod care să-i înveșnicească numele si i-am mulțumit încă odată pentru lectia de iubire la care fără să vreau am asistat. Abia ieșită pe poartă, o văd pe doamnă cum se indreaptă cu pași mici spre straturile de salată. Rămân o clipă pe loc și o admir cu câtă delicatețe atinge solul dintre straturi… intr-o tăere deplină, din adâncul căreia putea să deslușească și glasul ierbii, și-al păsării, și-al frunzelor de salată…transformăndu-le pe toate în nescrise enaghelii ale păcii eterne. Toată suferința și durerea ei nu s-au stins în gol ,ci au crestat în coaja tare a vieții sale până la miezul care ascundea înțelegerea rostului divin, transfigurat acum într-un zâmbet care-i lumina fața. Inainte de-a mă îndepărta de poarta gospodăriei am rostit o rugăciune în gând, cu ochii țintă la femeia cea înțeleaptă și cu cele mai sfinte straturi de salată pe care le văzusem vreodată:
”Ajută-mă , Doamne, să fac față atunci când vor năvăli peste mine NU toate răutățile pământului, ci toate bunătățile lui! Iubește-mă cu milă, Doamne, și ajută-mă, să primesc toate darurile Tale ca un semn al bunătății fără de margini pe care o reverși peste familia mea! Dă-mi puterea să le gestionez cu credință, înțelepciune și dreaptă-socoteală și să le împart cu cei care la fel ca și mine au nevoie de ele! Și iartă-mă dacă am făcut-o adeseori greșit! ”
Am scris această povestire spre slava lui Dumnezeu și bucuria oamenilor.
Cat fac 6 ori 7?
Cristinuța(8 ani)
– Mamă, uită-te bine la mine și spune-mi drept: Sunt cam o domnișoară?
– Cam da, ești aproape domnișoară…
– Cum adică aproape? Ori sunt ori nu sunt…
– Ești aproape domnișoară…adică mai trebuie să crești puțin si gata, ești domnișoară!
– Nu mamă nu merge așa…ce înseamnă aproape? Un om aproape mort e totuși viu… adică exact pe dos! Tu uită-te bine la mine si spune-mi drept: sunt domnișoară?
– Vrei să porți pantofii cu toc ai Adelei? Cumva…
– Nu , dacă sunt domnișoară, de azi înainte vreau să mă schimb in baie, nu in cameră…
– Cum in baie?am sărit eu ca arsă, tu nu vezi că dimineața ne batem toți șase pe singura baie, care să intre primul, tata se bărbierește, Adela se machiază, Daria își piaptănă părul cat mai mult…nu, in nici un caz, nu o să te schimbi in baie, dintre toți frații, ești singura care ai camera ta, poți să te schimbi singură in cameră că nu te vede nimeni.
– S-o crezi tu că nu mă vede nimeni, ia mai gândește-te puțin…chiar sunt singură in cameră?
– Păi eu așa știu…ia stai puțin, cum adică nu ești singură in cameră? Tu știi ceva ce eu nu știu?
– Of, mamă, iar ai uitat!! Ai uitat când mi-ai dat camera că mi-ai pus pe perete icoana frumoasă a Mântuitorului Hristos? Și mi-ai spus să nu-mi mai fie niciodată frică de întuneric că ochiul lui pătrunde și in cel mai mare întuneric? Mai ții minte când ne-am rugat fierbinte să se facă tata sănătos de Covid si Domnul ne-a ascultat? Sau când și-a rupt papagalul piciorul si ne-am rugat să i-l repare, ce repede s-a vindecat piciorul lui? … Ei bine aseară, când mă rugam să –mi intre odată în cap tabla înmulțirii, am simțit așa de pătrunzători ochii Mântuitorului că parca mă vedea si mă auzea un om viu… Parcă era un prieten bun de-al meu… si deodată, nu știu cum , am știut deodată cât fac 6 ori 7, că mă chinuisem toată ziua si nu- mi intrase in cap… Și mamă, să mă crezi ce-ti spun eu acuma, ca-ti spun din toată imina mea… Mi-a fost deodată așa de rușine, mamă, să-mi mai iau pijamalele de față cu El, că El mă vedea mamă, înțelegi… a auzit ce l-am rugat că mi-a intrat tabla înmulțirii deodată in cap…și m-am gândit , gata , de-acum mi-e rușine să mă mai schimb de față cu Hristos, că sunt domnișoară și eu , așa că gata, de acum mă schimb in baie, înțelegi tu mamă, ce-ți spun eu acum? E ca o taină, să știi, Dumnezeu ne aude gândurile si rugăciunile… așa să știi mamă!
