Nu exista in toata mahalaua o țiganca mai frumoasa ca Zamfira, si nici bărbat mai bețiv ca Basama, bărbatul ei. Împreuna formau un cuplu de poveste. Zamfira nu era conștienta de frumusețea ei, si-o purta cu nepăsare, cu “ nerușinare” cum șopteau bătrânele, pentru că Zamfira nu purta niciodată sutien, își lasă slobozi sănii sa zburde printre bluzele transparente fără sa-i pese ca-i amețea pe bărbați. Avea întotdeauna un sal roșu pe umeri pe care atunci când spală rufele in covată, și-l lega la brâu. Parul era negru si ondulat natural. Habar n-avea ce înseamnă bigudiu si când am mers odată împreuna sa cumpăram pâine de la Alimentara, o vânzătoare a întrebat-o timid:
– Sunteți coafata?
Zamfira a râs si -a spus,
– Nici măcar pieptănata, doamna! Și râdea cu nepăsare.
Lăsa in urma ei un val de indignare, de uimire…cum poate țiganca asta de la șatră sa fie atât de frumoasa???
Nu știa lumea ce preț scump plătise Zamfira pentru frumusețea asta…ochii albaștri si parul ondulat le moștenise de la mama ei care abia ce-o născuse si a fugit cu alt bărbat din mahala. L-a lăsat pe bărbatu-său cu 4 copii mici si a plecat fără sa se uite în urmă. O dragoste drăcească pusese stăpânire pe inima ei si-o făcuse să-și piardă mințile si să fugă cu iubirea ei, fara sa-i pese de nimic… Mahalaua fierbea de uimire caci nu se mai pomenise sa fuga o țiganca cu un alt bărbat. Tatăl Zamfirei a rămas sa crească cei 4 copii cum a putut el mai bine. Fata de 11 ani îl ajuta sa-i crească pe cei doi băieți iar de Zamfira se ocupa el însuși. Se ruga in fiecare dimineață sa-i tina Dumnezeu sănătoși pe copii, că de mâncare se ocupa el, Fane-Chioru! Făcea el rost de mâncare, Dumnezeu să le dea doar sănătate. Si se mai ruga ceva…sa-i tina Dumnezeu ochii albaștri Zamfirei si parul creț ca sa-si mai ostoiască dorul de nevastă. Era leită maică-sa! Toata viată a așteptat-o pe Sabina, nevasta-sa, si era pregătit s-o ierte si s-o primească înapoi caci zicea el, “o avut si ea nebunia ei….” Dar Sabina nu s-a mai întors niciodată iar Fane Chioru a murit cu dorul acesta in inima.
Zamfira s-a măritat de la 16 ani cu cel mai falnic bărbat din mahala, Basama. Si era sincera dragostea lor și curata. Tot ce-și dorea Zamfira era sa aibă ce mânca. Idealul vieții fericite pentru mulți țigani din mahala ca si pentru ea, era mâncarea cea de toate zilele, pentru ea si pentru cei doi copilași pe care-i născuse.
Basama voia sa aibă ce manca dar si ce bea. Încet-încet a dat în patima beției si deși n-a lovit-o niciodată pe Zamfira îi făcea viată amara prin băutura si scandalurile pe care le isca. Zamfira ar fi vrut de multe ori să-si ia copii si sa fuga de la el, dar jurase în fața șatrei atunci când se măritase, că nu -l va părăsi si că nu va fugi niciodată așa cum a fugit maica-sa. Si era in dorința aceasta a ei de-a sta lângă Basama, un fel de-a ispăși greșeala mamei sale pe care n-o văzuse niciodată si care plecase de lângă ea de cum o născuse. Si stătea Zamfira si îndura… Cu toate astea, avea si ea modul ei de-a se răzbuna. Când venea Basama beat, ea îl lasă in casa, fără sa-i facă nimic de mâncare, își lua copiii si pleca prin vecini. A stat de câteva ori ascunsa și la noi acasă si mie îmi era dragă tare cand o vedeam ce frumoasă era… ce mâini delicate, cu degete lungi, parul ondulat, corpul ei de balerina…mă fascina toata prezenta ei si casa toata se umplea parca de bucurie…. Zamfira manca tot ce găsea pe masa… „Mămăliga asta o mai mănâncă cineva?… laptele asta îl mai bea cineva?…” iar eu ii împingeam înainte toată mâncarea din fața mea de dragul ei, că și de-as fi avut friptura de porc, tot i-as fi dat-o ei ca un omagiu că sta la noi acasă. Basama după ce se trezea din beție, începea să caute printre oale ceva de mâncare si cele care erau goale le arunca pe fereastra…apoi arunca din casa scaune, covoare si striga in miezul nopții: Zamfira… Zamfira unde ești ?? Ai fugit si m-ai lăsat ? Ai fugit ca mama-ta si m-ai lăsat, Zamfiro? Zamfiroooooo….
Mama ii spunea Zamfirei sa nu se dea jos din pat c-o omoară Basama, ca e mahmur… dar ea cand ii auzea vocea ii tresărea sufletul si-i spunea mamei: Lauro, numa să mă uit un pic la el de pe geam… Basama chiar atunci trecea prin fața casei noastre si deodată numai ce-l vedem cum se împiedica și cade pe jos. Tata tăiase un cireș de dimineață în curte si o parte din trunchi rămăsese în gradina. Basama s-a ridicat de jos, s-a uita la copac si a început sa-l târască după el că era numai bun de pus pe foc. Zamfira, care urmarea cu sufletul la gura scena de la geam odată se uită la mama si ii spune:
– Mă duc, Lauro, mă duc ca mi se usucă sufletul de dorul lui , mi-e drag si gata. Trezea copilașii, îi lua in brațe si pleca acasă. Noi toți, o urmăream de pe geam sa vedem daca o bate sau o ceartă, dar, Basama nu-o certa cu nimic , nici un cuvințel, ba dimpotrivă, lăsa capul in jos si-I spunea:
– Iartă-mă Zamfiro ca nu mai fac! Mama ei de băutură… iți jur ca mă las, Zamfiro, crede-mă! Să chiorăsc daca mai beau, sa-mi cada mâinile….să nu mai ajung ziua de mâine….Zamfira îi arunca doar o privire în care se citea toata dragostea ei curata si-l poftea cu voce blânda in casa’ ’Nu te las, Basamo, nu te las!
Si se iubeau iar… si copiii răsăreau in curtea lor unul cate unul si a ajuns Zamfira femeie matura.
Eram o mica domnișoara cand Zamfira m-a chemat odată la ea.
– Ai verdeața in gradina?
– Am, i-am răspuns
– Smulge repede din gradina oleacă de mărar si de pătrunjel si adu-le repede sa le pun in oală
Cand am intrat in casa ei, Zamfira stătea cu ochii pe geam ca si cum pândea pe cineva .
– Faci ciorba? am întrebat-o.
– Nu fac nici o ciorba ca n-am cu ce, n-am cartofi, n-am ceapa, morcov, n-am de nici unele… a spus ea cu ciudă in glas
– Pai si atunci? La ce iti trebuia verdeața?
– Of, Nuso, tu ești mica încă si nu știi ce înseamnă gura-lumii. Uite-acușica vine Romica lui Malacu pe la mine… se face ca mă întreabă ceva, de una, de alta, dar de fapt vine să vadă daca am ceva de mâncare pe-acasă si s-o poftesc cumva si pe ea la un castron de ciorba… Să ferească Dumnezeu să intri în gura ei, sau sa mă vadă ca nu fac mancare, că spune la toata mahalaua ca nu am ce manca si că nu-i vrednic Basama ca bărbat…că degeaba m-a luat, ca nu are ce sa-mi dea de mâncare….Vrei sa mă știe toata mahalaua ca n-am ce manca??? Pun oala asta pe foc, pun in ea niște buruieni si miroase toata casa a ciorba… Nu ti s-a părut ca fac ciorba cand ai intrat ?
– Ba da, chiar am crezut…dar n-am știut ce vrei sa faci…si chiar vine Romica lu` Malacu???