– Cristinuța, draga mamii, cum să-ți spun eu ție?… Da, Hristos e viu…ne vede, ne aude, ne ascultă rugăciunile… uite, bine, dacă tu așa simți, poți să te schimbi de mâine in baie, o să mă trezesc eu mai devreme sa-mi fac toaleta si apoi intri tu… da, e bine așa.
– Deci sunt domnișoară, da ?
– Da, sigur că ești – Si ca sa mă crezi ca m-a auzit Domnul, fii atentă acum la mine: 6 ori șapte, fac 42, așa-i? spune ea cu fața plină de zâmbet triumfător!!!
– Așa-i, așa-i, draga mamii dragă!Am strâns-o tare la pieptul meu si i-am mulțumit încă odată Domnului că luminează mintea ei cu lumina sfintei Sale înțelegeri. Da, Dumnezeu ne vede și ne aude in orice ceas, in orice clipă, in orice cameră, in fundul prăpastiei celei mai adânci, in naivitatea si inocența unui copil!
Slavă Ție , Doamne, pentru toate! Și Nu uitați oameni buni… 6 ori 7 fac întotdeauna 42!
In vecii vecilor, Amin!
Preotul și bebelușul mort
E ușor să arunci cu piatra si să omori duhul unui om… E mult mai greu să stai și să meditezi o clipă ce-o fi în sufletul acelui preot după ce bebelușul purtat de brațele sale a murit… Astăzi, dis de dimineață, am auzit un tânăr spunând … ”Și eu care voiam să mă fac preot!!! In veci nu îmi mai trebuie…”
Dragul meu candidat la preoție, te rog frumos, în numele Domnului Iisus Hristos, să nu te lași doborât de nici o uneltire a Diavolului și să-ți duci gândul mai departe…
Însă,
Dacă n-ai avut niciodată un tainic sentiment de bine și siguranță în liniștea unei biserici, nu veni să te faci preot!
Dacă nu ți s-a întâmplat niciodată să uiți de foame, de timp, de tine însuți, cu o Sfânta Scriptură în mână, nu veni să te faci preot!
Dacă nu ai găsit niciodată, cu o tresărire de bucurie, gândul tău, încă nelămurit, spus cu cele mai potrivite cuvinte în paginile unei Cărți de Rugăciuni, dacă mintea ta nu este în necontenită mișcare și căutare de noi răspunsuri la vechi întrebări, dacă nu te mână neliniștea de a fi mai bun, mai generos, mai lipsit de egoism, mai aproape de orfani și de ”leproși” fără să te oprească nici un obstacol lumesc, atunci nu veni să te faci preot!
Dacă nu te cutremură Cuvântul Întrupat, dacă n-ai simțit puterea Lui care transfigurează, dacă nu ți se pare că omul care mânuiește Cuvântul lui Dumnezeu pare a stăpâni ceva din scânteia Creației, nu veni să fii tu cel care va semăna cuvintele vieții veșnice în cei ce te urmează !
Dacă nu ai simțit în cel ce ține în suflet pecetea Duhului Sfânt, un frate al tău, dincolo de convingeri, credințe, apartenențe, nu veni să fii tu cel care-i caută sensul vieții și rostul lui pe acest pământ!
Dar,
Dacă toate trăirile acestea nu-ți sunt cu totul străine, atunci poți veni să te faci preot!
Pentru că a fi preot înseamnă mai mult decât să îmbraci straie aurite .Înseamnă a pătrunde în intimitatea fiecărui suflet pribegit pentru a-i găsi un leac care să-l oblojească.
Numele tău nu se va acoperi niciodată de glorie, dar să știi că pe traseul oricărui act de cultură circumscris cuvântului vei găsi undeva, cu siguranță, și un teolog.
Dacă ești preot, vii dimineața devreme, înaintea zorilor, înaintea primilor enoriași, atunci când ai la dispoziție câteva clipe în care poți să privești singur și nestingherit icoanele orânduite cuminți in biserică si ai sentimentul că în ele palpită o viață tainică, guvernată de alte legi, să simți că fiecare dintre ele, indiferent de sfântul căruia-i aparține, este o încercare de a învinge trecerea, este un fragment de timp cristalizat, o fărâmă din viața unui om. Vieți reale, continuate în veșnicia Celui fără de Sfârșit.
Dacă între a avea și a te jertfi ești pregătit să alegi Jertfa, atunci biserica are nevoie de tine, atunci vino să te faci preot.