– Stai numai aici la un colțișor de masa sa o vezi…
Si cum stateam eu așa pe scaun, așteptând-o pe Romica sa apară, mă tot uitam la Zamfira si la oala ei grozava de ciorbă… cum încerca ea să-și ascundă sărăcia și neajunsurile de teama lumii…avea si ea care va sa zică demnitatea ei… ce ciudată era viața asta… si mahalaua asta in care toți eram țigani, si fiecare se lupta cum putea să câștige o bucată de pâine si cu toate astea fiecare avea demnitatea lui…să nu creadă cineva că ești mai prost sau mai sărac, sau mai prejos decât vecinu… Oala de ciorba cu mărar si pătrunjel dădea in clocot… Doamne, ce bine ar fi, mă gândeam eu, dacă ar avea si sufletul omenesc un capac așa cum are oala de ciorbă… un capac care să astupe toate durerile, toate apăsările si toate grijile care fierb mocnit in sufletul fiecăruia…Si doar din când in când, atunci când ating punctul de ”fierbere”, să salte puțin capacul în jocul ritmic al fierberii și ușor-ușor să se scurgă de acolo câte o lacrimă pe obraz, sau câte un suspin din adâncul inimii, așa cum se scurge din oală câte o picătură de abur pe peretele ei până jos, spre focul care fierbe oala.. doar-doar îl va stinge cu văpaia ei…
Romica lui Malacu n-a mai trecut pe la Zamfira in ziua aceea dar eu văzusem că femeia ar fi apărat cu dârzenie demnitatea bărbatului ei pana dimineața, dacă trebuia. Mare bucurie i-am făcut când am furat de la mama din cămara un cartof, o ceapă, si un morcov si i le-am dus sa facă măcar o supă…să capete bucătăria ei miros adevărat de mâncare si să aibă ce-i pune bărbatului pe masă când o veni de la muncă.
Exact in toamna acelui an, Zamfira s-a mutat cu toata familia ei în alt oraș, în Piatra-Neamț, de unde era soțul său și a lăsat un gol imens în sufletul meu. Nu știa că o imitam in felul în care se îmbrăca,în felul în care mergea, în care cânta… Am strans-o tare la piept cand a plecat cu camionul iar ea, in semn de prietenie, mi-a dat un colier țiganesc să-l port la gât de câte ori mi-o fi dor de ea
– Și pentru ciorba care m-ai ajutat atunci…știi tu! Acios Deulessa! ( rămâi cu Dumnezeu!
Au trecut mulți ani, până m-am măritat si eu. Dar in ziua aceea am purtat-o pe Zamfira lângă inimă pentru ca la gatul meu strălucea colierul dat de ea. Si se asorta atât de bine cu rochia mea modesta de mireasa…
Apoi intr-o alta zi, când dorul de Zamfira a dat in clocot asemenea unei oale de ciorba, m-am urcat in tren si am plecat la Piatra-Neamț s-o vad. Era la fel de frumoasa, la fel de îndrăgostita si la fel de demnă in sărăcia ei . M-a întrebat daca am învățat sa cant la acordeon , ca tata.
– Nu, nici vorbă, Zamfira, mâinile mele nu-s făcute să cânte…
– S-o crezi tu, ba chiar pentru asta sunt făcute, nu neapărat cu acordeonu, soro…stii ceva? Daca tot ai facut atata carte si ajuns manuș baro( om mare), scrie o carte, despre taica Mihai, despre Sabina, despre toata mahalaua de tigani…si acesta e tot un fel de cantat, ce crezi tu ?
Am stat o zi intreaga cu Zamfira de vorba si parca nu-mi venea sa ma despart deloc de ea. Avea 6 copii și era atat de inteleapta…
– Tu sigur mostenesti ceva de la taicatu, numai ca nu-ti dai seama… Incepe sa scrii si-ai sa vezi cum iti gasesti linistea!
Cand am ajuns acasa am realizat ca una dintre cele mai mari provocari in viata este sa fii tu insăți intr-o lume care incearca sa te faca precum toți ceilalti. Cineva va fi întotdeauna mai frumoasa ca tine, mai desteaptă sau mai tânără, insă nimeni nu poate fi ca tine. Asa ca intr-o alta zi , binecuvantata de Dumnezeu, mi-am privit minute bune mainile si degetele care n-au cantat niciodata la acordeon si cuprinsa de un tainic fior, am inceput sa scriu…, o pagina, doua, trei… Si de atunci tot scriu. Iar atunci cand dorul dă in clocot precum o oala de ciorbă…mă duc la cufarul meu cu nestemate si caut colierul Zamfirei , mi-l pun la gat si simt ca sunt adevărata, pentru ca mă simt iubită in toate ungherele vieții mele. Mirosul colierului păstreaza vie amintirea ei in timp ce sufletul imi canta cantecul sfâsietor al unor vremuri apuse…cu miros de mititei, de seminte prăjite si romanțe cantate pană în zorii dimineții.
Pentru acestea, si pentru multe altele iti mulțumesc din inima, scumpă soră Zamfira!