Părintele Constantin Necula recomandă…
https://doxologia.ro/trei-carti-despre-o-lume-pe-care-refuzam-sa-o-privim-ochi
Oamenii cei mai de pe urmă…
(1Corinteni 4:9)
Mare festival mare! Biblioteca noastră, organiza marele Festival Național George Bacovia „Bac-Fest ”- 2019, care aducea în Bacău, vreme de 4 zile, nume importante din lumea literară și artistică românească: academicieni, universitari, scriitori, artiști etc. Urmau a se desfășura evenimente diverse: 2 vernisaje, dezbateri, lansări de carte, conferințe, filme documentare, seară de gală, 5 concerte, spectacole de teatru și lectură… cu adevărat un mare și important festival! Pe lângă mulțimea preocupărilor legate strict de organizarea cât mai bună a evenimentului, de primirea și cazarea invitaților, de aranjarea sălilor de spectacol, de comanda buchetelor de flori și a platourilor imense de prăjituri, o preocupare la fel de importantă a început să se audă șoptit printre doamnele organizatoare: cu ce te îmbraci? ce ținuta vei aborda? Dar la concert? Dar la vernisaj? Dar când va veni marele Matei Vișniec?
Așa că după ce am auzit mai multe variante printre colegele mele, Zara, Steilmen, Pret-a porter etc, am început și eu să meditez asupra vestimentației pe care o voi aborda la festival astfel încât să fac față cu brio galantului eveniment. Ba chiar mi-a trecut prin cap că dacă nu voi găsi nimic în șifonierul meu care să se ridice la demnitatea evenimentului să dau o fugă până la Mall și să-mi cumpăr o rochie cu două zero-uri, numai să nu fac notă discordantă cu colegele mele. Odată luată această hotărâre mi-am liniștit gândurile și m-am concentrat asupra mulțimii treburilor cotidiene.
Dar a rânduit Bunul Dumnezeu ca în ziua aceea să citesc din Sfânta Scriptură, Epistola către Corinteni, căci citeam Biblia la rând. Și cum stăteam eu și citeam meditând la cuvintele apostolului, mă simt deodată așa de rușinată… dar așa de rușinată de parcă mă înecam în regrete și remușcări. Cum, Doamne, sărmanul apostol abia avea cu ce să se îmbrace și ce să mănânce și nu cârtea cu nimic numai să-i lași bucuria de a te vesti în fiecare cetate… și eu? Să caut să mă îmbrac cât mai frumos numai ca să mă aliniez trend-ului?
„Căci parcă Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, osândiți la moarte, fiindcă am ajuns o priveliște pentru lume, îngeri și oameni.” Până în clipa aceasta suferim de foame și de sete, suntem goi, chinuiți, umblăm din loc în loc, ne ostenim și lucrăm cu mâinile noastre . Când suntem ocărați, binecuvântăm; când suntem prigoniți, răbdam; când suntem vorbiți de râu, ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor.”
Doamne, m-am gândit eu pentru o clipă, oare cum e să-ți slujească cineva Ție și să se simtă cel mai de pe urmă dintre oameni, ca un gunoi sau o lepădătură?? Oare ce-o fi fost în inima lui Pavel când a scris rândurile acestea? Impulsionată de suferința apostolului m-am gândit cum ar fi ca eu să arăt ca cel mai de pe urmă dintre oameni… să arăt ca o lepădătură…. Ca un gunoi al lumii acesteia! Of, Doamne, si eu care voiam să-mi iau rochie de la MALL !!! Of, Of, Of!!! Mi-am dorit deodată să mă dezic de colegele mele frumoase și elegante și să mă asociez cu apostolul Pavel. Asemenea lui, voiam să mă îmbrac cu ceva care să mă califice gunoiul lumii, cea mai de pe urmă dintre oameni. În ziua de azi fiecare vrea să semene cu o vedetă, să-i imite gesturile, îmbrăcămintea, coafura. Cine vrea să semene cu un cerșetor? Mi-am amintit cum la ediția trecută a festivalului, când au fost invitați Florin Piersic și Maia Morgenstern, toți colegii s-au pozat cu aceștia, încercând sa pară cât mai intimi, punând o mână pe umăr sau aplecând ușor capul spre pieptul lui Florin Piersic ca și cum ar fi fost prieteni de-o viață!… Am ieșit afară să fac o scurtă plimbare și în timp ce priveam oamenii mi-a trecut prin minte să mă îmbrac ca o măturătoare de stradă… Am văzut apoi o țigancă șătrăriță care aștepta autobuzul în stație. Un bărbat s-a uitat ironic la ea, și fără menajamente i-a atras atenția ca fusta ei mătura trotuarul… Fata i-a răspuns politicos ca „așa se poartă rochia la noi”… M-am gândit pentru o clipă ce situație ciudată, cum poți fi judecat fără să faci nimic rău, fără să jignești pe nimeni, doar simpla ta prezență să stârnească ironie și să incite la batjocură… De parcă ar fi acei oamenii cei mai de pe urmă… Gata! Știam cu o să mă îmbrac. Adio Mall, adio rochie cu 2 zerouri… Undeva într-un colț de șifonier, aveam o rochie de șătrăriță, o îmbrăcam doar când mi se făcea dor de mama și niciodată pe stradă ci doar în casă. Gata! Cu ea mă îmbrac! Mulțumesc, Doamne, pentru gândul cel bun.
Așa se face că în ziua întâlnirii cu marele Matei Vișniec, mi-am îmbrăcat cu multă grijă rochia de țigancă șătrăriță, mi-am aranjat părul, baticul și toate accesoriile pe care le pregătisem cu o seară înainte. Reacțiile au fost variate, de la șoc până la admirație. Cert e că scriitorul Matei Vișniec „s-a prins” și atunci când îmi dădea un autograf m-a întrebat discret dacă lucrez la Bibliotecă.
– Cum v-ați dat seama?
– Vă trădează privirea, mi-a răspuns simplu.
Dacă tot venise momentul adevărului, i-am dăruit cărțile mele, dumnealui pe ale sale, am făcut un scurt schimb de cuvinte si apoi… in mod surprinzător, m-a rugat să fac o poză cu dumnealui. Carevasăzică un mare scriitor venit de la Paris, nu se rușina să apară într-o poză cu o țigancă, nu-i umbrea numele și nu-i păsa câtuși de puțin de ce-o să zică lumea… Trebuie să recunosc, că am fost foarte fericită de toata întâmplarea, de actul de curaj pe care l-am avut și de starea pe care am trăit-o.
E ciudat cât de scurte sunt întâlnirile cu oamenii care dau sens vieții noastre. De multe ori trecem pe lângă ei fără să ne dăm seama ce schimbare vor da destinului nostru… Și totuși fărâma de înțelepciune ce-o vor aduce în viețile noastre va dăinui multă vreme în întâmplări de viață ce vor purta amprenta Mântuitorului:
„Oricine se smerește, va fi înălțat… și oricine se înalță va fi smerit”
Amin!
Leac pentru suflete!
Nu rata ocazia unică!
Poți avea cartea care i-a inspirat pe preoți și psihiatri să ofere metode de vindecare sufletească și trupească, TREI ZILE DE BUNĂTATE, într-un pachet promoțional împreună cu volumele EȘTI CEEA CE IUBEȘTI și CEA MAI FRUMOASĂ POVESTE DE IUBIRE!
TREI volume, la prețul promoțional de 50 de lei!
Astfel de cărți ar putea fi scenariul unui film despre cât de mult semănăm și ce tare ne chinuim să fim altfel. Povestea aceasta – a unui om mare – continuă.
Parintele Constantin Necula
https://doxologia.ro/trei-carti-despre-o-lume-pe-care-refuzam-sa-o-privim-ochi
În forma crucii
Nedreptate, umilință, batjocură, nepăsare, indiferență, egoism, nepăsare, nerecunoștință, minciună și multe altele se strânseseră în sufletul meu. Prea mult pentru un suflet de om fie el și credincios. Unde să mă duc eu, Doamne? Încotro s-o apuc, acum? Cu tot veninul ăsta strâns în mine în atâtea și-atâtea clipe de amar…. Venin ce nu atinsese concentrația maximă pentru a deveni leac… mai bine să fug de la fața Ta, să mă ascund, să stau într-o prăpastie asemenea lui Ilie până când voi învinge rușinea și teama și voi păși iar în biserica Ta…
Am început să alerg și să alerg, năucă, disperată, amețită, când brusc, am dat inimă-n inimă cu Domnul.
-Unde te grăbești așa, Nușa? Era să treci pe lângă mine fără să mă bagi in seamă!
-Pleacă de la fața mea, Doamne, că sunt femeie păcătoasă…
-Hmm… Cât de păcătoasă poți fi ca eu să nu pot șterge, oare???
-Doamne, am adunat atâta venin în mine încât aș putea omorî nu numai o turmă de porci dar și-o turma de oameni… oameni pentru care tu ai murit ca să-i vezi mântuiți… pe care-i păstorești zilnic… Nu mai e nimic bun in mine. Îmi merge numele că trăiesc dar sunt moartă de mult, mi-e teamă că nu mai ai ce să faci cu mine.
-Nu te teme… crede numai! Dă-mi mie veninul tău… știu bine ce am să fac cu el.
I-am întins cu teamă infinită și-o rușine de nedescris cupa otrăvită… când să atingă mâinile sale mi-am retras cupa înapoi… și-am alunecat la picioarele Sale sfinte:
-Nu e drept, Doamne, Nu e drept…
-N-am murit pe drept ci pe nedrept… dă-mi cupa cu venin!
I-am întins-o cu lacrimi adunate în bărbie picurând blând pe picioarele sale. ,,Dacă mi-aș fi lăsat părul lung aș fi putut să-i șterg picioarele cu el, a fost gândul ce mi-a trecut într-o fracțiune de secundă prin cap.
-Ce-ai putea face, Doamne, cu ea?
Domnul a luat paharul, l-a privit în zare și-apoi mi-a spus blând :
-E numai bun de vindecat, are aproape concentrația unui antidot. Un lucru îi mai lipsește….
-Care, Doamne?
-Acesta, a răspuns și a dus paharul la bărbia unde lacrimile se ordonaseră frumos, hotărâte să curgă una cate una… le-a adunat pe toate, picătură cu picătură, într-o numărătoare exactă. Apoi a lăsat sa curgă o singură picătură din sângele său sfânt .
-E gata, poți sa bei!
Paharul căpătase culoarea vinului roșu si încurajată de privirea Mântuitorului am sorbit încet. Am simțit gusturi ce nu le gustasem niciodată, mirosuri ce nu le mai avusesem din copilărie, sunete ce se armonizau perfect într-un cor îngeresc și crâmpeie de rai ce la inima omului nu s-au suit încă…
-Ești vindecată! Pocăința ta te-a mântuit! Aleargă înapoi acum și spune-le tuturor cât bine ți-a făcut ție Domnul!
Am început să bat din palme de bucurie, pentru că simțeam cum în mine intrase o putere ce o pierdusem in urma cu 12 ani… Alergam, alergam cu privirea spre cer, când deodată m-am izbit inimă către inimă cu Fane-Chioru:
-Nu știi, n-ai auzit cumva de un anume Iisus Hristos care vindecă orbii?
-Ba da, cum să nu i-am răspuns plină de bunăvoință, tocmai am plecat de la el vindecată. E chiar înainte, nu te abate nici la stânga, nici la dreapta Căii, mergi tot înainte, striga-L dacă cumva te rătăcești, te aude…
-Bine, mă grăbesc, mi-a zis el și-a dat să fugă.
N-am apucat să fac decât doi pași că în spatele lui Fane –Chiorul i-am văzut alergând pe Ghiță- Ciungul, Mitică – Ologul, Lia -Veverița, Lică –Mână Iute, Bebe – Barosanul, Gina- Dulcineea și mulți, mulți alții care alergau luând cu asalt Cărarea care ducea la Domnul. Vocea lor era la fel de disperată ca a mea, căutarea lor la fel de sinceră și fiecare purta în mână o cupa cu venin.
-N-ai văzut cumva pe Domnul? Te-ai întâlnit cumva cu Iisus? Nu știi care-i Calea care duce spre El?
-Ba da, ba da!!! mi-a venit să strig din toate puterile. Sigur că știu… Și eu am fost ca voi…. și eu am avut o cupă identică cu a voastră… Am vrut să mai spun câteva cuvinte dar mi-am înălțat puțin capul și am văzut puhoaie de oameni alergând pe Cale. Unii se opreau osteniți, alții o luau la stânga, alții la dreapta, dar toți, absolut toți îl căutau pe Iisus Domnul.
-Doamne, ce sa fac eu ca să te cunoască cat mai multa lume?
Si-atunci am luat hotărârea cea mai importantă din viața mea: Mi-am așezat mâinile în formă de cruce, ținând în mâna dreaptă o cupă, iar în cea stângă o scândurică pe care apucasem să scrijelesc în mare grabă cu un cui: Mergi pe Cale! Drept înainte! Nu uita să ai la tine și o lacrimă! E esențială!
De atunci, nimeni, niciodată nu s-a mai îndoit vreo clipă de întâlnirea mea de taină cu Iisus Domnul. Căci el Însuși trecuse pe acolo și adăugase pe scândurica de lemn:
Povestește-mă la orice făptura! La nevoie, folosește si cuvintele…
